Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului – Intrebari (1)

„Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului”

Ieromonah Serafim Rose

Editura Christiana

Bucureşti, 1996

Întrebare: Daca demonii apar precum îngerii și spun lucruri pe care le-ar spune îngerii, atunci cum poate cineva sa distingă adevărul?

Răspuns: Iată o intrebare foarte buna. Trebuie sa te smeresti; trebuie sa doresti adevarul lui Dumnezeu si nu sa umbli dupa „experiente”. Desigur, as spune, sa devii crestin ortodox și sa urmezi intreaga disciplina care indruma viata crestina.

Aceasta ajuta, dar nu este o garantie, pentru ca poti sa fii inselat chiar daca esti crestin ortodox. Parintii Bisericii dau sfaturi in cuvinte esentiale. De exemplu, ei spun sa nu te increzi, daca iti apare cineva ca un inger de lumina. Daca Dumnezeu doreste sa iti apara și tu Il respingi, nu te va judeca deoarece, daca vrea intr-adevar sa-ti transmita un mesaj, va reveni și va gasi El o cale s-o faca. De fapt, El iti apreciaza neincrederea daca o ai pentru ca nu vrei sa cazi in capcana.

Cei aflati intr-un stadiu duhovnicesc mai avansat, cu mai multa experienta in acest domeniu, folosesc alte modalitati. Avem un exemplu din viata Sfantului Antonie cel Mare care-i vedea tot timpul pe demoni.

Când a fost intrebat cum poate deosebi duhurile, el a raspuns: „Când apare un inger, ma simt foarte linistit, iar daca apare un demon, chiar daca arata ca un inger, simt o tulburare”. Totusi, acest mod de a discerne este foarte periculos pentru incepatori pentru ca te poti simti foarte linistit și in prezenta demonilor daca nu esti experimentat.

Raspunsul fundamental la aceasta intrebare este, o spun din nou, sa intri in disciplina Bisericii ortodoxe. Citind despre intamplari ca cea a Sfantului Nichita și vazandu-i chiar pe demoni cum se manifesta, de multe ori, poti sa respingi instantaneu o inselaciune doar cunoscând modul lor caracteristic de a incerca sa pacaleasca.

Intrebare: Ati putea sa ne vorbiti despre doctrina ortodoxa cu privire la Duhul Sfant si, in relatie cu acesta, daca este prezent Duhul Sfant in tainele crestine neortodoxe?

Raspuns: Sfantul Duh a fost trimis de Domnul nostru Iisus Hristos in ziua Cincizecimii, la cincizeci de zile de la Invierea sa și la zece zile de la Inaltarea Sa la cer, pentru a ramane cu Biserica până la sfarsitul veacurilor. Din punct de vedere istoric, acolo a intemeiat El Biserica.

In timpurile moderne, exista cazuri in care oamenii au cautat sa gasesca aceasta Biserica pe cale istorica. Avem ca exemplu intreaga istorie a Bisericii din Uganda. In anii 1920, doi seminaristi din Uganda studiau intr-un seminar anglican și au inceput sa observe ca invatatura predata nu semana cu invatatura despre care citeau la Parintii din vechime. Atunci au inceput sa creada ca Romano-catolicismul trebuie sa fie raspunsul – ca acesta trebuie sa fie biserica straveche. Cautand ei „Biserica cea veche și adevarata” (asa o numisera), s-au dus sa studieze intr-un seminar Romano-catolic și iarasi au vazut ca invatatura pe care o primeau era diferita de cea a Parintilor Bisericii. Fireste, au inceput sa se intrebe: „Daca adevarul poate fi schimbat astfel, atunci unde este adevarul lui Hristos?” Apoi, au auzit despre credinta ortodoxa si au incercat pe toate caile sa o afle. Mai intai au gasit pe cineva care-si spunea ortodox și le-a prezentat ceea ce numea el taine, dar era doar un sarlatan. Când un avocat grec le-a spus ca era ceva „ciudat” cu omul acela, si-au dat seama, s-au cait, si-au schimbat gandul și au inceput sa caute din nou. Primul episcop ortodox pe care l-au intalnit nu era unul prea bun și le-a spus:

„O, nu va necajiti. Toate religiile sunt la fel; intoarceti-va la anglicani!” dar ei nu sau lasat descurajati de aceasta. In cele din urma, au gasit un episcop ortodox care ia invatat ceea ce trebuia sa-i invete și au devenit ortodocsi.

Astazi Biserica se raspandeste in Africa: in Uganda, Kenya, Zair, Tanzania și asa mai departe. Avem chiar inregistrari cu slujbele lor care sunt foarte impresionante. Din muzica bizantina greaca, pe care au preluat-o fără a incerca sa o modifice (doar ca o canta in felul lor, in limba lor), a iesit la iveala o cantare ireprosabila, cu o incantatoare savoare africana locala. Au facut din cantarea bizantina acelasi lucru pe care grecii l-au facut când au preluat cantarea ebraica.

Asadar, acesti africani au explorat istoria și au aflat ca exista o Biserica ce coboara direct de la Hristos si invata ceea ce se invata in vremurile vechi: Biserica Ortodoxa. Din perspectiva istorica, poti vedea de asemenea, ca celelalte Biserici sau abatut de la ea: mai intai Romano-catolicismul, in secolul al XI-lea, când problema privind pozitia Papei in Biserica a atins punctul culminant, iar Papa a respins raspunsul ortodox, tragand Apusul dupa sine.

Pana astazi, Duhul Sfant lucreaza in Biserica Ortodoxa. In practicile celor mai multe dintre grupurile protestante din Occident arareori se mai pomeneste de taine, astfel incat nu puteti cauta cu adevarat harul Duhului Sfant in ceva ce nu e considerat Sfanta Taina nici de catre insisi adeptii practicanti. Desigur, romanocatolicii și alte cateva grupuri considera ca au Taine. Dar eu va spun ca adevaratele Sfinte Taine, in sensul in care le-a instituit Hristos, sunt de gasit doar in Biserica Ortodoxa.

Cat despre cei care, folosind denumirea de Taina, incearca sa profite cum pot de ea – este o chestiune intre sufletul lor și Dumnezeu si orice va voi Dumnezeu sa-i faca acelui suflet este treaba Lui. S-ar putea sa nu fie doar o problema psihologica; nu stiu, Dumnezeu hotaraste. Dar intelesurile instituite de El in Biserica s-au transmis pana astazi in Biserica Ortodoxa. De fapt, istoric puteti vedea ca facem aceleasi lucruri care se faceau in Biserica primara. Filip, de exemplu, l-a luat pe eunuc in rau și l-a botezat, fără doar și poate, in acelasi mod in care o facem și noi: trei scufundari in numele Tatalui și al Fiului și al Sfantului Duh. Iata de ce Ortodoxia este cunoscuta ca fiind „de moda veche”. Noi pastram cu buna-stiinta vechile modalitati, asa cum ne-au fost transmise de Hristos, de Apostoli și de primii Parinti ai Biserici.

Scrisori misionare – Mai 1970

„Ne vorbeşte Părintele Seraphim Rose. Scrisori misionare”

Editura Bunavestire, 2003

5/18 Mai 1970^[1]

Te rog să mă ierţi pentru întârzierea cu care îţi scriu – am avut foarte mult de lucru! Acum legat de întrebările tale: fiul tău va fi primit prin Mirungere, iar apoi poate primi (şi este chiar de dorit, cât de des posibil) Sfânta Împărtăşanie fără a se mărturisi, până la şapte ani după care trebuie să se mărturisească de fiecare dată – o practică foarte obişnuită la o vârstă ca aceasta şi care, dacă se va întipări foarte bine încă de acum, îi va deveni mai târziu ca un principiu de nezdruncinat. Încă de la şapte ani copilul trebuie să ţină şi posturile bisericeşti, în mod special cel dinainte de Împărtăşanie – e recomandabil să începi să-l pregăteşti încă din fragedă copilărie pentru aceasta, etc. Poţi judeca tu însuţi la cât te poţi aştepta de la fiul tău.

În general, obiceiul mărturisirii în Ortodoxie este diferit, cred eu, de practica catolică prin faptul că este mai puţin legalist şi formal. Avem în comun aceleaşi şapte păcate capitale, dar spre deosebire de acestea, se pune un accent sporit pe starea de păcătoşenie continuă chiar în lucruri mărunte, fie în cuvânt, faptă, sau gând. Trebuie de asemenea să conştientizăm aceste lucruri şi să le mărturisim astfel încât să nu se atrofieze sau să se înmulţească. Nu e nevoie să intrăm în detalii sau circumstanţe nesemnificative etc., doar dacă nu ai vreo nelămurire în privinţa aceasta; vei vedea că preoţii din bisericile de mir sunt obişnuiţi cu spovedanii destul de generale, important e să mărturiseşti mai ales păcatele mai mari, să te pocăieşti pentru toate păcatele şi greşelile înaintea lui Dumnezeu, fie ele mari sau mici, şi să nu laşi nimic să-ţi îngreuieze sufletul.

Este foarte important să nu rămâi cu vreo duşmănie faţă de cineva şi se cuvine să existe până la Împărtăşanie, o iertare reciprocă între tine (mai ales din partea ta) şi cei de-aproape ai tăi (de obicei în familie). (Obişnuita replică este următoarea: „Dumnezeu va ierta; iartă-mă şi tu”).

În privinţa primei mărturisiri, cred că va fi suficient să mărturiseşti pe scurt sau în linii mari păcatele mai mari din trecut.

Despre controlul naşterilor, Biserica Ortodoxă sigur nu este aşa de „liberală” ca cea Catolică, astfel că orice fel de interferenţă în procesele naturale de reproducere, adică în zămislirea copiilor, este condamnată ca fiind păcat grav. „Pilula anticoncepţională” intră şi ea în aceeaşi categorie. Înţelepciunea omului e una, iar legea lui Dumnezeu e alta. Cât despre înfrânarea (de la împreunare) în zilele de post, aceasta face parte din acelaşi ascetism sau lepădare de sine care deosebeşte postul de mâncarea de dulce. Dragostea întru căsătorie spre naşterea de prunci nu este privită ca ceva mai rău decât ouăle sau carnea, ci viaţa pământească a omului este o pregătire pentru cea veşnică – fie ea o viaţă în căsătorie, fie prin renunţarea la aceasta – unde vom avea parte de sărbătoare veşnică, fără mâncare pământească, iar o parte a nevoinţei pe calea spre Împărăţie presupune supunerea cărnii de către duh. Sfântul Pavel vorbeşte despre soţul şi soţia care se lipsesc unul de altul (I Cor. 7, 5), iar acest fapt este tâlcuit ca referindu-se cu deosebire la pregătirea pentru Sfânta Împărtăşanie dar şi la alte perioade de post.

Ortodoxia si Religia Viitorului – Înselăciunea diavolească

„Ortodoxia şi Religia Viitorului”

Ieromonah Serafim Rose

Trad: Mihaela Grosu

Este o problemă cheie a învătăturii ascetice a Bisericii Ortodoxe, complet absentă din lumea romano-catolico-protestantă, pe terenul căreia s-a produs miscarea „harismatică”. Astfel ne si explicăm cum o înselăciune de asemenea dimensiuni a putut să antreneze mase întregi de „crestini”, chiar dacă doar cu numele, si cum un „profet” de felul lui Nicolae Berdiaev, care vine dintr-o spiritualitate ortodoxă, poate să considere că este absolut esential ca „noua eră a Duhului Sfânt să se lipsească cu desăvârsire de viziunea ascetică asupra lumii”.
Iată cum. Viziunea ascetică ortodoxă asupra lumii este singura de natură să ofere oamenilor mijloacele de a continua să lucreze toată viata lor pentru dobândirea Duhului Sfânt, odată ce L-au primit prin Taina Sfântului Botez si a ungerii cu Sfântul si Marele Mir. Ea este singura în măsură să ne permită deosebirea duhurilor (discernământul spiritual, duhovnicesc) prin care să ne putem păzi de înselăciunea diavolească.

„Noua spiritualitate”, la care visa Berdiaev si pe care o practică de fapt „miscarea harismatică”, are o bază cu totul diferită, în lumina învătăturii ascetice ortodoxe, ea dovedindu-se a fi o fraudă. Ca atare cele două conceptii sunt radical incompatibile: ca să accepti „noua spiritualitate” a „renasterii harismatice”, trebuie să respingi mai întâi Ortodoxia. Si invers, ca să rămâi în continuare cu adevărat crestin ortodox, trebuie neapărat să respingi hotărât „renasterea harismatică”, care nu este altceva decât o ortodoxie falsificată.
Pentru a face acest lucru mai clar, vom oferi în continuare în rezumat învătătura Bisericii Ortodoxe despre înselăciunea diavolească, asa cum a formulat-o Episcopul Ignatie Briancianinov, el însusi un Părinte al Bisericii Ortodoxe din timpurile mai apropiate de noi (secolul XIX).

Există două forme principale de înselăciune diavolească. Prima si cea mai spectaculoasă dintre ele apare atunci când cineva se luptă să dobândească un înalt nivel spiritual si să se învrednicească chiar de viziuni, fără să se fi curătit în prealabil de patimi, bazându-se exclusiv pe întelepciunea sa. Unei asemenea persoane diavolul îi dăruieste „viziuni” pe măsură. Exemplele abundă în Vietile Sfintilor, carte de căpătâi a învătăturii ascetice ortodoxe.

Astfel, Sfântul Nichita, episcopul Novgorodului (31 ianuarie), s-a retras în pustie nepregătit fiind si contra sfatului staretului său. Făcând astfel, nu mult după aceea a început să audă o voce rugându-se împreună cu el. Mai apoi i-a vorbit „Domnul” însusi, trimitându-i un „înger” care se ruga în locul lui si îl îndemna să citească cărti, în loc să se roage si să-i povătuiască pe cei care veneau la el pentru sfat.

Si asa a trăit o vreme, văzându-l mereu pe „înger” rugându-se lângă el, iar oamenii care îl cercetau erau coplesiti de întelepciunea lui si de „darurile Duhului Sfânt” de care părea că este plin, inclusiv de darul „profetiilor” care întotdeauna se împlineau.

Înselăciunea s-a dat pe fată doar în momentul în care părintii din mânăstire au aflat de împotrivirea lui fată de Noul Testament, căci din Vechiul Testament, pe care nu-l citise niciodată, putea cita pe de rost. Numai prin rugăciunile părintilor s-a întors monahul Nichita la pocăintă. „Minunile” au încetat, iar cel pocăit a ajuns mai târziu la măsura sfinteniei.

Tot astfel, Sfântul Isaac din Pesterile Kievului (14 februarie), care a văzut o lumină mare si în mijlocul ei pe „Hristos înconjurat de îngeri”. Fără să se însemne cu semnul Sfintei Cruci, Isaac i s-a închinat si îndată diavolul a luat putere asupra lui, încingându-l într-un joc drăcesc si lăsându-l după aceea abia viu. Si acesta a ajuns mai târziu, prin pocăintă, la măsura adevăratei sfintenii.

Sunt multe cazuri în care „Hristos”, înconjurat de „îngeri”, apare unor nevoitori în vedenie, dăruindu-le puteri mari si „daruri ale Duhului Sfânt”, pentru ca apoi acesti monahi asceti înselati de diavol să cadă în nebunie sau în sinucidere.

Există însă si o formă de înselăciune diavolească mai obisnuită si mai putin spectaculoasă, care nu oferă victimelor ei viziuni extraordinare, ci doar exaltate „sentimente religioase”. Aceasta se întâmplă, după cum scrie Episcopul Ignatie, „atunci când inima doreste si se străduieste să obtină bucuria cugetărilor sfinte si dumnezeiesti, nefiind încă pregătită pentru ele. Cel care nu are o inimă înfrântă, cel care se bazează pe faptele sale si pe vrednicia sa, cel care nu se tine strâns de învătătura Bisericii Ortodoxe, ci urmează unei alte „traditii”, pe baza căreia îsi formează propria conceptie de viată, acela este stăpânit de înselăciune diavolească”.

Aceasta este starea si conditia spirituală reală a adeptilor „renasterii harismatice”, în care ei se află chiar fără stirea lor. Vom vedea clar acest lucru examinându-le practicile si conceptia si comparându-le cu învătătura Sfintilor Părinti, punct cu punct.

Ortodoxia si Religia Viitorului – Avem acelasi Dumnezeu ca si necrestinii?

„Ortodoxia şi Religia Viitorului”

Ieromonah Serafim Rose

Trad: Mihaela Grosu

„Evreii, mahomedanii si crestinii sunt trei expresii ale aceluiasi monoteism, iar glasul traditiei lor autentice si străvechi este si cel mai cutezător si mai plin de încredere din istorie. De ce nu ar fi posibil atunci ca, în loc să genereze opozitii ireconciliabile, numele acestui unic Dumnezeu să ducă la un respect reciproc, la întelegere si coexistentă pasnică? De ce să nu privim cu încredere la ziua în care, fără nici un prejudiciu adus dezbaterii teologice, vom descoperi ceea ce este atât de evident si totusi atât de greu de acceptat – si anume că, în calitate de fii ai aceluiasi Tată, suntem prin urmare cu totii frati?””[1]

În ziua de joi, 2 aprilie 1970, a avut loc o mare manifestare religioasă la Geneva, în cadrul celei de a II-a Conferinte a „Asociatiei Religiilor Unite”, reprezentantii a zece mari religii au fost invitati să se reunească în Catedrala Sfântului Petru. Această rugăciune comună a avut la bază următoarea motivatie: „Credinciosii tuturor acestor zece religii au fost invitati să se reunească în comuniune în cadrul cultului aceluiasi Dumnezeu”. Să vedem cât de validă este această afirmatie în lumina Sfintelor Scripturi.

Ortodoxia si Religia Viitorului – Dialogul cu religiile necrestine

„Ortodoxia şi Religia Viitorului”

Ieromonah Serafim Rose

Trad: Mihaela Grosu

Introducere 1. „Dialogul cu religiile necrestine”

Trăim într-o epocă de adânc dezechilibru spiritual, epocă în care multi crestini ortodocsi sunt ca niste copii dusi de valuri, purtati încoace si încolo de orice vânt al învătăturii, prin înselăciunea oamenilor, prin viclesugul lor, spre uneltirea rătăcirii (Efeseni 4,14). Pare într-adevăr să fi sosit timpul când oamenii nu mai suferă învătătura sănătoasă, ci – dornici să-si desfăteze auzul – îsi grămădesc învătători după poftele lor, si îsi întorc auzul de la adevăr si se abat către basme (II Tim 4,3-4).

Ne încearcă un sentiment de consternare când citim cele mai recente documente si luări de pozitie ale miscării ecumenice. Reprezentanti ai Conferintei Permanente a Episcopilor Ortodocsi din America împreună cu alte persoane oficiale ale ierarhiei ortodoxe se întrunesc la nivel înalt cu Romano-catolicii si cu Protestantii si dau publicitătii „declaratii comune” pe teme cum ar fi Sfânta împărtăsanie sau trăirea crestină.

Dar în cadrul unor astfel de întruniri la vârf se omite să li se comunice eterodocsilor (neortodocsilor) că Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos la care suntem chemati cu totii, că numai prin tainele acestei Biserici lucrează harul Duhului Sfânt, că membrii ei sunt membri ai Trupului lui Hristos care se împărtăsesc de acest har prin efort personal nemijlocit de curătire a trupului si sufletului în interiorul Bisericii Ortodoxe si că fără întelegerea acestor aspecte fundamentale toate „dialogurile” si „declaratiile comune” nu sunt decât o caricatură cu pretentii de tinută academică a adevăratului dialog crestin – dialog al cărui tel unic nu poate fi altul decât mântuirea sufletelor omenesti.

Ortodoxia si Religia Viitorului – Prefata

„Ortodoxia şi Religia Viitorului”

Ieromonah Serafim Rose

Trad: Mihaela Grosu

Prefata autorului (martie, 1979)

Orice erezie îsi revendică propria „spiritualitate” si propria metodă de practicare a vietii religioase. Romano-catolicismul de exemplu a avut până de curând o notă a sa distinctivă concretizată prin „cultul inimii sacre”, primatul papal, purgatoriul si indulgentele, revelatiile diferitilor „mistici” si alte asemenea elemente, în care observatorul crestin-ortodox atent detectează tot atâtea manifestări practice ale erorilor teologice ale Romei în cadrul spiritualitătii romano-catolice contemporane.

Si protestantismul fundamentalist are propriul său mod de a practica rugăciunea, cântările sale tipice si propria sa cale către o „renastere” spirituală, elemente care reflectă si ele, la rândul lor, erorile dogmatice fundamentale proprii protestantismului. În cartea de fată însă, ne vom ocupa de „spiritualitatea” ecumenismului, erezia de căpetenie a secolului XX.

Până de curând se putea considera că Ecumenismul este ceva prea artificial si prea sincretic pentru a i se putea atribui o spiritualitate specifică: agendele de lucru cu program „liturgic” ale întrunirilor ecumenice mari si mici presupuneau, nimic mai mult, decât o slujbă protestantă de duminică, ceva mai elaborată decât una obisnuită.

Experienţele creştine adevărate ale raiului – „Locul lucrărilor” raiului şi iadului

Cuv. Serafim Rose

din „Sufletul după moarte”

Editura Tehnopress 2003

trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

Am văzut acum, în numeroase relatări ale Sfinţilor Părinţi cât şi în Vieţile sfinţilor, că după moarte, sufletul intră îndată în sălaşul din văzduh de sub cer, ale cărui însuşiri le-am arătat în amănunt. Am văzut, de asemenea că, după ce trupul a murit cu adevărat, iar sufletul a rupt legătura cu lucrurile cele pământeşti, înălţarea sufletului prin acest sălaş al văzduhului este descrisă ca un urcuş prin vămi, unde începe Judecata particulară, pentru a hotărî care sunt însuşirile potrivite pentru sălăşluirea sufletelor în rai. Acele suflete care se dovedesc vinovate pentru păcate nepocăite, sunt aruncate în adânc, în iad, de către duhurile cele căzute; acelea care trec biruitoare prin judecăţile vămilor, urcă slobod, purtate de către îngeri spre cer.

Ce este raiul? Unde se află el? Este raiul un loc? Se află acesta „sus”? Aşa cum se întâmplă şi cu toate problemele privitoare la viaţa după moarte, nu ar trebui să punem asemenea întrebări din simplă iscodire, ci numai pentru a pricepe mai bine învăţătura despre acest subiect, pe care ne-a împărtăşit-o Biserica. Şi pentru a scăpa de întunecimea pe care o pot pricinui ideile moderne şi unele experienţe mediumnice chiar şi creştinilor ortodocşi.

Se întâmplă astfel că problema „localizării” raiului (şi iadului) este înţeleasă greşit în foarte mare măsură în vremurile moderne. Doar cu câţiva ani în urmă, dictatorul sovietic Hrusciov râdea de oamenii religioşi, care încă mai credeau în rai, căci el trimisese „cosmonauţi” în spaţiu şi aceia nu l-au văzut.