Cuviosul Seraphim Rose

Martie 14, 2009

Cele sase zile luate pe rand – Facere 1,6-8

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

1, 6-8 Şi a zis Dumnezeu: Să se facă tărie în mijlocul apei, şi să fie despărţind apă de apă; şi s-a făcut aşa. Şi a făcut Dumnezeu tăria, şi a despărţit Dumnezeu între apa care era sub tărie şi între apa care era dea­supra tăriei. Şi a numit Dumnezeu tăria cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, ziua a doua.

Unii au încercat sa descopere în acest pasaj o concepţie „neştiinţifică” asupra cerului, ca şi cum Moise ar fi crezut într-un fel de cupolă de cleştar în care sunt încrustate stelele, având deasupra un presupus rezervor de apă. Dar nu există nimic atât de fantastic în textul de faţă.

Cuvântul „tărie” pare a avea două conotaţii în Cartea Facerii, una cu totul specială şi „ştiinţifică”, cealaltă mai generală. In înţeles general, tăria este mai mult sau mai puţin sinonimă cu „cerul”: stelele sunt numite lumină­tori întru tăria cerului (Fac. 1, 14), iar păsările zboară „sub tăria cerului” (Fac. 1, 20). Noi, care am pierdut înţelesul aparte al „tăriei”, am lăsa-o afară din asemenea descrieri şi am spune că atât stelele cât şi păsările se pot vedea pe „cer”. Ideea că stelele sunt încrustate în sfere de cleştar este o speculaţie a vechii gândiri păgâne, şi nu are de ce să fie proiectată asupra textului insu­flat al Facerii.

Care este deci înţelesul „ştiinţific”, special al „tăriei” în acest text ? Sfân­tul Vasile învaţă că, deşi se mai numeşte şi „cer”, ea nu este sinonimă cu „cerul” pomenit la începutul Facerii.

„Deoarece s-a dat celui de-al doilea cer şi alt nume şi o întrebuinţare deosebită, acesta este alt cer decât cel făcut la început, de o natură mai tare, căruia i s-a dat şi o întrebuinţare deosebită în univers. […] Şi socotim că acest cuvânt a fost pus aici pentru a arăta o natură tare, în stare să ţină apa care alunecă şi se împrăştie uşor. Dar pentru că, după concepţia co­mună, se pare că «tăria» îşi are naşterea din apă, nu trebuie să se creadă că tăria este asemenea cu apa îngheţată sau cu… piatra străvezie… ce are aproape transparenţa aerului. Noi nu asemănăm tăria cu nici una din aceste materii. într-adevăr, a avea despre cele cereşti nişte idei ca acestea înseamnă a fi copil şi a avea mintea uşoară. […] Suntem învăţaţi de Scriptură să nu lăsăm mintea noastră să-şi închipuie ceva dincolo de cele ce sunt îngăduite. […]

Scriptura nu numeşte «tărie» substanţa rezistentă şi tare ce are greutate şi este solidă; căci pământul ar fi meritat mai potrivit o astfel de numire; dar din pricină că substanţa celor care stau deasupra pământului este fină şi rarefiată şi nu e percepută de nici unul dintre simţurile noastre, sub­stanţa aceasta s-a numit «tărie», în comparaţie cu substanţele foarte fine care nu pot fi sesizate de simţirea noastră. Gândeşte-te la un loc care des­parte umezeala. Acest loc duce în sus ceea ce este fin şi purificat şi lasă jos tot ceea ce este des şi pământesc; aceasta ca să se păstreze de la înce­put până la sfârşit aceeaşi bună întocmire a văzduhului, micşorându-se în parte umezeala.”

Aşadar, „tăria” din Cartea Facerii este un fel de barieră sau filtru natural care desparte cele două niveluri ale umidităţii atmosferice. Astăzi nu mai observăm un asemenea fenomen anume pe care să-l putem numi „tărie”. Oare pământul alcătuit la început să fi fost altfel ?

Sfântul Vasile crede că funcţia tăriei era aceea de a păstra o temperatură plăcută pe întreg pământul, dar se întâmplă să cunoaştem existenţa unui oarecare efect de seră pe pământ în vremurile preistorice: s-au găsit plante şi animale tropicale în gheaţa nordului îndepărtat, arătând că, într-adevăr, zo­nele nordice fuseseră odinioară temperate. Pe deasupra, în capitolul al doilea din Cartea Facerii ni se spune că înainte de zidirea omului nu dăduse Dum­nezeu ploaie pre pământ… „şi izvor ieşea din pământ şi adăpa toată faţa pământului”(Fac. 2, 5-6).

lată deci că pământul timpuriu pare a fi fost un loc destul de deosebit de cel pe care îl cunoaştem: un loc cu climă temperată, bogat în umezeală ce uda necontenit o vegetaţie îmbelşugată care, cum vom vedea, era singura hrană hotărâtă de Dumnezeu nu numai omului, ci chiar şi animalelor (Fac. 1,30).

Oare când a luat sfârşit această fericită stare ? Vom cerceta îndată urmă­rile căderii omului; sunt însă semne că pământul, chiar şi după căderea omu­lui, a păstrat unele dintre însuşirile pământului de mai înainte. Să privim, pe scurt, ce anume spune Scriptura, în lumina cunoaşterii noastre ştiinţifice de­spre atmosferă. Sfinţii Părinţi înşişi aplicau adesea cunoaşterea ştiinţifică a vremii lor la înţelegerea Scripturii, lucru ce ne este îngăduit şi nouă – cu condiţia să nu forţăm textul Scripturii şi să fim smeriţi şi reţinuţi faţă de presupusa noastră înţelegere. Nu oferim deci explicaţia următoare ca pe o dogmă, ci ca pe o speculaţie.

Fenomenul însuşi al ploii nu este pomenit în textul Facerii până în vre­mea lui Noe; iar atunci nu este o ploaie obişnuită, ci un fel de catastrofă cosmică: s-au desfăcut toate izvoarele adâncului şi jgheaburile cerului s-au deschis. Şi a căzut ploaie pre pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi (Fac. 7, 11-12).

Cantităţi uriaşe de apă – aproape de neînchipuit pentru noi – au fost slobozite pe pământ, aducându-l aproape la starea sa din Ziua întâi a facerii, când „adâncul” acoperea pământul. Ploile pe care le cunoaştem azi nu ar putea face să se întâmple acest lucru; dar textul descrie ceva şi mai rău: a fost slobozită o uriaşă cantitate de apă subpământeană, iar „tăria” – starea atmosferică menită a păstra o permanentă rezervă de apă în văzduh, desigur sub forma norilor, cum are şi acum planeta Venus – a fost efectiv „sfărâma­tă”, golindu-şi conţinutul asupra pământului.

In această lumină putem înţelege şi de ce a dat Dumnezeu curcubeul ca semn al legământului său cu Noe şi cu toate făpturile, că niciodată nu va mai fi un asemenea potop pe pământ. Cum putea fi curcubeul semn, dacă s-ar presupune că a existat de-a lungul veacurilor de dinainte ? E vădit că curcu­beul a apărut atunci pentru prima dată. Curcubeul e alcătuit de razele directe ale soarelui în umezeala din aer. Dacă învelişul permanent de nori al pămân­tului se risipise prin sfărâmarea „tăriei”, atunci într-adevăr razele directe ale soarelui au izbit pentru prima dată pământul după Potop. Curcubeul nu era cunoscut omului mai înainte – iată de ce poate fi acum un semn pentru om că, într-adevăr, cantitatea de umezeală din aer este limitată şi nu mai poate pricinui vreodată un potop universal.

Recent, unii savanţi au speculat – pe baza altor dovezi – că, din anumite motive, cantitatea de radiaţie cosmică ce loveşte pământul a cunoscut o izbi­toare creştere în urmă cu cinci mii de ani. Acest lucru ar putea fi, desigur, adevărat dacă apele de deasupra tăriei slujeau drept filtru şi îndepărtau radia­ţia vătămătoare.

Având în vedere cele arătate, se pare că perioada de după Potop este o cu totul altă epocă în istoria omenirii. Condiţiile relativ „paradisiace” de pe pă­mânt până în vremea lui Noe, când domnea o climă temperată asupra între­gului pământ şi o bogată vegetaţie asigura nevoile omului fără a fi nevoit să mănânce carne – Noe fiind cel dintâi care primeşte dezlegare de la Dumne­zeu să mănânce carne (Fac. 9, 3) – lasă loc mult mai asprului pământ post-diluvian pe care-1 cunoaştem, unde există semănătura şi secerişul, frigul şi căldura, vara şi primăvara (Fac. 8, 22), iar oamenii nu mai trăiesc nouă sute de ani ca Adam şi primii Patriarhi, ci coboară foarte iute la şaptezeci ori optzeci de ani, hotarul de obşte al vieţii noastre până azi.

3 comentarii »

  1. […] Cele sase zile luate pe rand – Facere 1,6-8 […]

    Pingback de Cuviosul Seraphim Rose-cele sase zile ale Facerii Lumii luate pe rand « BLOGUL CIRESA — Iunie 2, 2010 @ 8:17 pm | Răspunde

  2. Oare taria care separa apele sa fie forta / ‘taria’ gravitatiei? In imponderabilitate este foarte dificil sa separi apele de ape, pe cand gravitatia le aseaza frumos in ordinea densitatii: gaze mai usoare, gaze mai dense, lichide etc.

    Comentariu de mihai — August 20, 2011 @ 10:51 pm | Răspunde

  3. Dar in Biblie scrie ca taria desparte apele de sub tarie de apele de deasupra tariei
    Apoi taria a fost numita cer. Si pe tarie a pus D-zeu luminatorii si semnele (stelele ) – nu deasupra tariei nici dedesubtul ei – ci pe tarie. Deci exista doua parti care contin ape. Una sub tarie – adica sub cosmos si in cosmos si pe pamant in toate starile ei care poate exista – eterul il putem cred ca integra si pe el la categoria ape de sub tarie. Si una deasupra tariei adica deasupra cosmosului (deasupra marginii cosmosului ) si aici e marea sincopa : ce ape (sau forme de ape) sunt deasupra cosmosului ?
    Personal tind sa fac o asociere intre cele trei vieti ale omului.
    Viata din pantece – mini universul acvatic (deci tot ape) al pruncului , comparativ cu viata pe pamant, este o sfera ce contine apa. In acest caz taria ar fi uterul mamei.
    Viata pe pamant, comparativ cu viata vesnica , este probabil tot intr-o sfera ( cu tot cosmosul vizibil ) ce contine apa – eter….. Si privind asa vom intelege cum Pamantul este intr-adevar centrul universului , si nu o intamplare in marginea unei galaxii.

    Comentariu de Radu — Octombrie 17, 2011 @ 1:24 pm | Răspunde


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: