Cuviosul Seraphim Rose

Noiembrie 19, 2008

Nihilismul – Etapele nihilismului dialectic – Vitalismul (1)

„Cauza revolutiei din epoca modernã”

Ieromonah Serafim Rose

Sursa:APOLOGETICUM 2003

Liberalismul şi realismul au condus oamenii timp de un secol şi mai bine, pe un drum fals, al cărui capăt, dacă drumul nu ar fi fost deviat, ar fi existat ca un fel de „utopii inverse” despre care auzim acum atât de mult, – poate o „lume bravă nouă” mai groaznică, un sistem tehnologic inuman în care toate problemele lumii s-ar rezolva cu preţul înrobirii sufletelor oamenilor. Împotriva acestei utopii a planificării raţionaliste s-au ridicat multe proteste în numele nevoilor naturii umane concrete şi personale, neplanificate şi nesistematice care sunt cel puţin la fel de esenţiale, chiar pentru o „fericire” pur lumească, după cum are nevoie materia mai clară; mai presus de toate un protest în numele „vieţii”, care, orice ar însemna, ar fi în mod clar înăbuşit în paradisul realist.

Principalul imbold intelectual al mişcării vitaliste a fost o reacţie împotriva eclipsei realităţilor mai înalte din „simplificarea” realistă a lumii. Această chestiune fiind împlinită, noi trebuie pe de altă parte să recunoaştem eşecul absolut al vitalismului la acest nivel. Fiind lipsiţi de o bază suficientă sau chiar de conştiinţa adevărului creştin, cei care s-au îndreptat spre corectarea defectelor radicale ale realismului, au inventat în general remedii pentru ei care nu au fost pur şi simplu fără putere, ci remedii foarte nocive care sunt de fapt simptome ale unei etape mai avansate a bolii pe care ei au intenţionat să o vindece.

Întrucât aşa cum realismul, în timp ce reacţiona împotriva liberalismului, s-a autocondamnat la sterilitate prin acceptarea întunecării liberale a adevărurilor înalte, tot aşa vitalismul şi-a compromis propriile sale aparenţe prin acceptarea ca presupunere esenţială a criticii adevărului absolut. Vitalismul a încercat să combată realismul în această problemă. Totuşi, oricât de mult poate tânji vitalistul după „spiritual” şi „mistic”, el niciodată nu va respecta adevărul creştin, pentru că acesta a fost „demodat” atât pentru el, cât şi, în mod sigur, pentru realismul cel mai orb. In această privinţă este tipic atitudinii vitaliste lamentarea lui W.B. Yeats în autobiografia sa asupra „deposedării de religia îngustă a copilăriei mele, realizată de către Huxley şi Tyndall, pe care eu i-am detestat…”. Orice justificare psihologică poate avea o asemenea atitudine, ea nu are de a face nimic cu adevărul lucrurilor; şi consecinţele nu au fost decât nocive. Nu există nici o formă a vitalismului care să nu fie naturalistă, nici una a cărui întreg program să nu înceapă şi să se termine în această lume, nici una a cărei abordare a altei lumi să nu fie nimic altceva decât o parodie. Să subliniem încă odată că drumul nihilismului a fost „progresiv”; erorile unei etape sunt repetate şi multiplicate în etapele următoare.

Atunci nu mai este nici o problemă în a găsi în vitalism o întoarcere la adevărurile creştine, sau de orice alt fel. Totuşi, există în mod inevitabil o oarecare pretenţie printre vitalişti de a face aşa. Mulţi critici au observat caracterul „pseudo-religios” chiar al marxismului[1], deşi acest epitet este aplicabil numai înflăcărării deplasate a adepţilor mai entuziaşti, şi nu doctrinei, care este în mod clar cu caracter antireligios. In vitalism problema „pseudo- religiei” devine cu mult mai serioasă. O lamentare destul de inteligibilă asupra pierderii valorilor spirituale devine mai puternică, pe de o parte faţă de fanteziile lor subiective şi (uneori) faţă de satanismul adevărat, pe care lipsa de discernământ îl consideră drept revelaţie a lumii „spirituale” şi, pe de altă parte, faţă de un eclectism dezrădăcinat care culege idei din fiecare civilizaţie şi epocă şi găseşte o legătură total arbitrară între aceste fragmente greşit înţelese şi propriile concepţii dezbătute. Pseudo-spiritualitatea şi pseudo-tradiţionalismul, unul sau ambele, sunt elemente integrale ale multor sisteme vitaliste. Atunci, noi trebuie să fim prudenţi în examinarea pretenţiilor celor care ar restabili un sens „spiritual” vieţii şi, în special, celor care se cred aliaţi sau aderenţi la „creştinism”. Erorile „spirituale” sunt cu mult mai periculoase decât simplul materialism. Şi noi vom găsi, în partea a treia a acestei cărţi, că majoritatea a ceea ce trece astăzi drept „spiritualitate” reprezintă de fapt o „nouă spiritualitate”, un cancer născut din nihilism care se ataşează organismelor sănătoase pentru a le distruge din interior. Această tactică este exact contrariul atacului realist îndrăzneţ asupra adevărului şi vieţii spirituale; dar aceasta este în acelaşi timp şi o tactică nihilistă, şi încă una mai adecvată.



[1]Acum este cunoscut faptul că Marx era satanist şi mare preot.

Noiembrie 8, 2008

Nihilismul – Etapele nihilismului dialectic – Liberalismul (3)

„Cauza revolutiei din epoca modernã”

Ieromonah Serafim Rose

Sursa:APOLOGETICUM 2003

După cum se poate presupune, punctul de vedere liberal de guvernare este o încercare de compromis între aceste două idei ireconciliabile. In secolul al XIX-lea acest compromis a luat forma „monarhiilor constituţionale” care reprezintă iarăşi o încercare de a îmbina o formă veche cu un conţinut nou. Astăzi reprezentările principale ale ideii liberale sunt „republicile” şi „democraţiile” Europei de vest şi America, majoritatea păstrând o balanţă destul de precară între forţele autorităţii şi revoluţie, în timp ce pretind credinţa în ambele.

Desigur că este imposibil să crezi în ambele cu egală sinceritate şi ardoare, şi de fapt nimeni nu a făcut vreodată aceasta. Monarhi constituţionali ca Louis Philippe au gândit să facă astfel aplicând regula „prin Harul lui Dumnezeu şi cu voinţa oamenilor” – o formulă a cărei doi termeni se anulează unul pe altul, un fapt la fel de evident pentru anarhie[1] ca şi pentru monarhie.

Un guvern este solid în măsura în care îl are pe Dumnezeu ca fundament al său şi voinţa Lui ca ghid; dar cu siguranţă aceasta nu este o descriere a guvernului liberal. In viziunea liberală, poporul este cel care conduce, şi nu Dumnezeu; Dumnezeu Insuşi este o „monarhie constituţională” a Cărui autoritate a fost delegată oamenilor în totalitate, şi a Cărui funcţie este în întregime ceremonială. Liberalul crede în Dumnezeu cu aceeaşi ardoare retorică cu care crede în cer. Guvernul ridicat pe o astfel de credinţă diferă foarte puţin, în principiu, de un guvern ridicat pe o totală necredinţă; şi care este restul prezent de stabilitate, este clar îndreptat în direcţia anarhiei.

Un guvern trebuie să conducă prin Harul lui Dumnezeu sau prin voinţa poporului, el trebuie să creadă în autoritate sau în revoluţie. Concluzionând acestea, compromisul este posibil numai ca formă, şi numai pentru un timp. Revoluţia, ca şi necredinţa care a însoţit-o întotdeauna, nu poate fi oprită la jumătatea drumului; este o forţă care, odată trezită, nu va avea odihnă până când aceasta nu va sfârşi într-o conducere totalitară a acestei lumi. Istoria ultimelor două secole nu a dovedit nimic dacă nu a dovedit aceasta. Prin dorinţa de a potoli revoluţia şi a-i face concesii, aşa cum au făcut liberalii întotdeauna, ei arătând prin aceasta că nu au nici un adevăr pe care să-l poată opune; trebuie, poate, să opună, dar nu să prevină dobândirea sfârşitului său. Şi pentru a opune revoluţiei radicale o revoluţie proprie, fie „conservatoare”, „non- violentă”, sau „spirituală”, nu trebuie pur şi simplu să dezvăluie necunoaşterea scopului deplin şi natura revoluţiei timpului nostru, ci să admită asemenea primul principiu al acestei revoluţii: că vechiul adevăr nu mai este adevăr, ci trebuie să-i ia locul un alt adevăr. Vom dezvolta această problemă în capitolul următor definind mai îndeaproape scopul revoluţiei.

(more…)

Noiembrie 6, 2008

Nihilismul – Etapele nihilismului dialectic – Liberalismul (2)

„Cauza revolutiei din epoca modernã”

Ieromonah Serafim Rose

Sursa:APOLOGETICUM 2003

Cineva s-ar putea întreba pe bună dreptate dacă acest cuvânt are vreun sens în aceste expresii. In stoicismul umanist „eternul” a fost redus la un conţinut atât de subţire şi fragil pentru a fi virtual de nedesluşit pentru nihilismul materialist şi determinist care încearcă să-l distrugă – cu o justificare, desigur.

In oricare dintre cazuri, în acela al „creştinului” liberal sau chiar mai mult al umanistului liberal, neputinţa de a crede în viaţa veşnică îşi are rădăcinile în acelaşi fapt: ei cred numai în această lume, ei nu au nici experienţa, nici cunoaşterea, nici credinţa în cealaltă lume şi, mai presus de toate, ei cred într-un „dumnezeu” care nu este suficient de puternic pentru a ridica pe om din moarte. In spatele retoricii lor, protestantul sofisticat, precum şi umanistul sunt suficient de conştienţi că nu există nici un loc pentru cer, nici pentru veşnicie, în universul lor. Iarăşi, sensibilitatea lor complet liberală nu respectă doctrina ei etică superioară. Inteligenţa lor agilă este chiar în stare să transforme într-o apologie pozitivă această „lipsă de ceva mai bun”. Din acest punct de vedere, există atât „realismul” cât şi „curajul” de a trăi fără speranţa bucuriei veşnice dar şi fără frica durerii veşnice. Pentru cineva care este dotat cu vederea liberală a lucrurilor, nu este necesar să creadă în rai sau iad pentru a duce o „viaţă demnă” în această lume. Aceasta este orbirea totală a mentalităţii liberale cu privire la sensul morţii.

Liberalul crede că dacă nu există imoralitate, omul încă mai poate să ducă o viată civilizată; „dacă nu există imoralitate” „toate lucrurile sunt legale” – este logica cea mai profundă a lui Ivan Karamazov din romanul lui Dostoievscki. Stoicismul umanist este posibil pentru anumiţi indivizi pentru un anumit timp; până când implicaţiile depline ale negării imoralităţii lovesc ţinta. Liberalul trăieşte într-un paradis al nebuniei care trebuie să se prăbuşească înaintea adevărului lucrurilor. Conform atât credinţei liberalului, cât şi celei a nihilismului, dacă moartea este distrugerea individului, atunci această lume şi tot ce se află în ea – iubire, bunătate, cuvioşie, totul -, sunt ca şi nimic. Nimic din ceea ce poate să facă omul nu este de importanţă majoră, şi întreaga groază a vieţii este ascunsă omului numai prin puterea voinţei lui de a se autoînşela. Şi „toate lucrurile sunt legale”, nici o speranţă a unei alte lumi sau teamă nu împiedică oamenii de la experimente monstruoase şi vise sinucigaşe. Cuvintele lui Nietzsche sunt adevărul – şi profeţia , lumii noi care rezultă din acest punct de vedere. Din tot ceea ce a fost altădată adevărat, nici un cuvânt nu trebuie crezut. Tot ceea ce a fost dispreţuit pe vremuri ca nelegiuit, interzis, josnic şi fatal – toate aceste flori înfloresc acum pe cele mai minunate poteci ale adevărului[1].

Orbirea liberalului este un antecedent direct al nihilismului, şi în mod mai precis, al moralităţii bolşevice; pentru că cea din urmă este doar o aplicare consecventă şi sistematică a necredinţei liberale. Este ironia supremă a punctului de vedere liberal că, în mod precis, atunci când cea mai profundă intenţie avea să fi fost conştientizată în lume, şi toţi oamenii vor fi fost „eliberaţi” din jugul standardelor superioare, când însăşi pretenţia credinţei în cealaltă lume va fi dispărut – atunci în mod precis că viaţa aşa cum o cunoaşte sau doreşte liberalul va fi devenit imposibilă; pentru că „omul nou” care produce necredinţa poate să vadă în liberalismul însuşi doar ultimele „iluzii” pe care acesta a dorit să le împrăştie.

Şi politica ordinului creştin a fost întemeiată pe adevărul absolut. In capitolul precedent am văzut deja că forma de guvernământ providenţială principală care s-a ataşat de adevărul creştin a fost imperiul creştin ortodox, în care suveranitatea a fost înveşmântată în monarhie, şi autoritatea a pornit de la acesta în jos printr-o structură socială ierarhică. Pe de altă parte, vom vedea în capitolul următor, cum o politică care respinge adevărul creştin trebuie să recunoască „oamenii” ca suverani şi să înţeleagă autoritatea ca pornind de jos în sus, într-o societate „egalitară” din punct de vedere formal. Este clar că una este inversiunea perfectă a celeilalte; pentru că ele sunt opuse în concepţiile lor atât de la sursă cât şi de la sfârşitul guvernării. Monarhia creştin-ortodoxă este guvernare stabilită în mod divin, îndreptată în final către cealaltă lume, guvernare cu învăţătura adevărului creştin şi care are ca cel mai profund scop al ei mântuirea sufletelor . Regula nihilistă are cel mai potrivit nume anarhia, după cum vom vedea. Ea este guvernarea stabilită de oameni, şi îndreptată exclusiv către această lume, guvernare care nu are alt ţel mai înalt decât fericirea pământească.


[1] The Will to Power, ed.cit., p.377.

Noiembrie 4, 2008

Nihilismul – Etapele nihilismului dialectic – Liberalismul (1)

„Cauza revolutiei din epoca modernã”

Ieromonah Serafim Rose

Sursa:APOLOGETICUM 2003

Să precizăm chiar de la început că – liberalismul pe care îl vom descrie în paginile următoare nu este un nihilism evident; este mai degrabă un nihilism pasiv, sau, mai bine spus, este terenul cultivat neutru al stadiilor mai avansate ale nihilismului. Cei care au urmărit discuţia noastră anterioară cu privire la imposibilitatea „neutralităţii” spirituale sau intelectuale în această lume, vor înţelege de îndată de ce am calificat drept nihilist un punct de vedere care, deşi nu este direct responsabil pentru nici un fenomen nihilist izbitor, a fost indispensabil prealabil pentru apariţia lor. Apărarea incompetentă realizată de liberalism a unei moşteniri în care el nu a crezut pe deplin niciodată, a fost una din cauzele cele mai puternice ale nihilismului evident.

Civilizaţia umanist-liberală care, în Europa de vest, a fost ultima formă a vechii ordini care a fost distrusă eficace în Marele război şi revoluţiile celei de a doua decade a acestui secol, şi care continuă să existe – deşi într-o formă mai atenuat „democrată” -, în lumea liberă de astăzi. Ea poate fi caracterizată în principal prin atitudinea sa faţă de adevăr. Aceasta nu este o atitudine de ostilitate făţişă nici chiar de indiferenţă deliberată, pentru că apologeţii ei sinceri au, în mod incontestabil, o sinceră consideraţie pentru ceea ce ei consideră a fi adevăr; mai degrabă, este o atitudine în care adevărul, în ciuda anumitor aparenţe nu mai ocupă o atenţie centrală. Adevărul în care liberalismul pretinde să creadă (desigur, în afară de adevărul ştiinţific) nu este o monedă spirituală sau intelectuală de circulaţie curentă, ci un capital inutil şi zadarnic lăsat din etapa anterioară. Cel puţin în ocazii oficiale, liberalul vorbeşte totuşi despre „adevăruri veşnice”, despre „credinţă”, despre „demnitate umană”, „înaltă chemare” a omului sau „spiritul” său „de nepotolit”, şi chiar despre „civilizaţia creştină”; dar este suficient de clar că aceste cuvinte nu mai înseamnă ceea ce au însemnat ele odată. Nici un liberal nu le consideră cu toată seriozitatea; ele sunt de fapt metafore, ornamente ale limbajului care sunt menite să evoce un răspuns emoţional, şi nu unul intelectual – un răspuns condiţionat în mare măsură de o folosinţă îndelungată, cu o memorie vie a timpului când asemenea cuvinte aveau cu adevărat un înţeles pozitiv şi serios.

Astăzi, nimeni dintre cei care se mândresc pentru că sunt „sofisticaţi” – adică cei care ocupă anumite funcţii în instituţii-academice, în guvern, în ştiinţă, în cercuri intelectual umaniste, nimeni dintre cei care doresc sau obişnuiesc să fie în pas cu „timpul” -, nu crede sau nu poate să creadă pe deplin în adevărul absolut, sau mai precis în adevărul creştin. Totuşi denumirea de adevăr a fost păstrată, aşa cum au fost denumirile acelor adevăruri pe care oamenii le-au considerat odată ca fiind absolute, şi puţini dintre cei care se află într-o poziţie cu autoritate sau influenţă ar ezita să le folosească, chiar atunci când ei sunt conştienţi că sensurile lor s-au schimbat. Intr-un cuvânt, adevărul a fost „reinterpretat”; au fost golite vechile forme şi s-a dat un conţinut nou, cvasi- nihilist. Aceasta se poate observa cu uşurinţă printr-o sumară examinare a câtorva dintre principalele sfere în care adevărul a fost „reinterpretat”.

(more…)

Octombrie 30, 2008

Nihilismul – Etapele nihilismului dialectic

„Cauza revolutiei din epoca modernã. Nihilismul”

Ieromonah Serafim Rose

Sursa:APOLOGETICUM 2003

In unitatea scopului sãu susţinut, mentalitatea nihilistã este singularã. Dar aceastã mentalitate se manifestã în fenomene la fel de diverse ca şi naturile oamenilor care le împãrtãşesc. Numai cauza nihilistã este astfel promovatã pe multe fronturi simultan şi duşmanii ei sunt tulburaţi şi înşelaţi de aceastã tacticã eficace. Totuşi, pentru observatorul atent, fenomenele nihiliste se reduc la trei sau patru tipuri principale, şi aceste puţine tipuri sunt, mai departe, raportate unul la altul ca stadiile unui proces care pot fi numite dialectica nihilistã . Un stadiu al nihilismului se opune altuia, nu pentru a-l combate efectiv, ci pentru a încorpora greşelile aceluia în propriul program şi pentru a duce omenirea cu un pas mai departe pe drumul prãpastiei care se aflã la capãtul întregului nihilism. Pentru siguranţã, argumentele la fiecare stadiu sunt adesea eficiente în sublinierea anumitor deficienţe evidente ale unui stadiu precedent sau urmãtor; dar nici o criticã nu este vreodatã suficient de radicalã pentru a aborda erorile obişnuite pe care le au toate stadiile. Si adevãrurile parţiale care sunt prezentate în mod indiscutabil în toate formele de nihilism sunt în final doar tactici pentru a seduce oamenii cu marea falsitate care stã la baza tuturor.

Stadiile care urmeazã a fi descrise în paginile urmãtoare nu trebuie înţelese pur şi simplu cronologic, deşi, în sensul cel mai îngust, ele sunt de fapt un fel de cronicã a dezvoltãrii mentalitãţii nihiliste din timpul eşuãrii experimentului nihilist al Revoluţiei franceze în conformitate cu cele mai noi şi mai explicite manifestãri ale Revoluţiei Socialismului Naţional. Astfel, cele douã decade dinainte şi cele douã de dupã mijlocul secolului al XIX-lea pot fi privite ca apogeul prestigiului şi influenţei liberale, şi J.S.Mill ca liberal tipic. Epoca Realismului ocupã poate ultima jumãtate a secolului şi este exemplificat pe de o parte de gânditori socialişti, pe de altã parte de filosofi şi popularizatori (mai degrabã ar trebui sã spunem „exploratori”) ai ştiinţei. Vitalismul, în formele simbolismului, ocultismul, expresionismul artistic şi diversele filosofii evolutive şi „mistice”, sunt parte a celui mai semnificativ subcurent intelectual ce cuprinde întreaga perioadã a secolului, dupã 1875. Si nihilismul distrugerii, deşi rãdãcinile lui intelectuale sunt adânc înfipte în secolul anterior, duce la o concluzie importantã, în ordinea publicã la fel ca şi în multe sfere private, poate fi urmãrit pe parcursul unui întreg secol şi un sfert al dezvoltãrii nihiliste cu nivelul sãu maxim de distrugerie între anii 1914-45.

Se va observa cã aceste perioade se suprapun, pentru cã nihilismul se maturizeazã în mod diferit la popoare diferite şi la indivizi diferiţi. De fapt suprapunerea este mai extremã decât poate sugera schema noastrã simplã, atât de mult încât reprezentanţii fiecãrui stadiu pot fi gãsiţi în fiecare perioadã, şi ei toţi coexistã chiar şi azi. Ceea ce este adevãrat despre perioadele istorice este adevãrat şi despre indivizi; nu existã nihilism „pur” în nici un stadiu, fiecare temperament predominant nihilist fiind o combinaţie a ultimelor douã stadii.

Mai mult, dacã etapa de la Revoluţia francezã este prima în care nihilismul a jucat rolul central, fiecare dintre stadiile acestuia a fost reprezentat în secolele anterioare. Liberalismul, de exemplu, este un derivat direct al umanismului Renaşterii. Realismul a fost un aspect important al reformei protestante, ca şi al iluminismului francez. A apãrut un fel de vitalism în ocultismul renaşterii şi iluminismului şi iarãşi în romantism. Nihilismul distrugerii, deşi nu a fost niciodatã atât de profund cum a fost în secolul trecut, a existat ca o ispitã pentru anumiţi gânditori extremişti de-a lungul epocii moderne.

Totuşi, cu aceste rezerve, planul nostru poate fi acceptat ca cel puţin o aproximare a ceea ce a reprezentat un proces istoric şi psihologic incontestabil. Atunci, sã începem investigaţiile stadiilor acestui proces dialectic nihilist încercând sã le judecãm la lumina limpede a adevãrului creştin ortodox cãci – dacã suntem corecţi -, ele existã pentru a ascunde şi a nega. Vom încerca numai sã descriem aceste stadii, şi sã le scoatem în evidenţã, fãcând referire la definiţia nihilismului pe care am adoptat-o, pentru a vedea în ce mãsurã ele pot fi considerate drept nihiliste.

Octombrie 27, 2008

Nihilismul – Introducere – Problema Adevarului (4)

„Cauza revolutiei din epoca modernã. Nihilismul”

Ieromonah Serafim Rose

Sursa:APOLOGETICUM 2003

Gândirea criticã ezitã la acest punct. Trebuie sã cãutãm ceea ce noi nu putem sã obţinem prin propriile noastre puteri lipsite de ajutor. Este o loviturã adusã mândriei – în special faţã de acea mândrie care trece astãzi drept „smerenie” ştiinţificã care „stã în faţa adevãrului ca un copilaş” şi totuşi refuzã sã recunoascã vreun atribut al adevãrului care sã salveze mândra raţiune umanã. Oricum, este o anumitã revelaţie – Revelaţia dumnezeiascã, revelaţia creştinã -, care respinge raţionalismul; el nu respinge alte revelaţii.

Intr-adevãr, omul care nu acceptã, integral şi conştient, o doctrinã coerentã a adevãrului aşa cum prevede Revelaţia creştinã, este forţat sã caute o asemenea doctrinã în altã parte – dacã el are pretenţii sã cunoascã oricum. Acesta a fost drumul filosofiei moderne, care a sfârşit în obscuritate şi confuzie pentru cã el niciodatã nu va înfrunta adevãrul pe care nu-l poate furniza pentru el însuşi, adevãr care poate fi dat numai din afarã. Orbirea şi confuzia filosofilor moderni cu privire la primele principii şi dimensiunea absolutului au fost consecinţa directã a propriei lor presupuneri primare, aceea a non-existenţei Revelaţiei; pentru cã aceastã presupunere a avut ca efect orbirea oamenilor fãrã lumina soarelui şi a redat obscur tot ceea ce fusese odatã clar în lumina sa.

Pentru cineva care bâjbâie în acest întuneric, existã doar o singurã cale, dacã omul nu va fi vindecat de orbirea sa: şi aceasta constã în cãutarea luminii chiar în mijlocul întunericului care-l înconjurã. Mulţi aleargã cãtre lumânarea care pâlpâie a „bunului simţ” şi a vieţii convenţionale şi acceptã curentul de opinii aparţinând cercurilor sociale şi intelectuale cãrora aparţin – pentru cã omul trebuie sã se descurce cumva. Dar mulţi alţii, considerând aceastã luminã prea întunecatã, se adunã în jurul lanternelor magice care proiecteazã puncte de vedere ispititoare, multicolore, care sunt tulburãtoare, dar altceva nimic; ei devin adepţii unui curent sau altul – politic, religios sau artistic – pe care „spiritul epocii” l-a aruncat în vâltoarea modei.

De fapt, nimeni nu trăieşte decât prin lumina vreunei revelaţii, fie cã este una adevãratã sau falsã, dacã slujeşte luminãrii sau întunecãrii. Acela care nu va trãi prin Revelaţia creştinã acela trebuie sã trãiascã printr-o revelaţie falsã; şi toate revelaţiile false duc cãtre prãpastie.

Noi am început aceastã investigaţie cu problema logicã, „ce este adevãrul?” Aceastã problemã poate – şi trebuie -, sã fie încadratã dintr-un punct de vedere cu totul diferit. Scepticul Pilat a pus întrebarea, deşi nu în mod serios. In mod ironic pentru el, el a pus întrebarea Adevãrului Insuşi. „Eu sunt Calea, Adevãrul şi Viaţa: nimeni nu vine la Tatãl Meu decât prin Mine” (Ioan 14,6). Şi veţi cunoaşte Adevãrul, iar Adevãrul vã va face liberi”(Ioan 8,32). Adevãrul în acest sens, Adevãrul care conferã viaţã eternã şi libertate, nu poate fi obţinut prin nici un mijloc uman; el poate fi numai dezvãluit de Cineva de deasupra Care are putere sã facã aceasta.

(more…)

Octombrie 22, 2008

Nihilismul – Introducere – Problema Adevarului (3)

„Cauza revolutiei din epoca modernã. Nihilismul”

Ieromonah Serafim Rose

Sursa:APOLOGETICUM 2003

„Intr-un anumit grad, toatã filosofia presupune autonomia ideilor; astfel, „materialismul” filosofic este o specie a „idealismului”. S-ar putea spune cã este auto-recunoaşterea acelora ale cãror idei nu se ridicã deasupra claritãţii, a cãror sete pentru adevãr este atât de uşor potolitã de ştiinţa pe care ei o realizeazã în felul lor absolut.

„Realismul critic”, sau „pozitivismul”, este negarea deschisã a adevãrului metafizic. Pornind de la aceleaşi predispoziţii ştiinţifice ca naturalismul care este mai naiv, el demonstreazã o modestie mai mare în abordarea absolutului în totalitate şi restrângându-se la adevãrul „empiric”, „relativ”. Noi am observat deja contradicţia existentã în aceastã poziţie: negarea adevãrului absolut este ea însãşi un „adevãr absolut”; iarãşi, ca şi cu naturalismul, însãşi afirmarea primului principiu al pozitivismului este propria respingere a argumentelor.

„Agnosticismul”, ca şi „realismul”, poate fi „naiv” sau „critic”. „Agnosticismul naiv” sau „doctrinar” afirmã neputinţa cunoaşterii absolute a oricãrui adevãr absolut. In timp ce pretenţia lui pare mai modestã chiar decât cea a pozitivismului, acesta pretinde totuşi destul de clar prea mult: dacã „agnosticismul” ştie de fapt cã absolutul este „incognoscibil”, atunci aceastã cunoaştere este ea însãşi „absolutã”. Asemenea agnosticism este de fapt doar o variantã a pozitivismului, încercând, fãrã sã aibã succes mai mare, sã-i acopere contradicţiile.

In cele din urmã, noi gãsim numai în „agnosticismul critic” sau „pur”, ceea ce pare a fi o renunţare plinã de succes la absolut; din nefericire, asemenea renunţare aduce dupã sine renunţarea la toate celelalte şi sfârşeşte – dacã este consecventã -, într-un total solipsism. Agnosticismul acesta este simpla relatare de fapt: noi nu cunoaştem dacã existã un adevãr absolut, sau care ar putea fi natura lui dacã ar exista. Atunci – acesta este corolarul -, hai sã ne mulţumim cu adevãrul empiric, relativ pe care îl putem cunoaşte. Dar ce este adevãrul? Ce este cunoaşterea? Dacã nu existã un standard absolut prin care acestea sã se poatã mãsura, ele nici mãcar nu pot fi definite. Agnosticul, dacã admite aceastã criticã, nu permite acesteia sã-l tulbure; poziţia sa este cea a „pragmatismului”, „experimentalismului”, „instrumentalismului”: nu existã nici un adevãr, dar omul poate supravieţui, se poate descurca în lume, fãrã el. O asemenea poziţie a fost apãratã în medii sociale înalte – ca şi în cele foarte joase -, în secolul nostru antiintelectual. Dar cel puţin se poate spune despre aceasta cã este iresponsabil din punct de vedere intelectual. Este abandonarea definitivã a adevãrului, sau mai degrabã predarea adevãrului în mâinile puterii, fie cã acea putere este naţiunea, rasa, clasa, confortul, sau oricare altã cauzã care este în stare sã absoarbã energiile umane sortite cândva adevãrului.

(more…)

Octombrie 21, 2008

Nihilismul – Introducere – Problema Adevarului (2)

„Cauza revolutiei din epoca modernã. Nihilismul”

Ieromonah Serafim Rose

Sursa:APOLOGETICUM 2003

„Nu existã nici un adevãr”: am întâlnit deja aceastã expresie în aceastã carte mai mult decât odatã, şi ea va reapare frecvent pe viitor. Pentru cã problema nihilismului este, în modul cel mai profund, o problemã a adevãrului; ea este într-adevãr, problema adevãrului.

Dar ce este adevãrul? Mai întâi este o problemã logicã. Inainte de a discuta conţinutul adevãrului noi trebuie sã examinãm propria lui posibilitate, şi condiţiile postulatului sãu. Şi, desigur, noi înţelegem prin „adevãr” – precum negarea lui fãcutã de Nietzsche îl face explicit -, adevãrul absolut, care a fost deja definit de noi, ca dimensiunea începutului şi sfârşitului lucrurilor.

Pentru o generaţie crescutã în scepticism şi neobişnuitã cu gândirea serioasã, expresia „adevãrul absolut” are un sens perimat. Existã pãrerea comunã cã nimeni nu este atât de naiv sã mai creadã în „adevãrul absolut”; în epoca noastrã luminatã, tot adevãrul este „relativ”. Sã notãm cã expresia: „tot adevãrul este relativ”, este o traducere popularã a expresiei lui Nietzsche, „nu existã nici un adevãr (absolut)”; acea doctrinã este fundamentul nihilismului la fel, atât pentru mase cât şi pentru elitã.

„Adevãrul relativ” este esenţialmente reprezentat, pentru epoca noastrã, de cunoaşterea ştiinţei, care începe prin observaţie, înainteazã prin logicã, şi progreseazã în manierã ordonatã de la cunoscut la necunoscut. El este întotdeauna discursiv, întâmplãtor, calificat, întotdeauna exprimat în „relaţie” cu altceva, niciodatã singular, niciodatã categoric, niciodatã „absolut”. Omul de ştiinţã necugetat nu vede nevoia vreunui alt fel de cunoaştere; ocupat fiind cu cerinţele domeniului sãu de activitate, el poate nu are nici timp nici înclinaţie pentru problemele „abstracte” care examineazã, de exemplu, supoziţiile de bazã ale acelei specialitãţi. Dacã el este presat, sau dacã mintea sa se îndreaptã spontan cãtre asemenea probleme, explicaţia cea mai clarã este de obicei suficientã pentru a satisface curiozitatea sa: tot adevãrul este empiric, tot adevãrul este relativ.

Desigur, oricare dintre afirmaţii este o contradicţie. Prima afirmaţie în sine nu este deloc empiricã, ci metafizicã. A doua este ea însãşi o afirmaţie absolutã. Problema adevãrului absolut este ridicatã mai înainte de toate, pentru observatorul critic, de astfel de auto-contradicţii; şi prima concluzie logicã spre care poate fi el condus este aceasta: dacã existã totuşi vreun adevãr, el nu poate fi pur şi simplu „relativ”. Primele principii ale ştiinţei moderne, ca şi al oricãrui sistem de cunoaştere, sunt ele însele imuabile şi absolute. Dacã ele nu ar exista nu ar fi deloc cunoaştere, nici chiar cunoaşterea cea mai „gânditã”, pentru cã nu ar fi nici un criteriu prin care sã clasifice ceva ca şi cunoaştere sau adevãr.

Aceastã axiomã are un corolar: absolutul nu poate fi dobândit cu ajutorul relativului. Cu alte cuvinte, primele principii ale oricãrui sistem de cunoaştere nu pot fi atinse prin mijloacele acelei cunoaşteri înseşi, ci trebuie oferite în prealabil; ele reprezintã obiectul credinţei, iar nu al demonstraţiei ştiinţifice.

Intr-un capitol anterior, am discutat despre universalitatea credinţei, privind-o ca stând la baza întregii activitãţi şi cunoaşteri umane. Şi am vãzut cã şi credinţa, dacã nu trebuie sã cadã pradã amãgirilor subiective, atunci trebuie ancoratã în realitate. De aceea, este o problemã legitimã şi într-adevãr inevitabilã dacã primele principii ale credinţei ştiinţifice – de exemplu, coerenţa şi uniformitatea naturii, transsubiectivitatea cunoaşterii umane, compatibilitatea raţiunii de a trage concluzii din observaţie -, sunt fondate pe adevãrul absolut. Dacã nu, ele nu mai pot fi decât probabilitãţi neverificabile. Cu siguranţã este nesatisfãcãtoare poziţia „pragmaticã” abordatã de mulţi oameni de ştiinţã şi umanişti care nu pot fi tulburaţi sã se gândeascã la lucruri fundamentale – poziţia cã aceste principii nu mai sunt decât ipoteze experimentale pe care experienţa colectivã le gãseşte demne de încredere. Aceasta poate oferi o explicaţie psihologicã a credinţei pe care o inspirã aceste principii, dar întrucât aceasta nu stabileşte fundamentul acelei credinţe în adevãr, ea lasã întregul edificiu ştiinţific pe nisipuri mişcãtoare şi nu asigurã nici o apãrare împotriva vânturilor iraţionale care îl atacã periodic.

Totuşi, în realitate, – dacã ar fi de la simpla nepricepere sau de la o înţelegere mai profundã pe care ei nu o pot justifica prin argument -, majoritatea oamenilor de ştiinţã cred fãrã îndoialã cã şi credinţa lor are o legãturã cu adevãrul lucrurilor. Dacã aceastã pãrere este sau nu justificatã, desigur este o altã problemã; este o problemã metafizicã. ªi un lucru este sigur şi anume acela cã nu este justificatã de metafizica destul de primitivã a majoritãţii oamenilor de ştiinţã.

Dupã cum am vãzut, fiecare om trãieşte prin credinţã; la fel fiecare om este un metafizician – ceva mai puţin evident dar nu mai puţin sigur. Revendicarea oricãrei cunoaşteri – şi nici un om nu se poate abţine sã pretindã aceasta -, implicã o teorie şi un standard de cunoaştere, şi un concept a ceea ce este în mod fundamental accesibil cunoaşterii şi adevãrat. Acest adevãr fundamental, dacã ar fi exprimat ca Dumnezeul creştin sau pur şi simplu ca şi coerenţa fundamentalã a lucrurilor, este un prim principiu metafizic, un adevãr absolut. Dar cu recunoaşterea, în mod logic inevitabilã, a unui astfel de principiu, teoria „relativitãţii” cade; principiul însuşi fiind dezvãluit ca un absolut auto- contradictoriu.

Astfel, afirmarea „relativitãţii adevãrului” este ceea ce se poate numi o „metafizicã negativã” – dar totuşi o metafizicã. Sunt câteva forme principale de „metafizicã negativã” şi, întrucât fiecare se contrazice într-un fel uşor diferit, şi apeleazã la o mentalitate uşor diferitã, ar fi bine sã acordãm aici un paragraf examinãrii fiecãreia. Le putem împãrţi în douã categorii generale: de „realism” şi „agnosticism”, fiecare putând fi subîmpãrţitã pe rând în „naivã” şi „criticã”.

„Realismul naiv”, sau „naturalismul”, nu neagã cu precizie adevãrul absolut, dar mai degrabã pretinde în mod absolut cã nu poate fi susţinut. Negând orice absolut „ideal” sau „spiritual”, acesta pretinde adevãrul absolut al „materialismului” şi „determinismului”. Aceastã filosofie este încã rãspânditã în unele cercuri – este doctrina marxistã oficialã şi este prezentatã de unii gânditori ai ştiinţei nesofisticate din vest -, dar principalul curent al gândirii contemporane a renunţat la ea, şi ea pare astãzi amintirea amuzantã a unei etape mai simple, dar trecute, etapa victorianã când mulţi au transferat „ştiinţei” credinţa şi emoţiile pe care ei le-au închinat odatã religiei. Aceasta este formularea imposibilã a unei metafizici „ştiinţifice” – imposibilã pentru cã ştiinţa este prin natura ei cunoaştere a particularului, şi metafizica este cunoaştere a ceea ce stã la baza particularului şi este implicat de aceasta. Este o filosofie sinucigaşã în aceea cã „materialismul” şi „determinismul” pe care le afirmã redau integral o filosofie invalidã; întrucât ea trebuie sã insiste cã filosofia, ca orice altceva, este „determinatã”, adepţii ei pot pretinde doar cã filosofia lor întrucât existã este „inevitabilã”, dar nu cã ea este „adevãratã”. De fapt, aceastã filosofie, dacã este consecventã, ea ar suprima categoria adevãrului întru totul; dar susţinãtorii ei necunoscând faptul cã este fie consecventã, fie profundã, par sã nu-şi dea seama de aceastã contradicţie fatalã. Contradicţia se poate vedea la un nivel mai puţin abstract, în practica ei altruistã şi idealistã, de exemplu, nihiliştii ruşi ai secolului trecut, o practicã în contradicţie flagrantã cu teoria lor pur materialistã şi egoistã. Vladimir Soloviev a evidenţiat în mod inteligent aceastã discrepanţã atribuindu-le silogismul: „Omul este descendent dintr-o maimuţã, în consecinţã noi ne vom iubi unul pe altul”.

Octombrie 6, 2008

Un adevărat convertit ortodox din rândul intelectualităţii ruse (7)

„Teologie Apologetică ortodoxă”

Ivan Mihailovici Andreev

Editura Sophia, Bucureşti,2003

Un adevărat convertit ortodox din rândul intelectualităţii ruse

de părintele Serafim Rose

7.  Sfântul Serafim de Sarov

Până în anul 1926, Andreev citise un număr de izvoare patristice ortodoxe sub influenţa cărora a ajuns la maturitate intelectuală în ortodoxie şi vizitase o serie de mânăstiri ortodoxe, unde a văzut adevărata ortodoxie pusă în practică. „Bergson, Lossky, Askoldov: acestea sunt cele trei etape ale dezvoltării mele filosofice – filosofice însă nu religioase. Pentru această cale am avut profesori diferiţi: Episcopul Teofan Zăvorâtul, Episcopul Ignatie Briancianinov, părinţii de la Optina şi mereu vrednicul de pomenire părintele Ioan de Kronstadt – iar apoi Filocalia şi, în general, literatura patristică ortodoxă. Cu părintele Nectarie de la Optina m-am angajat într-o lungă corespondenţă, iar pe părintele Dositei îl cunoşteam personal. De două ori mă întâlnisem personal şi cu părintele Ioan de Kronstadt.  Învăţând de la aceştia metoda spirituală strict ortodoxă (dacă se poate spune aşa), mi-am fixat-o foarte bine cu ajutorul impresiilor de neuitat ale vizitelor mele la remarcabilele mânăstiri ruseşti (Valaam, Solovski, Lavra Peşterilor de la Kiev, Sarov, Diveevo, Mânăstirea Optina şi altele). Ca rezultat al acestor vizite, mi-a fost clar că trebuie să aleg între ortodoxia conservatoare a părintelui Ioan de Kronstadt şi ortodoxia „modernizată” a lui V. Soloviov şi a şcolii sale. Fără şovăire am ales prima cale.”

Ajungând la adevărata ortodoxie, în timp ce se afla într-un pelerinaj la Mânăstirea de maici Diveevo a Sfântului Serafim, Andreev a avut în sfârşit o experienţă pe care el o descrie ca „naşterea sa spirituală”. Era un obicei la Diveevo ca pelerinii să stea cel puţin 24 de ore în mănăstire şi să îndeplinească „regula” scrisă de Sf. Serafim însăşi, şi anume: să înconjoare de trei ori „canalul” Maicii Domnului (cărarea dimprejurul mânăstirii), spunând un canon special de rugăciune şi ajutându-se de şiragul de mătănii , rugându-se pentru toate rudele şi apropiaţii fiecăruia, iar în final exprimându-şi cea mai sinceră şi cea mai folositoare dorinţă, care le va fi nemijlocit  acordată după rugăciune. Andreev îşi descrie experienţa astfel: „Atunci când la sfârşitul celui de-al treilea înconjur al „canalului”, îndeplinind întreaga regulă, am vrut să îmi exprim dorinţele mele sincere, ceva s-a petrecut cu mine, fireşte, prin mila cea a mare a Sfântului Serafim. Deodată am fost cuprins de o bucurie cu totul deosebită, liniştitoare, caldă şi încântătoare –  o convingere de nezdruncinat, cu toată fiinţa mea în existenţa lui Dumnezeu şi o comuniune deplină cu El în rugăciune. Şi atunci mi-a devenit foarte limpede faptul că orice cerere pentru ceva pământesc, ar fi rugăciunea: Dumnezeule, ia de la mine şi lipeşte-mă de darul Tău minunat… Şi, în şoaptă, m-am rugat către Dumnezeu: <<O Doamne, nu-mi da nimic, ia de la mine toată prosperitatea lumească, dar nu mă lipsi de bucuria comuniunii cu Tine, sau, daca nu este cu putinţă să menţii aceasta mereu în viaţa noastră, atunci dăruieşte-mi inimii mele puterea de a-şi aminti, dă-mi posibilitatea să păstrez până la moarte amintirea acestei binecuvântate clipe a simţirii Sfântului Tău Duh!>>

(more…)

Septembrie 25, 2008

Un adevărat convertit ortodox din rândul intelectualităţii ruse (4)

„Teologie Apologetică ortodoxă”

Ivan Mihailovici Andreev

Editura Sophia, Bucureşti,2003

Un adevărat convertit ortodox din rândul intelectualităţii ruse

de părintele Serafim Rose

4. Universitatea din Sorbona

În primii ani ai regimului sovietic, Andreev a studiat şi literatura la Universitatea din Petersburg. Într-adevăr, interesul său pentru psihiatrie fusese trezit la început de adâncimile sufletului omenesc, pe care le-a descoperit în romanele lui Dostoievski. Până şi în literatură căuta, înainte de toate, adevărul.

Forţa şi profunzimea intelectuală a anilor de studenţia ai lui Andreev sunt într-adevăr uimitoare. Evident, fiind un om genial, el a primit în aceşti ani trei doctorate; câţiva ani mai târziu urma să adauge un al patrulea: teologia.

Din punct de vedere filosofic, Andreev a devenit în acest moment ţinta influenţei lui N. Lossky, unul dintre cei mai renumiţi filosofi ruşi ai timpului, un „idealist” şi un „intuiţionist” (dar destul de „liberal” în ortodoxia sa), care l-a adus pe Andreev puţin mai aproape de propriile sale rădăcini ortodoxe. Însă cel mai important eveniment al vieţii sale intelectuale  a fost întâlnirea, la Universitatea din Petersburg, în 1919, cu S.A. Askoldov, filosoful rus care îi fusese descris de Bergson la Paris.

(more…)

Pagina următoare »

Blog la WordPress.com.