Cuviosul Seraphim Rose

Septembrie 18, 2008

Ortodoxia si Religia Viitorului – Religia Viitorului

„Ortodoxia şi Religia Viitorului”

Ieromonah Serafim Rose

Trad: Mihaela Grosu

Pentru starea spirituală a umanitătii contemporane este profund semnificativ faptul că experientele „harismatice” si de „meditatie” prind din ce în ce mai mult teren printre „crestini”. Acesti asa-zisi crestini sunt indubitabil sub influente religioase extrem orientale. Dar aceasta ca rezultat a ceva cu mult mai fundamental: pierderea gustului si trăirii duhovnicesti a adevăratului Crestinism, singura cauză a fenomenului prin care un lucru atât de străin Crestinismului ca meditatia extrem orientală poate să pună stăpânire pe sufletele crestinilor.

Existenta centrată pe sine si care nu urmăreste altceva decât autosatisfactia, este atât de generalizată în viata „crestinilor” zilelor noastre, încât acestia practic nu mai au acces la întelegerea unei spiritualităti autentice. Iar când astfel de oameni întreprind totusi actiuni în vederea unei „vieti spirituale”, o fac ca pe o altă formă de autosatisfactie. . Aceasta se vede clar din idealul religios total fals, atât al miscării „harismatice”, cât si al diferitelor forme de „meditatie crestină”: toate promit (si acordă imediat) experiente si „simtiri de multumire” si „pace”.

Dar acesta nu este câtusi de putin idealul crestin, a cărui definitie esentială este tocmai războiul neîncetat împotriva diavolului si a patimilor. „Multumirea” si „pacea” propovăduite de miscările „spirituale” contemporane sunt în modul cel mai evident produsul înselăciunii diavolesti, al multumirii de sine, ceea ce înseamnă moarte pentru o viată duhovnicească orientată spre Dumnezeu.

Toate aceste forme de „meditatie crestină”, majoritatea de provenientă păgână orientală, operează exclusiv la nivelul psihic si nu au absolut nimic în comun cu trăirea crestină. Trăirea crestină constă din a lupta până la sânge împotriva patimilor, pentru dobândirea vesnicei Împărătii ceresti, care nu se poate instaura desăvârsit decât la sfârsitul acestei lumi temporale. Iar adevăratul luptător crestin nu-si slăbeste vigilenta si nu-si află linistea, nici măcar atunci când pregustă din binecuvântările vesnice, ce i-ar putea fi dăruite încă din această viată. Pe când religiile orientale, cărora Împărătia cerurilor nu le-a fost descoperită, luptă pentru a obtine simple stări psihice, care încep si sfârsesc în viata de aici.

(more…)

Ortodoxia si Religia Viitorului – Renasterea Harismatica un semn al vremurilor (5)

„Ortodoxia şi Religia Viitorului”

Ieromonah Serafim Rose

Trad: Mihaela Grosu

E. „Copii, este ceasul de pe urmă” (I Ioan 2,18)

Dumnezeu a păstrat în lume, ca si în zilele proorocului Ilie, sapte mii de bărbati care nu si-au plecat genunchiul înaintea lui Baal (Rom. 11,4), adică un număr necunoscut de adevărati crestini ortodocsi, care nu sunt morti din punct de vedere duhovnicesc. Ei nu se lasă purtati de curentul general de apostazie si nici de falsele „desteptări”, ci îsi continuă drumul ancorati în credinta sfântă si mântuitoare a Bisericii Ortodoxe, transmise lor de Sfintii Apostoli printr-un sir neîntrerupt de Sfinti Părinti, observând cu atentie semnele timpului si călătorind pe poteca strâmtă a mântuirii.

Dar în afara Ortodoxiei celei adevărate, întunericul creste cu repeziciune. Judecând după ultimele stiri „religioase”, este posibil ca „renasterea harismatică” să nu fie decât începutul timid al unei adevărate „ere a minunilor”. Multi protestanti care si-au dat seama de frauda „renasterii harismatice” acceptă acum ca „adevărată” spectaculoasa „renastere” din Indonezia unde, ni se spune, au loc în realitate „chiar minunile care se relatează în faptele Apostolilor”

Acolo, în doar trei ani, 200.000 de păgâni s-au convertit la protestantism în conditii constant miraculoase: Nimeni nu întreprinde nimic fără o obedientă absolută fată de „vocile” si „îngerii” care apar în mod constant si citează din Scriptură, mentionând si numărul versetului; apa se transformă în vin de fiecare dată când slujba protestantă prevede împărtăsire; forme de mâini apar din senin pentru a distribui hrana miraculoasă celor flămânzi; o întreagă ceată de draci este văzută părăsind un sat păgânesc pentru că „unul mai puternic”; („Isus”) a venit să le ia locul. „Crestinii” practică o „numărătoare inversă” pentru păcătosul care nu vrea să se pocăiască, iar când ajung la „zero” respectivul moare; copiii sunt învătati cântece si imne protestante de către voci care se aud din senin (si care repetă cântecele de câte douăzeci de ori, asa încât copiii să le tină minte); „banda magnetică a lui Dumnezeu” înregistrează cântecul unui cor de copii si îl redă apoi din aer în urechile acelorasi copii uluiti ; foc se coboară din cer si arde icoane catolice („Domnul” indonezian este foarte anti-catolic); au fost vindecati 30000 de oameni; „Hristos” apare din cer si „cade” peste grupuri de persoane pentru a le vindeca; indivizii sunt transportati miraculos din loc în loc si merg pe apă; evanghelistii sunt călăuziti de lumini noaptea si umbriti de nori ce călătoresc în urma lor ziua, iar mortii învie[1].

Este interesant să aflăm că în anumite părti ale „revivalismului” indonezian, „vorbirea în limbi” lipseste aproape total si este chiar interzisă (desi este prezentă în multe locuri), mediumismul părând a fi înlocuit de interventia directă a spiritelor căzute. Se prea poate ca acest nou „revivalism”, mai puternic decât penticostalismul, să fie o formă mai avansată a aceluiasi fenomen „spiritual” (asa cum penticostalismul însusi este o formă superioară de spiritism) si să vestească iminenta zilei de spaimă în care, asa cum proclamă si „vocile” si „îngerii” din Indonezia, „Domnul” vine curând – căci noi stim că Antihrist va dovedi lumii că este „Hristos” prin aceea că va face „minuni” ca cele povestite mai sus.

Într-o epocă de întuneric si înselăciune aproape universale, când pentru cei mai multi „crestini” Hristos a devenit tocmai ceea ce învătătura ortodoxă denumeste Antihrist, Biserica Ortodoxă a lui Hristos este singura care păstrează si comunică harul lui Dumnezeu. Aceasta este comoara fără de pret a cărei existentă chiar lumea asa-zisă crestină nici măcar nu o bănuieste. Căci lumea „crestină” dă mâna cu fortele întunericului pentru a-i însela pe credinciosii Bisericii lui Hristos, care sunt destul de orbi încât să creadă că „numele lui Iisus” îi va salva chiar din mijlocul apostaziei si blasfemiilor în care trăiesc si pe care le acceptă, nepăsători la înfricosatul avertisment al Domnului: Multi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit si nu în numele Tău am scos demoni si nu în numele Tău minuni multe am făcut? Si atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtati-vă de la Mine cei ce lucrati fărădelegea (Matei 7,22-23).

Sfântul Apostol Pavel continuă si el acelasi avertisment despre venirea lui Antihrist cu această poruncă: Deci dar, fratilor, stati neclintiti si tineti predaniile pe care le-ati învătat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră (II Tes. 2,15). Sunt unii care vă tulbură si voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, si acum vă spun iarăsi: Dacă vă propovăduieste cineva altceva decât ati primit să fie anatema! (Gal.1,7-9)

Răspunsul ortodox la fiecare nou „revivalism” si chiar la „revivalismul” final si teribil al lui Antihrist este această Evanghelie a lui Hristos, pe care singură Biserica Ortodoxă a păstrat-o neschimbată, prin Sfânta Traditie a Sfintilor Părinti în linie neîntreruptă de la Hristos si Apostolii Săi si prin darul Duhului Sfânt. Pe acesta singură Biserica Ortodoxă îl împărtăseste si numai celor credinciosi, care sunt pecetluiti cu Sfânta Taină a Mirungerii si care au păstrat neîntinată această adevărată pecete a darului Duhului Sfânt. Amin.


[1] Vezi Kurt Koch, The Revival in Indonesia, Kregel Publications, 1970, si Mel Tari, Like a Mighty Wind. Creation House, Carol Stream, III,1971

Ortodoxia si Religia Viitorului – Renasterea Harismatica un semn al vremurilor (4)

„Ortodoxia şi Religia Viitorului”

Ieromonah Serafim Rose

Trad: Mihaela Grosu

D. Trebuie ca Ortodoxia să se alăture apostaziei?

Nici unul dintre cei care au studiat serios „miscarea harismatică” prin lucrările reprezentantilor ei de frunte, din majoritatea cărora am citat în cuprinsul acestei cărti, nu se mai poate îndoi de faptul că această „renastere” – în măsura în care poate fi numită „crestină” -, este în întregime protestantă prin originea, inspiratia, intentia, practica, „teologia” si scopul său. Nu avem de-a face decât cu o formă de „revivalism” protestant, fenomen ce retine doar câte o bucătică din ceea ce este în mod autentic crestin, dar substituie esenta Crestinismului cu o isterie emotională „religioasă”, ale cărei victime cad în iluzia fatală că „s-au mântuit”.
Dacă „renasterea harismatică” diferă de revivalismul protestant, atunci diferenta constă din aceea că prima îsi adaugă dimensiunea fenomenului cripto-spiritist, care îi conferă o notă obiectivă de spectaculos, pe care practica subiectivă revivalistă protestantă nu o posedă.
Nu negăm că o desteptare ortodoxă este foarte de dorit în zilele noastre, când multi crestini ortodocsi au pierdut duhul adevăratului crestinism, iar trăirea arzătoare si autentic crestină se vede într-adevăr mult prea rar. Viata în societatea contemporană a devenit prea confortabilă; viata lumească, mult prea atractivă. Pentru prea multi, Ortodoxia a devenit o chestiune de afiliere la o parohie sau organizatie bisericească si de îndeplinire „corectă” a unui ritualism exterior.

Este într-adevăr nevoie de o desteptare spirituală a Ortodoxiei. Dar ea nu poate apărea din rândurile „ortodocsilor harismatici”. Acestia, în acord cu activistii „harismatici” din rândurile protestantilor sau romano-catolicilor, se găsesc în armonie deplină cu spiritul vremii. Ei nu se adapă de la izvoarele vii ale spiritualitătii patristice ortodoxe, ci preferă tehnicile revivaliste protestante la modă si se identifică cu cel mai important curent al „crestinismului” apostat si sincretist de astăzi de factură ecumenică.

„Desteptări” ortodoxe autentice au existat si în trecut. Ne gândim la Sfântul Cosma din Aitolia, care, în Grecia secolului XVIII, mergea din sat în sat, îndemnându-i pe oameni să se întoarcă la adevărata trăire crestină a părintilor lor; sau la Sfântul Ioan de Kronstadt din propriul nostru secol, care ducea lumina lui Hristos în mijlocul orăsenilor din St. Petersburg.

Avem apoi multimea duhovnicilor monahi ortodocsi, care, prin viata lor autentic „plină de duh”, au lăsat generatiilor de monahi si de mireni din urma lor adevărata învătătură crestină a vietii. Ne gândim la Sfântul Simeon Noul Teolog din secolul X sau la Sfântul Serafim de Sarov din secolul XIX, din Rusia. Sfântul Simeon este răstălmăcit de „harismaticii” ortodocsi, care nu par să-si dea seama că Duhul de care vorbea Sfântul este cu totul diferit de al lor. Sfântul Serafim este fără exceptie citat prin pasaje rupte din context, cu scopul de a minimaliza accentul pe care el îl pune pe necesitatea apartinerii de Biserica Ortodoxă, pentru a putea avea cu adevărat o viată dubovnicească.

In „convorbirea” Sfântului Serafim de Sarov cu mireanul Motovilov despre „dobândirea Duhului Sfânt”, acest Sfânt ne spune: „Harul Duhului Sfânt, care ne este dăruit tuturor celor credinciosi prin taina Sfântului Botez, este pecetluit cu taina Mirungerii pe părtile principale ale trupului omenesc, asa cum a rânduit Sfânta Biserică păstrătoarea din veac a acestui har”. Si iarăsi: „Domnul îi ascultă la fel si pe monah si pe mirean, cu conditia ca amândoi să fie ortodocsi”.

Ca miscare opusă adevăratei spiritualităti crestin-ortodoxe, „renasterea harismatică” nu este decât partea expperien ială a modei „ecumenice” dominante – a acestui ecumenism care schimonoseste Crestinismul si îl trădează pe Hristos si Biserica Lui. Niciodată un „ortodox. harismatic” nu va obiecta la apropiata „unire” dintre chiar acei protestanti si romano-catolici cu care, asa cum intonează si cântecul „harismatic” interconfesional, ei se află deja „uniti în spirit, uniti în Domnul” si care le conduc si le inspiră experienta „harismatică”.

Trebuie atunci să se stie că „duhul” care inspiră „renasterea harismatică” este duhul lui Antihrist, sau mai precis, al acelor „duhuri demonice” ale vremurilor din urmă, si că „minunile” lor pregătesc lumea pentru falsul Mesia.

Septembrie 17, 2008

Ortodoxia si Religia Viitorului – Renasterea Harismatica un semn al vremurilor (3)

„Ortodoxia şi Religia Viitorului”

Ieromonah Serafim Rose

Trad: Mihaela Grosu

C. „Isus[1] vine curând”

Este semnificativ faptul că în ultimii ani figura lui „Isus” a căpătat o proeminentă ciudată în America. A fost abrogată binecunoscuta interdictie de a se prezenta în filmele de lung metraj si în spectacolele teatrale figura lui Hristos. Musical-uri senzationale si de largă audientă în mase, cu caracter satanic si masonic, prezintă parodii blasfemiatorii ale vietii Sale. „Miscarea lui Isus”, care este de orientare predominant „harismatică”, se întinde cu repeziciune mai ales în rândurile adolescentilor si tinerilor.

În cadrul festivalurilor de masă „Jesus Rock” – care este o adevărată hulire a numelui lui Dumnezeu -, asistăm la „crestinarea” celor mai joase forme de muzică pop americană si pentru întâia oară în acest secol melodiile „crestine” au cea mai mare audientă la public. Iar refrenul permanent al acestui conglomerat straniu de sacrilegiu si grosieră mentalitate lumească este cuprins în propozitia ce pare să exprime asteptările si sperantele,tuturor: „Isus vine curând”.

Într-o Americă pustiită din punct de vedere psihic si religios, acelasi incident „mistic” se repetă în mod simptomatic în vietile mai multor americani, trăind în cele mai diverse colturi ale tării si fără legătură între ei. Editorul unei publicatii „harismatice” dă tiparului relatarea unei persoane, asa cum a fost el povestit în cadrul unei adunări:

„Prietenul meu împreună cu sotia lui rulau spre Boston pe autostradă când au oprit să ia un autostopist. Era tânăr si avea barbă, dar nu era totusi îmbrăcat ca un hippie. S-a urcat în spate fără să spună prea multe cuvinte, si masina a pornit. După un răstimp, a spus cu voce linistită: „Domnul vine curând”.

(more…)

Septembrie 15, 2008

Ortodoxia si Religia Viitorului – Renasterea Harismatica un semn al vremurilor (2)

„Ortodoxia şi Religia Viitorului”

Ieromonah Serafim Rose

Trad: Mihaela Grosu

B. „Noul Crestinism”

Fără îndoială că există persoane care se îndoiesc de faptul că „renasterea harismatică” este o formă de mediumism, însă este doar un aspect secundar modul sau mijloacele prin care se propagă „duhul” acestei „miscări harismatice”. Dar că acest „duh” nu are nimic de-a face cu Crestinismul ortodox este mai mult decât evident. Si de fapt acest „duh” se înscrie literal în „profetiile” lui Nicolae Berdiaev privitoare la „Noul Crestinism”.

(more…)

Septembrie 14, 2008

Ortodoxia si Religia Viitorului – Renasterea Harismatica un semn al vremurilor (1)

„Ortodoxia şi Religia Viitorului”

Ieromonah Serafim Rose

Trad: Mihaela Grosu

„Până la sfârsitul acestui veac nu vor lipsi de pe pământ alesii lui Dumnezeu, dar nu vor lipsi nici slugile satanei. Dar în vremurile din urmă, cei care într-adevăr Îl vor sluji pe Dumnezeu cu credintă, o vor face reusind să se ascundă de oameni, în mijlocul cărora nu se vor mai lucra semne si minuni dumnezeiesti ca în ziua de azi., Acei alesi ai vremurilor din urmă îsi vor lucra mântuirea din mijlocul lumii si ascunsi de ea, în smerenie, iar în Împărătia Cerurilor ei vor fi mai mari decât Părintii făcători de minuni din vechime. Căci în acele timpuri nimeni nu va mai lucra semne minunate în fata ochilor oamenilor, care să încălzească inimile lor de focul dumnezeiesc si să-i îndemne pe calea anevoioasă a mântuirii. Multi dintre oameni, stăpâniti fiind de duhul necurat al nestiintei vor cădea în prăpastie, rătăcind pe calea cea largă pe care multi merg”.

Profetia Sf. Nifon de Constantiana, din insula Cipru

A. O „Cincizecime fără Hristos”

Pentru crestinii ortodocsi fenomenul contemporan al „vorbirii în limbi” este si el un „semn”; dar nu este semnul începutului Evangheliei mântuirii pentru toate popoarele, ci semn al sfârsitului ei. Crestinului ortodox cu mintea trează nu-i va veni greu să le dea dreptate apologetilor „miscării harismatice”, care vestesc că „noua revărsare a duhului aduce cu sine sfârsitul acestui veac”[1]. Dar Duhul grăieste lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de credintă, luând aminte la duhurile cele înselătoare si la învătăturile demonilor (I Tim. 4,1).

De asemenea mai stim că sunt duhuri diavolesti, făcătoare de semne si care se duc la împăratii lumii întregi, să-i adune la războiul zilei celei mari a lui Dumnezeu, Atottiitorul (Apoc. 16,14).

Sfânta Scriptură si Sfintii Părinti ne spun limpede că duhul vremurilor de pe urmă nu va fi unul de „renastere spirituală” si de „revărsare a Sfântului Duh”, ci dimpotrivă. Că vom avea de-a face cu o apostazie aproape generalizată, având forme atât de subtile, încât până si cei alesi vor fi în pericol să fie înselati. Că dreapta credintă crestină aproape va dispărea de pe fata pământului, cum citim în Sfânta Evanghelie: Dar Fiul Omului când va veni, va găsi oare credintă pe pământ? (Luca 18,8). Satan este cel care va fi dezlegat în vremurile din urmă (Apoc. 20,3), în scopul celei mai mari si mai de pe urmă revărsări a răului pe pământ.

„Miscarea harismatică”, produs al unei lumi lipsite de Taine si de har, al unei lumi ce însetează după „semn”, fără să fie în stare „să deosebească duhurile” prin care se fac aceste semne, este ea însăsi un „semn” al lumii apostaziate în care trăim. Cât despre miscarea ecumenică, ea rămâne în continuare o miscare a „intentiilor” si a „faptelor bune”, ce emană dintr-un umanitarism anemic si lipsit de substantă. Ce se va întâmpla, însă, atunci când lui i se va alătura o miscare care să aibă cu adevărat „putere”?

Când miscărea ecumenică va fi cu adevărat însotită de tot felul de puteri si de semne si de minuni mincinoase (II Tes. 2,9), atunci va mai fi cineva capabil să i se opună? Căci „miscarea harismatică”, la ora actuală, devine salvarea unui ecumenism împotmolit, în scopul de a-l împinge spre telul final. Iar acest tel, adică „refundamentarea Bisericii lui Hristos”, după cum am văzut, nu este unul de natură „crestină”. Aceasta este doar o fază în atingerea adevăratului scop, care este cu mult mai larg: instaurarea unei „unităti spirituale” a tuturor religiilor pe pământ, care să înglobeze întreaga omenire.

Cu toate acestea, următorii „renasterii harismatice” sunt convinsi că experienta lor este „crestină”; cel mai adesea sunt oameni pe care nu-i interesează ocultismul sau religiile orientale. Oameni care, fără îndoială, privesc cu indignare faptul că am comparat, pe parcursul acestei cărti, „renasterea harismatică” cu spiritismul. Este adevărat că, din punct de vedere religios, „renasterea harismatică” se află oarecum pe o treaptă superioară spiritismului, care este produsul celui mai grosolan tip de superstitie si credulitate.

Este, de asemenea, adevărat că tehnicile ei sunt întrucâtva mai rafinate iar senzatiile finale sunt mai bogate si mai usor de obtinut. Si că întreaga ideologie a „miscării harismatice” îi conferă aparenta de a fi crestină – nu ortodoxă, e drept, ci una care nu este prea departe de fundamentalismul protestant, cu un adaus de culoare „ecumenică”.
Dar noi am văzut până acum că experienta „harismatică” si, mai ales, punctul ei central constituit de „botezul Duhului Sfânt” este, în cea mai mare parte, dacă nu chiar în întregime, o experientă de tip păgân, mai înrudită cu fenomenele de posedare diavolească, decât cu orice trăire care s-ar putea numi „crestină”.

Ne este, de asemenea, cunoscut că penticostalismul s-a ivit la periferia unui crestinism sectar, care nu mai păstrează aproape nimic din atitudinile si credinta specific si autentic crestine si că el a fost de fapt „descoperit” ca rezultat al unui experiment, la care crestinii însisi nu au avut nici o contributie. Până de curând însă nu a fost posibilă găsirea unei dovezi clare care să ateste caracterul eminamente necrestin al „trăirilor harrismatice”.

Această dovadă însă acum s-a găsit chiar în scrierile unui apologet „harismatic”. El ne informează că „botezul Duhului Sfânt” poate într-adevăr să aibă loc si fără participarea lui Hristos.

Acest scriitor ne relatează cazul unei persoane care primise „botezul”, care vorbea deja în limbi si care încuraja pe oricine să dorească si să caute acest botez. El afirmă în acelasi timp că nu avusese nevoie de pocăintă în timpul experientei sale, si că nu numai că nu a fost despătimit de obiceiurile păcătoase, dar că nici nu simtea nevoia sau dorinta să renunte la ele.

Iar scriitorul concluzionează: „O cincizecime fară pocăintă – o cincizecime fără Hristos – iată ce nivel de trăire ating unii dintre noi astăzi… Acestia sunt oameni care au auzit că vorbirea în limbi există si, dorind să se identifice cu această experientă de înaltă tinută, ei caută persoana care să-si pună mâinile pe capetele lor si astfel să obtină conectarea la adevărata cunoastere usor, repede si bine, fără a mai fi nevoie de Hristos si de Crucea Lui”.
Totusi autorul afirmă că vorbireâ în limbi este, fără îndoială, „consecinta initială sau confirmarea botezului cu Duhul Sfânt”[2].

Cei convinsi că „miscarea harismatică” este de fapt de natură crestină, nu fac. altceva decât să se bazeze pe o prejudecată. Ei pornesc de la început de la ideea că vor avea de-a face cu „ceva” crestin. Dar dacă o astfel de experientă este si la îndemâna celor care caută senzatii înăltătoare, ieftine si usoare, atunci înseamnă că nu există nici o legătură între astfel de experimente si Hristos.

Însăsi posibilitatea unei „Cincizecimi fără Hristos” arată clar că experienta „harismatică” în sine nu are nici o legătură cu notiunea de crestin. Acesti „crestini”, adesea sinceri si plini de intentii bune, nu fac altceva decât să proiecteze asupra acestei experiente un continut si o semnificatie crestină pe care de fapt ea nu o are.

Nu este acesta deja numitorul comun al unei „experiente spirituale” care este atât de necesar pentru noua religie a lumii? Nu este acest numitor comun poate chiar cheia „unitătii spirituale” a omenirii pe care miscarea ecumenică a căutat-o până acum fără succes?


[1] Pr. Eusebius Stephanou în Logos, April, 1972, p.3

[2] Harry Lunn, Logos Journal, Nov, Dec, 1971, pp. 44, 47

August 31, 2008

Ortodoxia si Religia Viitorului – Înselăciunea diavolească

„Ortodoxia şi Religia Viitorului”

Ieromonah Serafim Rose

Trad: Mihaela Grosu

Este o problemă cheie a învătăturii ascetice a Bisericii Ortodoxe, complet absentă din lumea romano-catolico-protestantă, pe terenul căreia s-a produs miscarea „harismatică”. Astfel ne si explicăm cum o înselăciune de asemenea dimensiuni a putut să antreneze mase întregi de „crestini”, chiar dacă doar cu numele, si cum un „profet” de felul lui Nicolae Berdiaev, care vine dintr-o spiritualitate ortodoxă, poate să considere că este absolut esential ca „noua eră a Duhului Sfânt să se lipsească cu desăvârsire de viziunea ascetică asupra lumii”.
Iată cum. Viziunea ascetică ortodoxă asupra lumii este singura de natură să ofere oamenilor mijloacele de a continua să lucreze toată viata lor pentru dobândirea Duhului Sfânt, odată ce L-au primit prin Taina Sfântului Botez si a ungerii cu Sfântul si Marele Mir. Ea este singura în măsură să ne permită deosebirea duhurilor (discernământul spiritual, duhovnicesc) prin care să ne putem păzi de înselăciunea diavolească.

„Noua spiritualitate”, la care visa Berdiaev si pe care o practică de fapt „miscarea harismatică”, are o bază cu totul diferită, în lumina învătăturii ascetice ortodoxe, ea dovedindu-se a fi o fraudă. Ca atare cele două conceptii sunt radical incompatibile: ca să accepti „noua spiritualitate” a „renasterii harismatice”, trebuie să respingi mai întâi Ortodoxia. Si invers, ca să rămâi în continuare cu adevărat crestin ortodox, trebuie neapărat să respingi hotărât „renasterea harismatică”, care nu este altceva decât o ortodoxie falsificată.
Pentru a face acest lucru mai clar, vom oferi în continuare în rezumat învătătura Bisericii Ortodoxe despre înselăciunea diavolească, asa cum a formulat-o Episcopul Ignatie Briancianinov, el însusi un Părinte al Bisericii Ortodoxe din timpurile mai apropiate de noi (secolul XIX).

Există două forme principale de înselăciune diavolească. Prima si cea mai spectaculoasă dintre ele apare atunci când cineva se luptă să dobândească un înalt nivel spiritual si să se învrednicească chiar de viziuni, fără să se fi curătit în prealabil de patimi, bazându-se exclusiv pe întelepciunea sa. Unei asemenea persoane diavolul îi dăruieste „viziuni” pe măsură. Exemplele abundă în Vietile Sfintilor, carte de căpătâi a învătăturii ascetice ortodoxe.

Astfel, Sfântul Nichita, episcopul Novgorodului (31 ianuarie), s-a retras în pustie nepregătit fiind si contra sfatului staretului său. Făcând astfel, nu mult după aceea a început să audă o voce rugându-se împreună cu el. Mai apoi i-a vorbit „Domnul” însusi, trimitându-i un „înger” care se ruga în locul lui si îl îndemna să citească cărti, în loc să se roage si să-i povătuiască pe cei care veneau la el pentru sfat.

Si asa a trăit o vreme, văzându-l mereu pe „înger” rugându-se lângă el, iar oamenii care îl cercetau erau coplesiti de întelepciunea lui si de „darurile Duhului Sfânt” de care părea că este plin, inclusiv de darul „profetiilor” care întotdeauna se împlineau.

Înselăciunea s-a dat pe fată doar în momentul în care părintii din mânăstire au aflat de împotrivirea lui fată de Noul Testament, căci din Vechiul Testament, pe care nu-l citise niciodată, putea cita pe de rost. Numai prin rugăciunile părintilor s-a întors monahul Nichita la pocăintă. „Minunile” au încetat, iar cel pocăit a ajuns mai târziu la măsura sfinteniei.

Tot astfel, Sfântul Isaac din Pesterile Kievului (14 februarie), care a văzut o lumină mare si în mijlocul ei pe „Hristos înconjurat de îngeri”. Fără să se însemne cu semnul Sfintei Cruci, Isaac i s-a închinat si îndată diavolul a luat putere asupra lui, încingându-l într-un joc drăcesc si lăsându-l după aceea abia viu. Si acesta a ajuns mai târziu, prin pocăintă, la măsura adevăratei sfintenii.

Sunt multe cazuri în care „Hristos”, înconjurat de „îngeri”, apare unor nevoitori în vedenie, dăruindu-le puteri mari si „daruri ale Duhului Sfânt”, pentru ca apoi acesti monahi asceti înselati de diavol să cadă în nebunie sau în sinucidere.

Există însă si o formă de înselăciune diavolească mai obisnuită si mai putin spectaculoasă, care nu oferă victimelor ei viziuni extraordinare, ci doar exaltate „sentimente religioase”. Aceasta se întâmplă, după cum scrie Episcopul Ignatie, „atunci când inima doreste si se străduieste să obtină bucuria cugetărilor sfinte si dumnezeiesti, nefiind încă pregătită pentru ele. Cel care nu are o inimă înfrântă, cel care se bazează pe faptele sale si pe vrednicia sa, cel care nu se tine strâns de învătătura Bisericii Ortodoxe, ci urmează unei alte „traditii”, pe baza căreia îsi formează propria conceptie de viată, acela este stăpânit de înselăciune diavolească”.

Aceasta este starea si conditia spirituală reală a adeptilor „renasterii harismatice”, în care ei se află chiar fără stirea lor. Vom vedea clar acest lucru examinându-le practicile si conceptia si comparându-le cu învătătura Sfintilor Părinti, punct cu punct.

(more…)

August 23, 2008

Ortodoxia si Religia Viitorului – Mediumismul „crestin”

„Ortodoxia şi Religia Viitorului”

Ieromonah Serafim Rose

Trad: Mihaela Grosu

Un studiu foarte atent si obiectiv asupra fenomenului „vorbirii în limbi” l-a realizat pastorul luteran german Dr. Kurt Koch (The Strife of Tongues – Gâlceava Limbilor). După ce a examinat sute de cazuri de manifestare a acestui „dar”, el a ajuns la concluzia, bazată pe argumente scripturistice, că doar patru din aceste cazuri ar putea fi cele descrise în Faptele Apostolilor, dar că nici măcar de acestea patru nu putea fi sigur.

Desigur, în lumina traditiei patristice a Bisericii lui Hristos dintotdeauna, crestinul ortodox nu ar avea astfel de dubii. Cu posibila exceptie a celor patru cazuri, însă, Dr. Koch a identificat un număr de cazuri neîndoielnice de posesiune demonică, „vorbirea în limbi” fiind de fapt „un dar” întâlnit în mod obisnuit la demonizati. Dar cheia întregii miscări o găsim în concluziile finale ale Dr. Koch.

El arată că miscarea „limbilor” nu e nicidecum o „renastere”, căci lipseste cu desăvârsire din ea orice constiintă a păcătoseniei personale si orice urmă de pocăintă. Ceea ce constatăm, în schimb, este o subliniată preocupare de a câstiga puteri si experiente noi. Deci fenomenul limbilor nu este cel descris în Fapte si nici nu poate fi asimilat (în cele mai multe din cazuri) cu o posedare demonică propriu-zisă; el este mai curând „… si probabil în 95% din cazuri, un fenomen mediumistic, de natură spiritistă” (Koch, p. 35).

Dar ce este un „medium”? Medium-ul este persoana dotată cu o anumită sensibilitate psihică ce îi permite să se transforme într-un fel de vehicul sau mijloc de manifestare a unor forte sau fiinte invizibile, caz în care, după mărturia Staretului Ambrozie de la Optina[1] avem de-a face cu duhuri rele si nicidecum cu „sufletele mortilor”, asa cum cred spiritistii. Darurile mediumistice apar aproape în toate religiile necrestine: clarviziunea, hipnoza, vindecările „miraculoase”, aparitia si disparitia obiectelor sau deplasarea lor dintr-un loc în altul etc.

(more…)

August 22, 2008

Ortodoxia si Religia Viitorului – „Vorbirea în limbi”

„Ortodoxia şi Religia Viitorului”

Ieromonah Serafim Rose

Trad: Mihaela Grosu

Dacă studiem cu atentie toate afirmatiile „miscării harismatice”, descoperim că această miscare seamănă foarte bine cu multe miscări sectare din trecut, prin aceea că se bazează, mai ales, sau chiar exclusiv pe exagerarea oarecum bizară a unei singure laturi doctrinare sau a unei singure practici religioase. De data aceasta se exagerează un aspect specific, aspect pe care sectantii timpurilor trecute nu l-au considerat asa de esential. Este vorba de vorbirea în limbi.

Potrivit constitutiei diferitelor secte penticostale, „botezul cu Duhul Sfânt al credinciosilor este dovedit cu semnul imediat, concret si vizibil al vorbirii în alte limbi” (Sherill, p. 79). Si nu numai că acesta este primul semn al convertirii la o sectă sau orientare penticostală: potrivit celor mai autorizate surse penticostale, această practică trebuie neapărat mentinută, altfel „duhul” se poate pierde. Căci spune David Du Plessis: „Practica rugăciunii în limbi trebuie continuată si sporită în viata particulară a celor care sunt botezati în Duhul; fără ea celelalte manifestări ale Duhului, fie nu mai apar, fie încetează cu desăvârsire” (Du Plessis, p. 89).

(more…)

August 21, 2008

Ortodoxia si Religia Viitorului – Spiritul „ecumenist” al „Renasterii Harismatice”

„Ortodoxia şi Religia Viitorului”

Ieromonah Serafim Rose

Trad: Mihaela Grosu

Desi are rădăcini încă în secolul trecut, Miscarea Penticostală modernă datează exact din ajunul Anului Nou 1900, la ora 7 seara. De câtăva vreme, preotul metodist Charles Parham din Topeka, statul Kansas, necăjit de ineficienta vădită a misiunii sale, începuse să studieze intensiv Noul Testament împreună cu un grup de studenti, cu scopul de a afla secretul puterii Apostolice. În final, studentii au dedus că acest secret constă în „vorbirea în limbi”, care, credeau ei, însoteste întotdeauna în Faptele Apostolilor primirea Duhului Sfânt.

(more…)

Pagina următoare »

Blog la WordPress.com.