Cuviosul Seraphim Rose

Aprilie 5, 2009

Cele sase zile luate pe rand – Facere 1,24-31

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

1, 24-25 Şi a zis Dumnezeu: Să scoată pământul suflet viu după fel, de cele cu patru picioare şi de cele ce se târăsc şi fiare pre pământ după fel. Şi s-a făcut aşa. Şi a făcut Dumnezeu fiarele pământului după felul lor şi dobitoacele după felul lor, şi toate cele ce se târăsc pre pământ după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că sunt bune.

Învăţătura Sfinţilor Părinţi despre facerea animalelor de uscat în Ziua a Şasea nu repetă doar ceea ce s-a spus deja despre celelalte fiinţe vii. Astfel, Sfântul Efrem scrie:

„La porunca lui Dumnezeu, îndată, pământul a scos târâtoare, fiare ale câmpului, animale de pradă şi dobitoace, atâtea câte erau de trebuinţă slu­jirii celui ce, în aceeaşi zi, a călcat porunca Domnului său.”

Sfântul Vasile învaţă:

„Sufletul necuvântătoarelor nu s-a arătat fiind ascuns în pământ, ci a luat fiinţă o dată cu trupul lor, la porunca Ziditorului.” O dată cu această lucrare creatoare, totul este gata pentru apariţia omului, care avea să fie domn peste toate. Dar măreaţa zidire nu este doar spre folosul practic al omului. Ea are ceva tainic; fiind zidirea cea bună a Atotbunului Dumnezeu, ea poate să ne înalţe mintea către El. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie:

„Dumnezeu nu le-a creat pe toate numai pentru trebuinţa noastră, ci şi pentru dărnicia Lui, ca noi, văzând bogăţia nespusă a făpturilor Lui, să ne uimim de puterea Ziditorului şi să putem şti că toate acestea au fost aduse la fiinţare cu o înţelepciune şi bunătate nespusă, spre cinstirea omului ce avea să fie făcut.”

Sfântul Vasile, minunându-se de măreţia zidirii lui Dumnezeu, scrie:

„Să slăvim pe Marele Meşter al celor făcute cu înţelepciune şi măies­trie. Din frumuseţea celor văzute să înţelegem pe Cel care e mai presus de frumuseţe, iar din măreţia celor ce cad sub simţurile noastre şi din tru­purile acestea mărginite din lume să ne ducem cu mintea la Cel nemăr­ginit, la Cel mai presus de măreţie, care întrece toată mintea cu mulţimea puterii Sale. E drept, nu cunoaştem natura existenţelor; dar este atât de minunat cât ne cade sub simţuri, încât mintea cea mai ascuţită se vădeşte a fi neputincioasă în faţa celei mai mici făpturi din lume, fie pentru a o descrie cum se cuvine, fie pentru a da laudă cuvenită Ziditorului, căruia se cuvine toată slava, cinstea şi puterea, în vecii vecilor, Amin.”

Dumnezeu a făcut lumea, învaţă Sfântul Ioan Damaschin, fiindcă „nu s-a mulţumit cu contemplarea de Sine, ci prin mulţimea bunătăţii Sale, a binevo­it să se facă ceva care să primească binefacerile Sale şi să se împărtăşească din bunătatea Lui”.

Poate că nici o parte a Scripturii nu înfăţişează aşa de bine înfricoşata mă­reţie a lui Dumnezeu în zidirea Sa şi, prin comparaţie, nimicnicia omului, precum locul unde Dumnezeu vorbeşte cu Iov în vifor şi nor:

„Unde ai fost când am întemeiat pământul ? Spune-mi, de ai cunoştin­ţă ? Cine a pus măsurile lui, de ştii ? Sau cine este cel ce a întins funie peste dânsul ? Pre ce s-au întărit stâlpii lui, şi cine este acela ce a pus peste dânsul piatra cea din marginea unghiului ? Când s-au făcut stele­le, lăudatu-m-au cu glas mare toţi îngerii, mei. Şi am ocolit marea cu îngrădiri, când se vărsa afară şi ieşea din pântecele maicii, sale. Şi am pus îmbrăcămintea ei nor, am înfăşurat-o pre ea cu negură. Şi am pus ei hotar înconjurând-o cu încuietori şi cu porţi. Şi am zis ei: Până aici să vii şi să nu treci, ci întru tine să se sfarme valurile tale. Au doar în zilele tale am tocmit lumina cea de dimineaţă, şi luceafărul şi-a văzut rândul său ? Apucatu-te-ai de aripile pământului, ca să scuturi, pre cei necinsti­tori de pre dânsul ? Au tu ai luat din pământ lut, şi ai făcut vieţuitor, şi l-ai pus pre el ca să poată grăi pre pământ ?” (Iov 38, 4-14)

Istorisirea Facerii despre zidirea omului e dată în două relatări, cea din capitolul unu şi cea din capitolul doi; pe-acestea le vom cerceta în capitolul următor.

2, 1-3 Şi s-au săvârşit cerul şi pământul şi toată podoaba lor. Şi a să­vârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrurile sale, care a făcut; şi s-a odihnit în ziua a şaptea de toate lucrurile sale care a făcut. Şi a binecuvântat Dumne­zeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o pre ea; că întru aceea s-a odihnit de toate lucrurile sale, care a început Dumnezeu a face.

Despre „sabbath-ul” odihnei lui Dumnezeu după creaţie, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie:

„Aici dumnezeiasca Scriptură spune că s-a odihnit Dumnezeu de lucru­rile Sale; în Evanghelii Hristos zice: Tatăl meu până acum lucrează, şi Eu lucrez (Ioan 5, 17). Nu se pare, la auzul acestor cuvinte, că este con­trazicere între cele spuse ? Să nu fie ! Nu este nici o contrazicere între cele scrise în dumnezeiasca Scriptură. Când Scriptura ne spune aici că Dumne­zeu s-a odihnit de lucrurile Sale, ne învaţă că Dumnezeu în ziua a şaptea a sfârşit de creat şi de adus totul de la nefiinţă la fiinţă; când Hristos ne spune că Tatăl meu până acum lucrează şi Eu lucrez, ne arată continua Lui purtare de grijă; numeşte lucrare menţinerea celor care au fost făcute, dăruirea dăinuirii lor şi ocârmuirea lor în toată vremea. Dacă n-ar fi aşa, cum ar dăinui universul acesta – toate cele văzute şi neamul omenesc – de nu ar fi mâna cea de sus, care le ocârmuieşte şi le rânduieşte ?” Privind minunea care se petrece zilnic în ceea ce ne-am obişnuit a numi „natură” – de pildă, creşterea deplină a unei plante, a unui animal ori chiar a omului, dintr-o sămânţă minusculă – nu avem cum să nu vedem continua lu­crare ziditoare a lui Dumnezeu. Dar nu este totuşi acelaşi lucru cu Facerea din cele Şase Zile, întâia aducere în fiinţare a tuturor celor existente. Primul capitol din Cartea Facerii descrie această zidire unică şi irepetabilă.

Obişnuiţi cu „lucrarea” lui Dumnezeu în lumea noastră prezentă, ne este greu să ne facem o idee despre celălalt fel de „lucrare” pe care El a săvâr­şit-o în cele Şase Zile. Lumea, atunci, deşi desăvârşită şi deplin tocmită, era încă „nouă”. Sfântul Grigorie Teologul arată că, atunci când Dumnezeu a dorit să-1 zidească pe Adam din ţărână, „Cuvântul…, luând o parte din nou-ziditul pământ, cu nemuritoarele Sale mâini a plăsmuit chipul meu”. Sfân­tul Efrem Şirul învaţă:

„Aşa cum toate – copacii, ierburile, dobitoacele, păsările şi omul – erau deodată şi bătrâne şi tinere: bătrâne după înfăţişarea mădularelor şi alcătuirii, tinere după vremea zidirii lor; tot aşa şi luna era în acea vreme şi bătrână şi tânără: tânără, căci numai ce fusese zidită, bătrână fiindcă era plină precum în ziua a cincisprezecea.”

Sfântul Efrem şi alţi Părinţi subliniază această noutate afirmându-şi cre­dinţa că lumea a fost zidită primăvara. Sfântul Ambrozie leagă aceasta de faptul că la evrei anul începea primăvara:

„El a zidit cerul şi pământul la vremea când încep lunile, timpul po­trivit ca lumea să-şi ia început. Era căldura blândă a primăverii, anotimp potrivit pentru orice lucru. Ca urmare, şi anul a primit pecetea unei lumi ce va să ia naştere… Spre a arăta că zidirea lumii a avut loc primăvara, Scriptura zice: Luna aceasta este vouă începătură lunilor, cea dintâi este vouă între lunile anului (leş. 12, 2), numind întâia lună anotimpul primă­verii. Căci se cuvenea ca începutul anului să fie începutul naşterii.” Deci, după această privire asupra foarte realistei înţelegeri a Sfinţilor Pă­rinţi în privinţa celor Şase Zile ale Facerii, să ne aplecăm asupra problemei mai complicate a facerii omului, cununa zidirii lui Dumnezeu.

Anunțuri

Februarie 2, 2009

Cum să citim „Cartea Facerii” – modul de abordare

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

Într-un fel, nimeni dintre noi nu ştie cum să se apropie de această carte. Ştiin­ţa şi filosofia modernă ne-au umplut mintea cu atâtea teorii şi presupuneri despre începuturile universului şi omului, încât, în mod inevitabil, ne apropiem de carte cu idei preconcepute. Unii ar vrea ca ea să se potrivească cu propriile teorii ştiinţifice; alţii o cercetează spre a o combate. Ambele abordări o socotesc ca având ceva de spus din punct de vedere ştiinţific; însă alţii o privesc ca simplă poezie, un produs al imaginaţiei religioase, neavând nimic de-a face cu ştiinţa.

Principala întrebare ce ne face greutăţi la înţelegerea cărţii este: cât de „literal” trebuie s-o citim?

Unii fundamentalişti protestanţi ne spun că totul (sau în principiu totul) este „literal”. însă o astfel de părere ne pune în faţa unor dificultăţi de netre­cut: indiferent de interpretarea noastră literală sau neliterală a feluritelor pasa­je, adevărata natură a realităţii descrise în primele capitole ale Facerii (însăşi zidirea tuturor lucrurilor) face aproape cu neputinţă ca totul să fie înţeles „li­teral”; nici măcar nu avem cuvinte, de pildă, să descriem „literal” cum se poa­te ivi ceva din nimic. Cum anume „vorbeşte” Dumnezeu ? Produce El oare un sunet ce răsună într-o atmosferă ce încă nu există ? O astfel de explicaţie este, evident, puţin cam prea simplistă – realitatea e ceva mai complicată.

Apoi există extrema cealaltă. Unii ar prefera să tâlcuiască cartea (sau cel puţin cele dintâi capitole, care pun cele mai mari dificultăţi) ca pe o alegorie, un mod poetic de a descrie ceva ce în realitate este mult mai aproape de experienţa noastră. De pildă, în ultimii ani, gânditorii romano-catolici au dat la iveală un mod ingenios de a „desluşi” Raiul şi căderea omului; dar, citindu-le interpretările, ai impresia că respectul lor faţă de textul Facerii e atât de mic, încât îl tratează ca pe un comentariu primitiv la unele teorii ştiinţifi­ce recente. Şi aceasta e o extremă. Sfântul Ioan Damaschin, un Părinte din veacul al optulea, ale cărui păreri rezumă, îndeobşte, părerile patristice ale primelor veacuri creştine, afirmă explicit că tâlcuirea alegorică a Raiului ţine de o erezie timpurie şi nu aparţine Bisericii.

Astăzi există şi o cale de mijloc între aceste două păreri. Recent s-a făcut multă publicitate afirmaţiei unei călugăriţe romano-catolice (care este şi pro­fesoară), apărute sub titlul „Dumnezeu a ajutat la crearea evoluţiei”. Ea spu­ne: „Povestea biblică a creaţiei are un scop religios. Ea cuprinde, dar nu în­vaţă, erori. Dimpotrivă, teoria evoluţionistă asupra creaţiei are un scop ştiin­ţific, iar căutarea adevărului este domeniul astronomilor, geologilor, biologi­lor etc. Cele două scopuri sunt distincte, amândouă oferind adevăr minţii şi inimii omeneşti”. Ea afirmă că Facerea provine din tradiţiile orale, limitate de părerile ştiinţifice ale vremii.

După părerea citată, Facerea ţine de o categorie, iar adevărul ştiinţific sau realitatea de o alta; Facerea are prea puţin de-a face cu orice fel de ade­văr, fie el literal sau alegoric. Deci, de fapt, nici nu prea are rost să-ţi pui problema: citeşti Facerea pentru înălţare duhovnicească ori pentru poezie, urmând ca savanţii să-ţi spună ce trebuie să şti despre realităţile lumii şi începuturile omului.

Într-o formă sau alta, părerea enunţată este foarte răspândită astăzi – dar ea nu înseamnă altceva decât evitarea cu totul a problemei, neluând în serios Cartea Facerii. Însă scopul nostru în cercetarea Cărţii Facerii este tocmai acela de a o lua în serios, de a vedea ce spune ea cu adevărat. Nici una dintre abordările pomenite nu poate face acest lucru. Cheia pentru înţelegerea Fa­cerii trebuie căutată în altă parte.

Apropiindu-ne de Cartea Facerii, ar trebui să încercăm a ocoli capcanele pomenite mai sus, printr-un anume grad de auto-supraveghere: ce fel de pre­judecăţi sau predispoziţii am putea avea când ne apropiem de text ?

Am pomenit deja faptul că unii dintre noi ne-am putea preocupa prea mult ca înţelesul Cărţii Facerii să aprobe (sau să dezaprobe) o anumită teo­rie ştiinţifică. Haideţi să enunţăm un principiu mai general în privinţa felului cum noi, cu mentalitatea noastră din secolul al douăzecilea, tindem a face acest lucru. Ca reacţie la extrema literalitate a concepţiei noastre ştiinţifice (literalitate cerută de însăşi natura ştiinţei), când ne aplecăm asupra unor texte neştiinţifice de literatură sau teologie suntem foarte înclinaţi să desco­perim înţelesuri neliterale sau „universale”. E un lucru firesc: dorim să sal­văm aceste texte de a apărea ridicole în ochii oamenilor cu o instruire ştiinţi­fică. Dar trebuie să ne dăm seama că, având o asemenea înclinaţie, ajungem adesea la concluzii la care nu ne-am gândit cu adevărat foarte serios.

Să luăm un exemplu evident. Când auzim de cele „Şase Zile” ale facerii, cei mai mulţi dintre noi ajustăm în mod automat aceste zile ca să se potri­vească cu ceea ce învaţă ştiinţa contemporană despre creşterea şi dezvoltarea treptată a creaturilor. „Probabil că sunt perioade de timp de o lungime nede­terminată – miliarde sau milioane de ani”, ne spune mintea noastră din seco­lul al douăzecilea; „căci toate straturile geologice, toate fosilele – nu s-ar fi putut forma literalmente într-o «zi»”. Şi ne-am putea chiar indigna, auzind că vreun fundamentalist din Texas sau sudul Californiei insistă iarăşi cu tărie că acele zile sunt chiar de douăzeci şi patru de ore, şi nu mai lungi, mirându-ne cum pot unii oameni să fie aşa de grei de cap şi de anti-ştiinţifici !

Nu îmi propun în cursul de faţă să vă spun cât erau de lungi acele zile. Dar cred că trebuie să fim atenţi la faptul că pornirea noastră firească, aproa­pe subconştientă, de a le privi ca perioade de o lungime nedeterminată, cre­zând că prin aceasta am rezolvat „problema” pe care o ridică, nu este cu ade­vărat un răspuns răspicat la problemă, ci mai mult o predispoziţie sau o pre­judecată culeasă din atmosfera intelectuală în care trăim. Însă, dacă privim mai îndeaproape aceste zile, vom vedea că problema nu este aşa de simplă, şi că înclinarea noastră firească în acest caz, ca şi în multe altele, tinde mai curând să întunece decât să limpezească problema.

Vom cerceta problema ceva mai târziu. Deocamdată aş propune să nu fim prea siguri de felul nostru obişnuit de a privi Cartea Facerii, şi să ne des­chidem către înţelepciunea bărbaţilor purtători de Dumnezeu din trecut, care s-au străduit atât de mult cu mintea spre a înţelege textul Facerii aşa cum trebuie să fie înţeles. Aceşti Sfinţi Părinţi sunt cheia noastră pentru înţelege­rea Facerii.

Februarie 26, 2008

Invatatura ortodoxa despre ingeri


Cuv. Serafim Rose
din “Sufletul după moarte”
Editura Tehnopress 2003

trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

Cunoaştem din cuvintele lui Hristos că sufletul este întâmpinat de îngeri la moarte. Şi a murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam (Luca 16, 22).

Despre chipul în care se arată îngerii, cunoaştem de asemenea din Evanghelie: Un înger al Domnului (a cărui înfăţişare) era ca fulgerul, şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada (Matei 28, 2-3); un tânăr îmbrăcat în veşmânt alb (Marcu 16, 5); doi bărbaţi în veşminte strălucitoare (Luca 24, 4); doi îngeri în alb (Ioan 20, 12). De-a lungul istoriei creştine, arătările îngerilor s-au petrecut întotdeauna sub aceleaşi chipuri de tineri strălucitori înveşmântaţi în alb . Tradiţia iconografică a înfăţişării îngerilor a fost de asemenea consecventă de-a lungul veacurilor, pictând doar astfel de tineri strălucitori (adesea cu aripi, care, de bună seamă, sunt o trăsătură simbolică, care de obicei nu se vede în apariţiile îngerilor). La al şaptelea Sinod ecumenic din anul 787 s-a hotărât ca îngerii să fie zugrăviţi numai cu chip, ca al oamenilor. „Cupidonii” artei apusene a Renaşterii, şi ai veacurilor care au urmat, sunt de insuflare păgână şi nu au nici o legătură cu îngerii adevăraţi.

Într-adevăr, nu numai cu privire la zugrăvirea artistică a îngerilor, ci în întreaga doctrină a fiinţelor spirituale, vestul romano catolic (şi protestant) modern s-a îndepărtat foarte mult de învăţătura Scripturii şi a vechii tradiţii creştine. Este foarte important să înţelegem această greşeală, dacă vrem să pătrundem în adevărata învăţătură creştină a sorţii sufletului după moarte.

Episcopul Ignatie Brianceaninov († 1867), unul dintre marii Părinţi ai vremurilor mai apropiate, a văzut această greşeală şi a dedicat prezentării acestui subiect un volum întreg cu lucrările sale adunate la un loc, pentru a face cunoscută adevărata învăţătură ortodoxă despre acesta (vol. III în ediţia Tuzov, St. Petersburg, 1886). Criticând concepţiile teologice romanocatolice obişnuite din sec. al XIX-lea (Abbé Bergier, Dictionnaire de Théologie ), într-o mare parte din acest volum (pag. 185-302), Episcopul Ignatie combate ideea modernă, bazată pe filosofia lui Descartes a sec. al XVII-lea, că toate cele ce se află în afara lumii materiale fac parte din lumea „spiritului pur”. Ca urmare, o astfel de idee Îl aşează pe Dumnezeul Cel necuprins pe aceeaşi treaptă cu felurite duhuri mărginite (îngeri, draci, suflete ale morţilor). Această idee s-a răspândit astăzi foarte mult (deşi cei care o susţin nu văd în întregime urmările ei) şi socotesc că există o puternică nepricepere a lumii contemporane cu privire la lucrurile „spirituale”; se arată o mare preocupare pentru toate cele ce se află în afara lumii materiale, făcându-se adesea o mică deosebire între ceea ce este dumnezeiesc, îngeresc, drăcesc, sau pur şi simplu, urmarea puterilor omeneşti foarte mari, sau a imaginaţiei.

(more…)

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.