Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului – Suferinta (2)

„Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului”

Ieromonah Serafim Rose

Editura Christiana

Bucureşti, 1996

Aici as dori sa spun un cuvânt despre cum Se descoperă Dumnezeu creștinilor din Rusia aflați in suferința chiar acum.Probabil ca ați auzit cu toții despre Alexandr Soljenițîn, un mare romancier si gânditor rus, exilat din tara in care s-a născut in anul 1975 pentru ca a mărturisit adevărul despre Rusia așa cum la văzut el. Este de aproape aceeași vârsta cu regimul comunist, așa încât nu poate fi acuzat ca ar avea prejudecați păstrate din copilărie. El a trăit o viața tipica pentru Uniunea Sovietica. Născut la un an după revoluție, si-a pierdut tatăl in primul război mondial, a studiat matematica pentru a-si găsi o profesie practica, a luptat in cel de-al doilea război mondial și a mers cu armata sovietica până in Germania. In 1945 a fost arestat pentru ca scris remarci nerespectuoase la adresa „mustaciosului” (adică Stalin) in scrisori particulare și a fost condamnat la opt ani intr-un lagăr de concentrare. După executarea acestei sentințe, in 1953, a fost deportat (ceea ce înseamnă ca n-a fost trimis chiar in închisoare, dar nici n-a fost liber sa meargă in alta parte) intr-un oraș din sudul Kazahstanului, la marginea desertului. Acolo s-a îmbolnăvit de cancer și era gata sa moara, dar a fost vindecat intr-o clinica de specialitate (despre care a scris un roman, „Pavilionul canceroșilor”). In acest loc de exil a predat matematica și fizica si, in secret, a scris romane și nuvele. După moartea lui Stalin, a urmat o scurta perioada de „dezgheț” sau de „îmblânzire” și i s-a permis sa fie liber și sa publice o carte in Rusia, in 1961. Atunci s-a descoperit ca era mai „dizident” decât i-ar fi plăcut guvernării comuniste și nu i s-a mai permis sa publice nimic. Totuși, romanele sale au început sa fie publicate in afara Rusiei. Acestea au făcut din el o celebritate extrem de suparatoare pentru autoritățile sovietice, mai ales când i s-a conferit Premiul Nobel, in 1970, și i s-a interzis sa meargă personal pentru a-i fi înmânat. In cele din urma, in 1975, a fost exilat cu forța, având doar câteva zile la dispoziție, și trimis in Germania de Vest. Soljenitin traieste acum in Vermont, unde continua sa scrie. El a vorbit Occidentului despre ceva foarte important, și anume: semnificația experimentului ateist in Rusia. El analizează acest experiment nu in primul rând din punct de vedere politic, ci dintr-o perspectiva mult mai profunda și chiar spirituala.

Intr-un fel, el este simbolul reînvierii ortodoxe contemporane din Rusia, deoarece a trecut prin mai mult de șaizeci de ani de suferința împreuna cu poporul rus și a ieșit din ea fără sa fie înfrânt. Are o credința creștina foarte puternica și un mesaj pentru lume bazat pe propria sa experiența. Monumentala sa carte, Arhipelagul Gulag, trebuie citita de oricine dorește sa inteleaga ateismul așa cum a fost el practicat in Rusia și efectul pe care-l are asupra sufletului omenesc. Soljenițîn nu este înverșunat împotriva experiențelor sale din închisoare și de după aceea, pentru ca a ieșit biruitor din ele, prin dobândirea credinței creștine. El observa ca sistemul ateist nu este ceva specific rusesc, ci o categorie universala a sufletului omenesc. O data ce ai acceptat ideea ca ateismul este adevărat și ca nu exista Dumnezeu, apoi – asa cum scrie Dostoievski in romanele sale – totul ti se pare permis: devine posibil sa faci experiențe cu tot ce ti se întâmpla, cu orice noua inspiratie, cu orice nou mod de a privi lucrurile, cu orice noua forma de societate.

Valoarea lui Soljenițîn consta in aceea ca arata cum, o data ce ateismul devine filosofia dominanta si apare ideea ca întreaga religie trebuie exterminata (ceea ce constituie centrul ideologiei comuniste), trebuie sa apară lagărele. Omul are nevoie de religie și daca aceasta este interzisa, intr-un fel sau altul, trebuie sa fie eliminat și el. De aceea, in timp ce ateismul are la baza păcatul din firea umana, sistemul de închisori de tip „Gulag” este expresia fireasca a experimentului ateist din Rusia.

Totuși aceasta este o chestiune secundara. Cea principala, despre care as dori sa vorbesc, este ceea ce i s-a întâmplat lui Soljenițîn (in sensul religios) când s-a dus la închisoare, pentru ca acolo i S-a descoperit Dumnezeu. Gulagul dezvăluie păcatul din natura umana dar, in același timp, este și punctul de pornire pentru renașterea duhovniceasca a omului. Iată ce face ca renașterea duhovniceasca constatata acum in Rusia sa fie mult mai profunda decât diversele „redesteptari spirituale” care apar in lumea libera.

Iată ce ne spune însuși Soljenițîn despre venirea sa la credința: „Mi-a fost dat ca, din anii petrecuți in închisoare, sa duc cu mine, pe spatele meu bătut, care aproape s-a frânt sub povara, aceasta experiența esențiala: cum devine ființa umana rea și cum devine buna. In tinerețe, intoxicat de succese, mă simțeam infailibil si, din aceasta cauza, eram crud (a fost sergent in armata)‚ îmbătat de putere, am fost un ucigaș și un tiran. In cele mai rele momente ale mele, eram convins ca fac bine și mă acopeream complet cu argumente sistematice, și numai când m-am întins pe paiele mucezite din închisoare, am simțit înlăuntrul meu primele semne ale binelui”.

Aici inima începe sa se înmoaie și sa devina receptiva si, astfel, are loc un fel de revelație: „Treptat mi s-a descoperit ca linia care desparte binele de rau nu trece printre state, nici printre clase sociale, nici printre partide politice, ci direct prin inima fiecărui om – și apoi prin toate inimile omenești… Si chiar și înlăuntrul inimilor copleșite de rău, se păstrează un mic cap de pod al binelui. Și chiar si in cea mai buna dintre toate inimile, rămâne nedezrădăcinat… un colțișor de rău”.

Cat de adânca este aceasta observație fata de orice am spune noi, in Apus, bazându-se pe propria noastră experiența! Este mai adânca pentru ca se bazează pe suferința și suferința este o realitate a condiției umane și începutul adevăratei vieți duhovnicești. Insusi Hristos a venit pentru o viața de suferința si pentru Cruce; iar experiența din Rusia îi face capabili pe cei care o traiesc sa vada profund acest lucru.

Iată de ce renașterea creștina din Rusia este atât de adânca.

Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului – Suferinta (1)

„Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului”

Ieromonah Serafim Rose

Editura Christiana

Bucureşti, 1996

Cam in urma cu un an, intr-o călătorie cu trenul, am avut o discuție lunga cu un tânăr american. Mă întâlnise, aparent, din întâmplare (desigur, in viața nu exista întâmplare) și mi-a spus ca învăța limba rusa.

Era un căutător in domeniul religiei care fusese in tot felul de așa-zise grupări creștine, dar negăsind altceva decât ipocrizie și falsitate fusese gata sa renunțe cu totul la religie. Atunci însa a auzit ca poporul rus suferea pentru credința. Acolo unde este suferința, s-a gândit el, poate ca exista ceva autentic și nu falsitatea pe care o avem noi in America. Așa ca studia limba rusa cu scopul de a se duce in Rusia, unde spera sa întâlnească oameni cu adevărat creștini. Ca preot ortodox rus ce eram, am fost impresionat sa aud acest lucru, caci el nu văzuse niciodată un preot ortodox și nici nu participase la vreo slujba ortodoxa.

Am discutat îndelung despre religie și am văzut ca părerea lui era destul de corecta: suferința poate naște ceva sincer, in timp ce viața noastră blândă poate sa genereze foarte ușor falsitate.

In secolul patru, un mare teolog ortodox, Sfântul Grigorie de Nazianz (numit și Teologul), descria religia noastră ca „Ortodoxie a suferinței” – caci așa a fost de la început și de-a lungul întregii istorii a Bisericii.

Adepții Dumnezeului răstignit au suferit torturi și persecuții. Aproape toți Apostolii au murit ca martiri; Petru a fost răstignit cu capul in jos, Andrei a fost răstignit pe o cruce in forma de X. In primele trei secole creștine, credincioșii au fugit in catacombe și au indurat suferințe extraordinare. Intr-o atmosfera de neîncetata așteptare a morții, acolo, in catacombe s-au alcătuit sfintele slujbe ale Bisericii – pe care le celebram și astăzi intr-o forma foarte puțin schimbata fata de atunci. După perioada catacombelor a urmat lupta pentru păstrarea purității credinței, când mulți învățători au încercat sa substituie dumnezeieștile învățături revelate, date de Domnul nostru Iisus Hristos, cu opinii personale. In veacurile ce au urmat, popoarele ortodoxe au fost invadate de arabi, turci și alte popoare necreștine si, in final – in zilele noastre -, de comuniști. Comunismul, care a persecutat religia cum n-a mai făcut-o nimeni înainte, a atacat mai întâi de toate exact teritoriile ortodoxe ale Europei de Est. După cum se poate vedea, acum credința noastră este o credința a suferinței; si, in aceasta suferința, ceva continua sa ajute inima omului sa primească revelația lui Dumnezeu.

Ce ne spune astăzi Ortodoxia suferinda a Rusiei, religia suferinda pe care tânărul mai sus pomenit dorea s-o vadă? S-a revelat adevărul, in Rusia, inimilor iubitoare? După logica lumii acesteia, acolo n-ar fi nici o șansa pentru așa ceva. Comunismul a fost la putere mai bine de șaizeci de ani si, încă de la început, scopul lui a fost sa distrugă religia. La un moment dat prin anii 1930, aproape ca reușise, lăsând doar foarte puține biserici deschise. Daca invazia lui Hitler n-ar fi cerut poporului rus sa devina patriot și sa aibă și o alta speranța in viața decât cea oferita de ideologia comunista, Biserica ar fi putut fi cu desăvârșire alungata in subterane. Astăzi situația este cumva mai buna, dar se exercita încă multa presiune asupra credincioșilor. In anii 1960, in timpul lui Hrusciov, persecuția a fost reînnoita și rezultatul a fost închiderea a trei sferturi din bisericile care mai erau deschise. Acum, in afara de orașele in care merg turiștii (in Moscova sau Leningrad, de exemplu, vei vedea probabil 30-40 de biserici deschise), exista orașe mari de provincie cu biserici puține sau fără nici o biserica. Astfel, daca un credincios vrea sa-si boteze copilul, trebuie sa meargă uneori sute de kilometri.

Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului – Descoperirea (2)

„Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului”

Ieromonah Serafim Rose

Editura Christiana

Bucureşti, 1996

Același lucru poate fi văzut și in alt loc din Noul Testament, unde doi dintre ucenicii lui Hristos călătoreau pe drumul Emausului (Luca 24). Însuși Hristos, in chiar ziua Invierii Sale, apropiindu-Se și mergând împreună cu ei i-a întrebat de ce sunt atât de tulburați. La rândul lor, ei L-au întrebat daca nu cumva este singurul care nu știe ce s-a întâmplat in Ierusalim. Ei I-au spus ca a fost acolo un mare prooroc pe care L-au ucis și Care, apoi, ar fi inviat din morți, dar ei nu știau ce sa creadă. Atunci Hristos a început sa le deschidă inimile și sa le tâlcuiască cele spuse in Vechiul Testament ca avea sa se întâmple cu Mesia.

In tot acest timp, ucenicii nu L-au recunoscut pentru ca El nu venise la ei cu semne și minuni ca sa-i impresioneze. Mai târziu, când au ajuns la Emaus, Hristos S-a facut ca merge mai departe și ar fi plecat de la ei fără sa se lase recunoscut daca ei nu L-ar fi rugat – din simpla dragoste pentru un străin in nevoie – sa petreacă noaptea cu ei. In cele din urma, când a stat împreuna cu ei și „a frânt pâinea” asa cum o făcuse la Cina cea de Taina, li s-au deschis ochii, au cunoscut ca este Insusi Hristos și El S-a făcut nevăzut chiar in fata lor. Atunci au început sa spună unul către altul și sa-si amintească cum ardeau inimile lor pe cale, tot timpul cat a fost cu ei, desi nu-L recunoscuseră. Deci ceea ce i-a făcut sa-L recunoască până la urma a fost aceasta „aprindere a inimii” și nu faptul ca S-a făcut nevăzut in fata lor, caci așa ceva pot face și magicienii. Așadar, mai întâi de toate, nu minunile Îl dezvăluie omului pe Dumnezeu, ci ceva de la Dumnezeu care se revelează inimii pregătite pentru aceasta. Iata ce se intelege prin „aprinderea inimii” prin care cei doi ucenici au intrat in relație cu Dumnezeu Cel întrupat.

Aici vedem cum lucrează asupra omului ceea ce numim noi „revelație” sau „descoperire”: inima este mișcată și transformata de prezenta lui Dumnezeu, sau a cuiva care este plin de Duhul Sfant, sau doar de auzirea adevărului predicat despre El. Tot astfel au avut și apostolii puterea, in primele decenii de la Învierea lui Hristos, sa meargă practic in toata lumea cunoscuta de atunci – in India (si poate chiar in China), la nord, până în Rusia unde locuiau sciții, până în Britania la vest, până în Abisinia la sud – ca sa predice Evanghelia la toate neamurile.

Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului – Descoperirea (1)

„Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului”

Ieromonah Serafim Rose

Editura Christiana

Bucureşti, 1996

Daca citeşti intr-o carte de teologie ortodoxa, vei afla ca adevarul nu poate fi descoperit prin puterile neajutorate ale omului. Poţi citi Scripturile sau orice alta carte sfântă şi sa nu inţelegi ce vor sa spună. Un asemenea exemplu aflam in cartea Faptele Apostolilor, in istorisirea despre Apostolul Filip şi famenul etiopian:

Si un înger al Domnului a grăit către Filip, zicând: Ridica-te şi mergi spre miazăzi, pe calea care coboară de la Ierusalim la Gaza; aceasta este pustie. Si, ridicându-se, a mers. şi iată un bărbat din Etiopia, famen, mare dregător al Candachiei, regina Etiopiei, care era peste toata vistieria ei şi care venise la Ierusalim ca sa se închine, se întorcea acasă; si, şezand in carul sau, citea pe proorocul Isaia. Iar Duhul i-a zis lui Filip: Apropie-te şi te alipeşte de carul acesta.

Si alergând, Filip l-a auzit citind pe proorocul Isaia şi i-a zis: Întelegi, oare, ce citesti? Iar el a zis: Cum as putea sa inţeleg, daca nu mă va călăuzi cineva? şi a rugat pe Filip sa se urce şi sa sada cu el. Iar locul din Scriptura pe care-l citea era acesta: „Ca un miel care se aduce spre junghiere şi ca o oaie fără de glas înaintea celui ce-o tunde, asa nu si-a deschis gura sa. Intru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat, şi Neamul Lui cine-l va spune? Ca se ridica de pe pământ viaţa Lui”. Iar famenul, răspunzând, a zis lui Filip: Rogu-te, despre cine zice proorocul acesta, despre sine, ori despre altcineva? Iar Filip, deschizând gura sa şi incepand de la Scriptura aceasta, i-a binevestit pe Iisus. Si, pe când mergeau pe cale, au ajuns la o apa; iar famenul a zis: Iată apa. Ce mă împiedică sa fiu botezat? Filip a zis: Daca crezi din toata inima, este cu putinta. şi el, răspunzând, a zis: Cred ca Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. şi a poruncit sa stea carul; şi s-au coborât amândoi in apa, şi Filip şi famenul, şi l-a botezat. (8, 26-39).

In aceasta relatare exista câteva elemente supranaturale, mistice: îngerul îi spune lui Filip unde sa meargă (deşi etiopianului i se pare o întâlnire întâmplătoare pe un drum pustiu) si, mai târziu, după Botez, Duhul lui Dumnezeu îl ia pe Filip, care dispare din fata ochilor eunucului. Dar nu acestea l-au făcut pe eunuc sa dorească sa fie botezat şi sa devina crestin. Nu minunile, ci altceva l-a impresionat, ceva din inima lui. Minunile, deşi uneori ajuta pe cineva sa vina la credinta, nu sunt adevărata cauza a acceptării crestinismului.

In acelaşi capitol al Faptelor Apostolilor, citim relatarea despre Simon Magul care a vrut sa dea bani ca sa intre in Biserica şi sa dobândească grandioasele şi făcătoarele de minuni daruri ale Duhului Sfant. şi a vrut acest lucru pentru ca era vrăjitor, „profesie” foarte rentabila intr-o vreme in care, cu cat cineva putea provoca mai multe fenomene supranaturale, cu atât câştiga mai multi bani şi mai multa faima şi pentru ca a văzut ca la crestini se întâmplau mai multe asemenea fapte decât in păgânism.

După cum ştim din Faptele Apostolilor, Apostolul Petru a refuzat cererea lui Simon care a sfârşit rău şi de la care ne-a rămas cuvântul „simonie” pentru încercarea de a cumpăra harul lui Dumnezeu.

Prin contrast, in inima eunucului etiopian s-a schimbat ceva când i-a vorbit Apostolul Filip. In Fapte ni se spune ca a ajuns sa „creadă”, adică inima lui a fost inundata de adevărul pe care-l auzise. Cuvintele Scripturii sunt foarte puternice si, când tâlcuirea lor este corecta, ceva din fiinţa umana „se deschide”, daca inima este pregătita. De aceea L-a primit eunucul pe Hristos din tot sufletul sau. El a devenit alt om şi nu de dragul minunilor, ci de dragul a ceea ce a venit sa aducă Hristos pe pământ.

Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului – Cautarea (2)

„Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului”

Ieromonah Serafim Rose

Editura Christiana

Bucureşti, 1996

Împins de râvna, Nichita i-a cerut Egumenului sau binecuvântarea pentru a trai in singurătate. Egumenul (care, pe atunci, era Sfântul Nicon) i-a interzis, zicând: „Fiule! Nu e bine pentru tine, care esti tânăr, sa fii singur. Mai de folos iţi este sa traiesti împreuna cu fraţii căci, slujindu-i pe ei, nu te vei lipsi de plata.

Singur ai văzut cum a fost amăgit Isaac de demoni in singurătate. El ar fi pierdut daca nu l-ar fi scăpat harul lui Dumnezeu, dat lui pentru rugăciunile cuviosilor nostri părinţi, Antonie şi Teodosie”.

„Părinte, a răspuns Nichita, eu nu mă voi lăsa niciodată amăgit de felu acesta, ci voi sta drept împotriva înşelăciunilor demonilor şi îl voi ruga pe Dumnezeu sa-mi dea darul facerii de minuni, ca lui Isaac Zăvorâtul, care savarseste multe minuni şi in ziua de astăzi.”

„Dorinţa ta e mai presus de puterile tale, i-a răspuns egumenul. Pazeşte-te, ca nu cumva, înălţându-te, sa cazi. Eu, dimpotrivă, iţi poruncesc sa slujeşti fraţilor şi vei primi cununa de la Dumnezeu pentru ascultarea ta.”

Nichita, împins de cea mai mare râvnă spre viata de singurătate, n-a avut nici cea mai mica dorinta sa asculte de ceea ce i-a spus egumenul şi a făcut ce-si pusese el in minte. S-a închis in chilie şi a continuat sa se roage fără a mai ieşi.

După o vreme, in timp ce se ruga, a auzit o voce rugându-se împreuna cu el şi a simtit o mireasma extraordinara. Amăgit astfel, si-a zis: „Daca acesta n-ar fi fost îngerul Domnului, nu s-ar fi rugat împreuna cu mine şi nu s-ar fi simţit mireasma Duhului Sfânt”. Nichita a început sa se roage şi mai stăruitor, spunând: „Doamne, arată-mi-Te deslusit, ca se Te pot vedea!”.

Atunci, s-a auzit o voce care i-a spus: „Nu mă voi arata tie pentru ca esti prea tânăr si, înălţându-te, sa nu cazi”. Zăvorâtul a răspuns cu lacrimi: „Doamne, nu mă voi amăgi, deoarece egumenul meu m-a invatat sa nu iau seama la inselaciunile demonilor şi voi face tot ceea ce îmi vei porunci”.

Castigand astfel putere asupra lui, şarpele cel distrugător de suflete a zis:

„Nu este cu putinta omului, in trup fiind, sa ma vada. Dar, iata, iti trimit ingerul meu ca sa ramana cu tine. Sa faci voia lui”.

La aceste cuvinte, un demon cu chip de înger i-a apărut zăvorâtului. Nichita i-a căzut la picioare şi i s-a închinat ca unui înger. Demonul i-a zis: „De acum sa nu te mai rogi, ci sa citeşti cărţi. In acest fel vei intra in dialog neîntrerupt cu Dumnezeu şi vei primi puterea sa dai cuvânt folositor celor ce vor veni la tine şi eu mă voi ruga neîncetat Ziditorului a toate pentru mântuirea ta”.

Zavoratul a crezut acestor cuvinte şi a fost inselat şi mai rău. A încetat sa se mai roage şi se ocupa doar cu cititul. Văzându-l pe demon rugându-se neîncetat, se bucura, crezând ca un înger se roagă pentru el. Apoi a început sa vorbească din Scriptura celor ce veneau la el şi sa proorocească asemenea zăvorâtului din Palestina.

S-a răspândit vestea despre el şi a ajuns până la curtea unui mare cneaz. De fapt, el nu proorocea, dar spunea celor ce veneau la el unde fuseseră puse lucrurile furate sau ce se întâmpla intr-un loc îndepărtat, obţinând aceste informaţii de la demonul care-l asista. Astfel, el i-a spus marelui cneaz Izeaslav despre uciderea printului Gleb al Novgorodului şi l-a sfătuit sa-si trimită fiul sa preia tronul şi sa conduca in locul aceluia. Aceasta a fost suficient pentru ca oamenii lumeşti sa-l cinstească pe zăvorât ca pe un prooroc. E fapt dovedit ca oamenii lumeşti şi chiar monahii fără discernământ duhovnicesc sunt mai întotdeauna atraşi de mincinoşi, impostori, ipocriţi şi de toţi cei care sunt inşelati de demoni, considerându-i sfinţi sau slujitori sinceri ai lui Dumnezeu.

In ceea ce priveşte cunoaşterea Vechiului Testament, nimeni nu se putea compara cu Nichita. Dar nu putea sa sufere Noul Testament, nu-si lua subiectele din Evanghelii sau Epistolele Apostolilor şi nu le îngăduia vizitatorilor săi sa menţioneze ceva din Noul Testament. Din aceasta atitudine ciudata in invatatura sa, părintii Lavrei au înţeles ca este inşelat de un demon. Pe atunci se aflau in mânăstire multi călugări cuviosi inzestrati cu daruri duhovnicesti şi har. Ei au alungat demonul de la Nichita prin rugăciunile lor şi Nichita nu l-a mai văzut.

Parintii l-au scos pe Nichita din locul sau retras şi i-au cerut sa le spună ceva din Vechiul Testament. Dar el a spus sub jurământ ca n-a citit niciodată cărţile pe care înainte le ştia pe de rost. S-a dovedit ca uitase chiar şi sa citeasca, atât de mare fusese influenta inşelaciunii satanice. Numai cu greutate a invatat iarăşi sa citească.

Prin rugăciunile cuvioşilor parinti, el si-a venit in sine, si-a recunoscut şi mărturisit păcatul, s-a pocăit cu lacrimi amare şi a ajuns la un mare grad de sfintenie şi la darul facerii de minuni printr-o viata smerita intre frati. In cele din urma, Sfântul Nichita a fost hirotonit Episcop al Novgorodului.

Astăzi, aceasta istorisire starneste in noi urmatoarea intrebare: cum poate un cautator in domeniul religiei sa evite capcanele şi inselaciunile pe care le intalneste in cautarea sa? La aceasta intrebare exista un singur raspuns: o persoana nu trebuie sa porneasca in cautarea religioasa de dragul experientelor religioase, care pot sa insele, ci de dragul adevărului. Oricine studiază religia in mod serios ajunge la aceasta problema care este, cu adevărat, o problema de viata şi de moarte.

Credinta noastră creştina ortodoxa, in comparatie cu cea a confesiunilor apusene, este numita adesea „mistica” deoarece, fiind in contact cu o realitate spirituala, are rezultate care sunt numite in mod obişnuit „supranaturale” – adică se afla dincolo de orice logica sau experienţa pământească. Nu e nevoie sa cercetezi vechea literatura ca sa găseşti exemple, pentru ca şi viata unui făcător de minuni din zilele noastre este plina de elemente mistice. Arhiepiscopul Ioan Maximovici, care a murit doar in urma cu cincisprezece ani şi a trăit in aceasta parte a Californiei ca Arhiepiscop de San Francisco, a fost văzut strălucind de lumina, înălţându-se de la pământ in timpul rugăciunii, a fost clarvăzător, a săvârşit vindecări miraculoase… totuşi, nici una dintre acestea nu este importanta in sine; oricare din ele poate fi imitate de falsii facatori de minuni. Atunci, cum vom sti noi daca este cineva in adevăr?

Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului – Cautarea (1)

„Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului”

Ieromonah Serafim Rose

Editura Christiana

Bucureşti, 1996

De ce studiază cineva religia? Multe dintre motive sunt întâmplătoare, dar daca persoana este serioasa cu adevărat, exista un singur motiv: intr-un cuvânt, pentru a intra in contact cu realitatea cotidiana, atât de repede schimbătoare, aflată in continua degradare, care nu lasă nimic in urma si nu aduce in sufletul omului nici o fericire care sa dăinuie. Orice religie, daca este sincera, încearcă sa descopere contactul cu aceasta realitate. Astăzi as dori sa spun câteva cuvinte despre modul in care Creştinătatea ortodoxa încearcă sa facă acest lucru – adică sal iniţieze in realitatea spirituala pe căutătorul in domeniul religiei.

Căutarea realităţii este o sarcina periculoasa. Probabil ca aţi auzit cu toţii relatări despre tineri ai vremurilor noastre, de căutători care „s-au distrus” încercând sa găsească realitatea, au murit prematur sau au fost târâţi intr-o existenta întunecoasa, rămânând doar cu o fărâma din potenţialul mintii şi al sufletului lor. Eu însumi îmi amintesc de un prieten din zilele propriei mele căutări de acum douăzeci şi cinci de ani, când Aldous Huxley tocmai descoperise presupusa valoare „spirituala” a LSD si-i influenţase pe mulţi sa-l urmeze. Acest tânăr, un căutător tipic in domeniul religiei, care poate ca ar fi audiat un astfel de curs, mi-a spus odată: „Indiferent ce ai spune despre pericolul drogurilor, trebuie sa admiţi ca orice altceva este mai bun decât viaţă americana cotidiana care, din punct de vedere spiritual, este moarta”. Eu n-am fost de acord deoarece, încă de pe atunci, începusem sa întrezăresc ca viaţă spirituala presupune doua direcţii: ea poate sa conducă spre o viaţă mai înalta decât cea corupta cotidiana, dar poate sa duca şi spre una inferioara şi sa producă, literalmente, atât moartea spirituala cat şi pe cea fizica. El si-a urmat calea si, înainte de a împlini treizeci de ani, era o epava de om, îmbătrânit, mintea îi era ruinata şi abandonase orice căutare a adevărului.

Exemple similare pot fi găsite in rândul celor care căuta diferite forme de experienţă psihica, experimentarea stărilor „in afara trupului”, întâlnirea cu O.Z.N.-uri şi altele de felul acesta. (Experienţa sinuciderii in masa din anul 1980, in Jonestown, este îndeajuns pentru a ne reaminti de pericolele inerente in căutarea religioasa). De aproape doua mii de ani, literatura ortodoxa oferă destule exemple instructive de acest gen. Voi cita aici doar unul, din viaţa Sfântului Nichita, care a trăit acum aproape o mie de ani in Lavra Kievului (Pecerska) din Rusia.