Cum să citim „Cartea Facerii” – Natura textului (1)

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

Ultimul lucru important înainte de a aborda textul propriu-zis al Facerii este următorul: ce fel de text este acesta ?

Ştim cu toţii argumentele antireligioase despre Scriptură, şi în special de­spre Facere, cum că este creaţia unei populaţii înapoiate, ce cunoştea prea puţin despre ştiinţa lumii, că este plină de mitologie primitivă despre „zei creatori” şi fiinţe supranaturale, că totul a fost luat din mitologia babiloniană etc. Dar nimeni nu poate asemui în mod serios Facerea cu oricare dintre miturile despre creaţie ale altor popoare, fără a fi izbit de sobrietatea şi sim­plitatea istorisirii din Cartea Facerii. Miturile despre creaţie sunt, într-ade­văr, pline de întâmplări fantastice şi fiinţe de basm, despre care nici nu se pune problema să fie luate textual. Textele de acest tip nu intră în competiţie cu Cartea Facerii; ele nu sunt nici măcar comparabile.

Totuşi există o părere larg răspândită – fără temei în Scriptură ori în tradiţia Bisericii – că Moisi a scris Cartea Facerii după ce a cercetat alte istorisiri timpurii despre creaţie, sau că n-a făcut decât să consemneze tradiţiile orale ce au ajuns până la el, compilând şi simplificând poveştile care s-au transmis până în vremea lui. Aceasta ar însemna, desigur, că Facerea este opera înţelepciunii şi speculaţiei omeneşti, şi deci n-ar avea nici un rost să cercetezi o asemenea lucrare ca pe o descriere a adevărului despre începutul lumii.

Există diferite tipuri de cunoaştere, iar cunoaşterea ce vine de-a dreptul de la Dumnezeu este cu totul osebită de cea care purcede din putinţele fireşti ale omului. Sfântul Isaac Sirul deosebeşte felurile de cunoaştere după cum urmează:

„Cunoaşterea care se mişcă în cele văzute sau în simţuri şi urmăreşte înşiruirea lor se numeşte naturală. Iar cea care se mişcă în planul celor gândite (inteligibile) şi, prin mijlocirea lor, în firile celor netrupeşti se numeşte duhovnicească, deoarece ea primeşte simţirea în duh şi nu în sim­ţuri. Şi acestea două se ivesc în suflet din afară, pentru cunoaşterea lor. Iar cea care se produce în planul dumnezeiesc se numeşte mai presus de fire şi e mai degrabă necunoscută şi mai presus de cunoaştere. Contem­plarea acesteia n-o primeşte sufletul dintr-un conţinut din afara lui, ca pe primele două, ci ea se arată şi se descoperă din cele dinlăuntrul sufletului în chip nematerial, deodată şi pe neaşteptate. Pentru că împărăţia ceru­rilor în lăuntrul vostru este (Lc. 17, 21).”

Într-un alt loc, Sfântul Isaac descrie cum în oamenii cu cea mai înaltă viaţă duhovnicească sufletul se poate ridica la o vedere a începuturilor lucru­rilor. Descriind cum este răpit un astfel de suflet la gândul veacului viitor cel nestricăcios, Sfântul Isaac scrie:

„Şi apoi se înalţă de la aceasta cu mintea sa la cele dinainte de înteme­ierea lumii acesteia, când nu era vreo zidire, nici cer, nici pământ, nici în­geri, nici ceva din cele ce se petrec. Şi se gândeşte cum le-a adus dintr-o dată pe toate la fiinţă din cele ce nu sunt, numai prin bunăvoirea Lui.” Se poate deci crede că Moisi şi cronicarii de după el au folosit însemnări scrise şi tradiţii orale când au ajuns la scrierea faptelor şi cronologiei patriar­hilor şi împăraţilor istorici; dar istorisirea începutului existenţei lumii, când nu erau martori la preaputernicele lucrări dumnezeieşti, poate veni numai din descoperirea lui Dumnezeu; este o cunoaştere suprafirească, descoperită în contactul direct cu Dumnezeu. Este exact ceea ce ne spun Părinţii şi tra­diţia Bisericii că este Cartea Facerii. Sfântul Ambrozie scrie:

„Moisi a vorbit cu Dumnezeu Cel Preaînalt nu în vedenie, nici în vis, ci gură către gură (Numeri 12, 6-8). Lămurit şi limpede, nu prin chipuri şi ghicituri, i s-a dat lui darul dumnezeieştii apropieri. Şi astfel Moisi a des­chis gura sa şi a rostit cele spuse de Domnul înlăuntrul său, după făgădu­inţa făcută lui când El 1-a îndreptat către împăratul Faraon: Şi acum mergi, şi eu voi deschide gura ta, şi te voi învăţa cele ce vei grăi (Ieşire 4, 12). Iar dacă el a primit mai înainte de la Dumnezeu ceea ce avea să spună despre slobozirea norodului, cu cât mai mult trebuie tu să primeşti ceea ce va să spună El despre cer? Drept aceea, nu întru cuvinte îndemnătoare ale înţelepciunii, nu în deşertăciuni filosoficeşti, ci întru arătarea Duhului şi a puterii (1 Cor. 2, 4) s-a încumetat a zice, ca şi cum ar fi fost martor dumnezeieştii lucrări: întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.”

Cum să citim „Cartea Facerii” – Sfinţii Părinţi: cheia noastră pentru înţelegerea Facerii

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

În Sfinţii Părinţi aflăm „mintea Bisericii” – înţelegerea vie a revelaţiei lui Dumnezeu. Ei sunt legătura noastră între vechile texte ce cuprind descope­rirea dumnezeiască şi realitatea de astăzi. Fără o asemenea legătură fiecare om rămâne de capul lui – rezultatul fiind zecile de mii de interpretări şi de secte.

Există multe tâlcuiri patristice la Facere, ceea ce ne arată deja că este o scriere socotită a fi extrem de însemnată de către Părinţii Bisericii. Să vedem deci care Părinţi au vorbit despre ea şi ce cărţi au scris.

În cursul de faţă voi folosi în principal patru tâlcuiri ale primilor Părinţi:

1. Sfântul Ioan Gură de Aur a scris o tâlcuire mai pe larg şi una mai pe scurt la Cartea Facerii. Cea mare, numită Omilii la Facere, este de fapt un şir de predici rostite în timpul Postului Mare, căci în timpul acestui Post Cartea Facerii se citeşte în biserică. Cartea cuprinde şaizeci şi şapte de omi­lii şi are vreo şapte sute de pagini. În alt an, Sfântul Ioan a rostit alte Omilii, cuprinzând încă vreo câteva sute de pagini. A mai scris şi un tratat in­titulat Despre facerea lumii, de peste o sută de pagini. Deci, la Sfântul Ioan Gură de Aur găsim peste o mie de pagini de tâlcuiri la Facere. Este unul dintre principalii tâlcuitori ai acestei cărţi.

2. Sfântul Efrem Sirul, cam din aceeaşi perioadă cu Sfântul Ioan Gură de Aur, are şi el o tâlcuire a întregii cărţi. În lucrarea sa, numită simplu Tâlcuire la cărţile Bibliei, mai multe sute de pagini sunt dedicate Facerii. Sfântul Efrem este foarte preţuit ca tâlcuitor al Vechiului Testament, fiindcă ştia ebraica, era un „răsăritean” (adică avea o mentalitate răsăriteană) şi cunoştea ştiinţele.

3. Sfântul Vasile cel Mare a rostit câteva omilii despre cele Şase Zile ale Facerii, intitulate Hexaimeron (adică Cele Şase Zile). în literatura Bisericii timpurii există şi alte Hexaimera, unele datând chiar din veacul al doilea. Dar cel a Sfântului Vasile, am putea zice, are cea mai mare autoritate. El nu aco­peră întreaga Facere, ci doar primul capitol. O altă carte a sa pe care o vom cita se cheamă Despre obârşia omului, un fel de continuare la Hexaimeron.

4.  În Apus, Sfântul Ambrozie al Mediolanului, citind omiliile Sfântului Vasile, a scris el însuşi omilii asupra celor Şase Zile. Hexaimeronul său este ceva mai lung, în jur de trei sute de pagini. Sfântul Ambrozie a mai scris şi o carte întreagă despre Rai, continuare la Hexaimeron, ca şi o carte despre Cain şi Abel.

Pe lângă aceste tâlcuiri fundamentale, vom cerceta un număr de cărţi ce nu discută întreaga Carte a Facerii sau întregul celor Şase Zile. De pildă, fratele Sfântului Vasile, Sfântul Grigorie al Nyssei, are o carte Despre face­rea omului, care discută amănunţit sfârşitul primului capitol şi începutul celui de-al doilea capitol al Facerii.

Am folosit, de asemenea, şi lucrări care expun dogmatica ortodoxă. Car­tea Sfântului Ioan Damaschin, Despre credinţa ortodoxă, cuprinde multe capitole de întrebări asupra celor Şase Zile, zidirea omului, cădere, Rai ş.a.m.d. Catehismele Bisericii vechi – Marele cuvânt catehetic al Sfântului Grigorie al Nyssei şi Cuvintele catehetice ale Sfântului Chirii al Ierusalimu­lui – au şi ele câteva amănunte despre aceste probleme.

Pentru o problemă aparte asupra concepţiei patristice despre lume am fo­losit tratatele despre înviere ale Sfinţilor Athanasie cel Mare, Grigorie al Nyssei şi Ambrozie al Mediolanului.

Sfântul Simeon Noul Teolog a scris omilii despre Adam, cădere şi lumea dintâi, pe care le avem în englezeşte în cartea The Sin of Adam. (Păcatul lui Adam).

Există apoi felurite scrieri ale Sfântului Grigorie Teologul despre zidirea omului, firea omenească şi sufletul omului. Sfântul Macarie cel Mare, Avva Dorothei, Sfântul Isaac Sirul şi alţi scriitori ascetici vorbesc adesea despre Adam şi cădere. Întrucât ţelul principal al nevoinţei ascetice este reîntoarce­rea la starea lui Adam de dinainte de cădere, ei scriu despre înţelesul căderii, despre ce anume era Raiul şi ce înseamnă a încerca să te întorci în el.

Fericitul Augustin atinge subiectul Facerii în Cetatea lui Dumnezeu; Sfântul Grigorie Palama scrie despre unele aspecte ale Facerii în lucrările sale apologetice, iar Sfântul Grigorie Sinaitul scrie şi el despre Rai.

(Există, de asemenea, unele tâlcuiri târzii pe care, din nefericire, nu le-am văzut. Una aparţine Sfântului Ioan din Kronstadt, la Hexaimeron, iar cealaltă Mitropolitului Filaret al Moscovei, la Facere.)

Aceşti Părinţi nu ne dau toate răspunsurile Ia întrebările pe care ni le-am putea pune despre Cartea Facerii; îi citim mai curând spre a dobândi o atitu­dine proprie faţă de Facere. Uneori Părinţii par a se contrazice unul pe altul sau a vorbi într-un mod pe care l-am putea socoti nefolositor pentru proble­mele noastre de azi. De-aceea trebuie să avem câteva principii de temelie care să guverneze felul nostru de a înţelege atât Cartea Facerii, cât şi pe Sfinţii Părinţi.

Vămile văzduhului – Mărturia Patristică despre vămi

Cuv. Serafim Rose
din “Sufletul după moarte”
Editura Tehnopress 2003
trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

„Învăţătura despre vămi este învăţătura Bisericii. Nu-i nici o îndoială (subliniere în original) că Sf. Apostol Pavel vorbeşte despre ele atunci când zice despre creştini, că ei trebuie să ia parte la războiul cu duhurile răutăţii de sub ceruri (Efeseni 6, 12). Găsim această învăţătură în întreaga predanie a Bisericii din primele veacuri şi în rugăciunile bisericeşti” (Episcopul Ignatie, op. cit., vol. III, pag. 138).

Sălaşul din văzduh al duhurilor – Primejdia legăturii cu duhurile

Cuv. Serafim Rose
din “Sufletul după moarte”
Editura Tehnopress 2003
trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

„Oamenilor care nu au cunoaşterea cea duhovnicească, vederea duhurilor cu ochii cei trupeşti le aduce pururi stricăciune, uneori mai mare, alteori mai mică. Aici, pe pământ, chipurile adevărului sunt amestecate cu chipuri ale minciunii (Sf. Isaac Sirul, Omilia 2 ), tot aşa cum într-o ţară binele este amestecat cu răul la un loc, tot aşa cum se întâmplă pe tărâmul alunecării îngerilor căzuţi şi al oamenilor căzuţi” (pag. 23).

Sălaşul din văzduh al duhurilor – Caderea omului

Cuv. Serafim Rose
din “Sufletul după moarte”
Editura Tehnopress 2003
trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

2. Căderea omului

„Prin cădere, atât sufletul, cât şi trupul omului s-au schimbat. În înţeles mărginit, căderea era de asemenea o moarte pentru ei. Ceea ce vedem şi numim moarte este, într-un înţeles mai profund, numai despărţirea sufletului de trup, amândouă fuseseră deja mai înainte osândite la moarte, prin moarte veşnică! Neputinţele trupului nostru, înrobirea lui faţă de lucrarea potrivnică a feluritelor materii din lumea materială, starea lui de învârtoşare, alcătuiesc urmările căderii. Din pricina căderii, trupul nostru a intrat în acelaşi rând cu trupurile animalelor; el are o viaţă care este asemenea firii lui căzute. Trupul slujeşte sufletului ca închisoare şi mormânt. Aceste cuvinte pe care le-am folosit noi sunt tari. Dar chiar şi aşa, ele nu arată în chip potrivit pogorârea trupului nostru din înălţimea stării duhovniceşti la starea trupească. Omul trebuie să se curăţească prin pocăinţă adâncă, omul trebuie să simtă cel puţin până la o anumită treaptă libertatea şi înălţimea stării duhovniceşti pentru a dobândi o înţelegere a stării de stricăciune a trupului nostru, condiţia morţii lui pricinuită de înstrăinarea de Dumnezeu.