Experienţele creştine adevărate ale raiului – Despre vedeniile iadului

Cuv. Serafim Rose

din „Sufletul după moarte”

Editura Tehnopress 2003

trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

Pentru credincioşii ortodocşi adevărul iadului este la fel de cert ca şi acela al raiului. În multe prilejuri, Domnul nostru a vorbit despre acei oameni care, din pricină că nu au ascultat poruncile Lui, El îi va trimite în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui (Matei 25, 41). Într-una dintre pildele sale, El dă pilda vie a bogatului care priveşte în sus la raiul pe care l-a pierdut şi îl roagă pe Patriarhul Avraam de acolo să-i îngăduie lui Lazăr, pe care l-a nesocotit pe când se afla în viaţă, să vină şi să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie . Dar Avraam a răspuns că între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, şi nu se află nici o legătură între cei mântuiţi şi cei osândiţi (Luca 16, 24, 26).

În literatura ortodoxă, vedeniile iadului sunt la fel deobişnuite ca şi vedeniile cerului şi raiului. Asemenea vedenii şi experienţe se arată în chip mai obişnuit păcătoşilor de rând decât sfinţilor, şi scopul lor este pururea limpede. Grigorie spune în Dialogurile sale: „În milostivirea Sa nemărginită, Bunul Dumnezeu îngăduie unor suflete să se întoarcă în trupurile lor, la scurtă vreme după moarte, aşa încât chipul iadului i-ar putea învăţa, în cele din urmă, să se teamă de pedepsele veşnice în care cuvintele singure nu i-ar putea face să le creadă” (Dialoguri IV, 37, pag. 237). Apoi Sf. Grigorie descrie câteva experienţe ale iadului şi povesteşte despre impresia pe care au pricinuit-o asupra celor ce au fost de faţă. Astfel, un oarecare pustnic spaniol, Petru, a povestit cum a murit şi a văzut „iadul cu toate chinuirile sale şi cu cazanele de foc fără de număr.” Întorcându-se la viaţă, Petru a povestit cele ce văzuse, „dar chiar dacă ar fi păstrat taina, posturile sale de pocăinţă şi nopţile sale de veghe, ar fi fost mărturisitori grăitori pentru mergerea sa înfricoşătoare în iad şi pentru frica lui adâncă de chinuirile îngrozitoare. Dumnezeu Se arătase prea milostiv, neîngăduindu-i să moară în această experienţă a morţii” (pag. 238).

Experienţele creştine adevărate ale raiului – Experienţele creştine ale raiului

Cuv. Serafim Rose

din „Sufletul după moarte”

Editura Tehnopress 2003

trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

Adevăratele experienţe creştine ale raiului poartă pururi aceeaşi pecete a experienţei din altă lume. Cei care au văzut raiul au călătorit pur şi simplu într-un loc ales. Ei au intrat într-o stare duhovnicească aparte. Noi, cei care nu am trăit personal aceste experienţe, trebuie să fim mulţumiţi cu descrierea anumitor însuşiri aparente care, luate împreună, deosebesc aceste experienţe destul de limpede de toate experienţele sălaşului din văzduh, pe care le-am arătat mai sus.

Multe Vieţi ale sfinţilor cuprind descrieri ale sufletelor care intră în rai, ca fiind văzute de pe pământ. În Viaţa Sf. Antonie cel Mare citim: „Oarecând, Antonie şedea în munţi şi privind în sus, a văzut pe cineva ridicându-se la cer, şi o ceată veselă întâmpinându-l. Plin de uimire, el i-a socotit pe aceia o ceată binecvântată şi s-a rugat ca să afle ce putea să însemne aceea.

Şi pe dată, ajunse la el un glas şi-i spuse: Acesta este sufletul lui Ammon, călugăr de Nitria, care a dus viaţă pustnicească până la o vârstă înaintată” (Viaţa Sf. Antonie, Eastern Orthodox Books edition, pag. 38).

Vămile văzduhului – Judecata particulară

Cuv. Serafim Rose

din „Sufletul după moarte”

Editura Tehnopress 2003

trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

În teologia dogmatică ortodoxă, trecerea prin vămile văzduhului este o parte a judecăţii particulare, prin mijlocirea căreia se hotărăşte soarta sufletului până la judecata cea de obşte. Atât judecata particulară, cât şi judecata cea de obşte sunt săvârşite de către îngeri, care slujesc drept lucrători ai dreptăţii lui Dumnezeu: La sfârşitul veacurilor vor ieşi îngerii şi vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor drepţi şi îi vor arunca în cuptorul cel de foc (Matei 13, 49).

Vămile văzduhului – Vămile în Vieţile sfinţilor

Cuv. Serafim Rose

din “Sufletul după moarte”

Editura Tehnopress 2003

trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

În Vieţile sfinţilor ortodocşi se află multe relatări – unele dintre ele foarte vii – despre felul în care trece sufletul prin vămi, după moarte. Cea mai amănunţită înfăţişare se află în Viaţa Sf. Vasile cel Nou (26 martie), care istoriseşte trecerea prin vămi a Sfintei Teodora, aşa cum o povesteşte într-o vedenie chiar ea, unui ucenic al Sfântului, pe nume Grigorie. În această relatare sunt pomenite douăzeci de vămi, fiecare dintre ele cercetând câte un păcat oarecare. Episcopul Ignatie se referă la această povestire din destul (vol. III, pag. 151-158). Această istorisire se mai află într-o traducere engleză (Tainele veşnice de dincolo de mormânt, pag. 69-87), şi nu cuprinde nimic semnificativ, care să nu se mai afle şi în alte izvoare ortodoxe despre vămi, drept pentru care vom trece peste aceasta, dând alte izvoare care deşi cuprind mai puţine amănunte, urmează aceeaşi istorisire de bază a faptelor.

Sălaşul din văzduh al duhurilor – Caderea omului

Cuv. Serafim Rose
din “Sufletul după moarte”
Editura Tehnopress 2003
trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

2. Căderea omului

„Prin cădere, atât sufletul, cât şi trupul omului s-au schimbat. În înţeles mărginit, căderea era de asemenea o moarte pentru ei. Ceea ce vedem şi numim moarte este, într-un înţeles mai profund, numai despărţirea sufletului de trup, amândouă fuseseră deja mai înainte osândite la moarte, prin moarte veşnică! Neputinţele trupului nostru, înrobirea lui faţă de lucrarea potrivnică a feluritelor materii din lumea materială, starea lui de învârtoşare, alcătuiesc urmările căderii. Din pricina căderii, trupul nostru a intrat în acelaşi rând cu trupurile animalelor; el are o viaţă care este asemenea firii lui căzute. Trupul slujeşte sufletului ca închisoare şi mormânt. Aceste cuvinte pe care le-am folosit noi sunt tari. Dar chiar şi aşa, ele nu arată în chip potrivit pogorârea trupului nostru din înălţimea stării duhovniceşti la starea trupească. Omul trebuie să se curăţească prin pocăinţă adâncă, omul trebuie să simtă cel puţin până la o anumită treaptă libertatea şi înălţimea stării duhovniceşti pentru a dobândi o înţelegere a stării de stricăciune a trupului nostru, condiţia morţii lui pricinuită de înstrăinarea de Dumnezeu.