Cuviosul Seraphim Rose

August 31, 2008

Ortodoxia si Religia Viitorului – Înselăciunea diavolească

„Ortodoxia şi Religia Viitorului”

Ieromonah Serafim Rose

Trad: Mihaela Grosu

Este o problemă cheie a învătăturii ascetice a Bisericii Ortodoxe, complet absentă din lumea romano-catolico-protestantă, pe terenul căreia s-a produs miscarea „harismatică”. Astfel ne si explicăm cum o înselăciune de asemenea dimensiuni a putut să antreneze mase întregi de „crestini”, chiar dacă doar cu numele, si cum un „profet” de felul lui Nicolae Berdiaev, care vine dintr-o spiritualitate ortodoxă, poate să considere că este absolut esential ca „noua eră a Duhului Sfânt să se lipsească cu desăvârsire de viziunea ascetică asupra lumii”.
Iată cum. Viziunea ascetică ortodoxă asupra lumii este singura de natură să ofere oamenilor mijloacele de a continua să lucreze toată viata lor pentru dobândirea Duhului Sfânt, odată ce L-au primit prin Taina Sfântului Botez si a ungerii cu Sfântul si Marele Mir. Ea este singura în măsură să ne permită deosebirea duhurilor (discernământul spiritual, duhovnicesc) prin care să ne putem păzi de înselăciunea diavolească.

„Noua spiritualitate”, la care visa Berdiaev si pe care o practică de fapt „miscarea harismatică”, are o bază cu totul diferită, în lumina învătăturii ascetice ortodoxe, ea dovedindu-se a fi o fraudă. Ca atare cele două conceptii sunt radical incompatibile: ca să accepti „noua spiritualitate” a „renasterii harismatice”, trebuie să respingi mai întâi Ortodoxia. Si invers, ca să rămâi în continuare cu adevărat crestin ortodox, trebuie neapărat să respingi hotărât „renasterea harismatică”, care nu este altceva decât o ortodoxie falsificată.
Pentru a face acest lucru mai clar, vom oferi în continuare în rezumat învătătura Bisericii Ortodoxe despre înselăciunea diavolească, asa cum a formulat-o Episcopul Ignatie Briancianinov, el însusi un Părinte al Bisericii Ortodoxe din timpurile mai apropiate de noi (secolul XIX).

Există două forme principale de înselăciune diavolească. Prima si cea mai spectaculoasă dintre ele apare atunci când cineva se luptă să dobândească un înalt nivel spiritual si să se învrednicească chiar de viziuni, fără să se fi curătit în prealabil de patimi, bazându-se exclusiv pe întelepciunea sa. Unei asemenea persoane diavolul îi dăruieste „viziuni” pe măsură. Exemplele abundă în Vietile Sfintilor, carte de căpătâi a învătăturii ascetice ortodoxe.

Astfel, Sfântul Nichita, episcopul Novgorodului (31 ianuarie), s-a retras în pustie nepregătit fiind si contra sfatului staretului său. Făcând astfel, nu mult după aceea a început să audă o voce rugându-se împreună cu el. Mai apoi i-a vorbit „Domnul” însusi, trimitându-i un „înger” care se ruga în locul lui si îl îndemna să citească cărti, în loc să se roage si să-i povătuiască pe cei care veneau la el pentru sfat.

Si asa a trăit o vreme, văzându-l mereu pe „înger” rugându-se lângă el, iar oamenii care îl cercetau erau coplesiti de întelepciunea lui si de „darurile Duhului Sfânt” de care părea că este plin, inclusiv de darul „profetiilor” care întotdeauna se împlineau.

Înselăciunea s-a dat pe fată doar în momentul în care părintii din mânăstire au aflat de împotrivirea lui fată de Noul Testament, căci din Vechiul Testament, pe care nu-l citise niciodată, putea cita pe de rost. Numai prin rugăciunile părintilor s-a întors monahul Nichita la pocăintă. „Minunile” au încetat, iar cel pocăit a ajuns mai târziu la măsura sfinteniei.

Tot astfel, Sfântul Isaac din Pesterile Kievului (14 februarie), care a văzut o lumină mare si în mijlocul ei pe „Hristos înconjurat de îngeri”. Fără să se însemne cu semnul Sfintei Cruci, Isaac i s-a închinat si îndată diavolul a luat putere asupra lui, încingându-l într-un joc drăcesc si lăsându-l după aceea abia viu. Si acesta a ajuns mai târziu, prin pocăintă, la măsura adevăratei sfintenii.

Sunt multe cazuri în care „Hristos”, înconjurat de „îngeri”, apare unor nevoitori în vedenie, dăruindu-le puteri mari si „daruri ale Duhului Sfânt”, pentru ca apoi acesti monahi asceti înselati de diavol să cadă în nebunie sau în sinucidere.

Există însă si o formă de înselăciune diavolească mai obisnuită si mai putin spectaculoasă, care nu oferă victimelor ei viziuni extraordinare, ci doar exaltate „sentimente religioase”. Aceasta se întâmplă, după cum scrie Episcopul Ignatie, „atunci când inima doreste si se străduieste să obtină bucuria cugetărilor sfinte si dumnezeiesti, nefiind încă pregătită pentru ele. Cel care nu are o inimă înfrântă, cel care se bazează pe faptele sale si pe vrednicia sa, cel care nu se tine strâns de învătătura Bisericii Ortodoxe, ci urmează unei alte „traditii”, pe baza căreia îsi formează propria conceptie de viată, acela este stăpânit de înselăciune diavolească”.

Aceasta este starea si conditia spirituală reală a adeptilor „renasterii harismatice”, în care ei se află chiar fără stirea lor. Vom vedea clar acest lucru examinându-le practicile si conceptia si comparându-le cu învătătura Sfintilor Părinti, punct cu punct.

A. Atitudinea fată de experientele „spirituale”

Cunoscând foarte putin sau nimic din adevărata credintă si spiritualitate crestină bazată pe Sfintele Taine ale Bisericii întemeiate de Hristos, pe Sfintii Săi Apostoli, a căror învătătură rămâne mereu vie prin Sfintii Părinti, cei care se raliază miscării „harismatice” nu au nici un criteriu de deosebire între harul lui Dumnezeu si falsificările lui. Toti autorii „harismatici” demonstrează, într-o măsură mai mare sau mai mică, o lipsă totală de precautie în atitudinile pe care le au fată de propriile lor experiente. Unii dintre catolici aderenti la miscarea „harismatică”, „scot diavoli” chiar înainte de a cere „Botezul Duhului”. Dar eficacitatea acestui act, cum vom vedea îndată, ne aminteste de iudeii din Faptele Apostolilor (19,15), cărora diavolul pe care voiau ei să-l scoată le răspundea: Pe Iisus îl cunosc si îl stiu si pe Pavel; dar voi cine sunteti?
Sfântul Ioan Casian, unul din marii Sfinti Părinti din Apusul Ortodox din secolul V, în „Convorbirea despre daruri dumnezeiesti” spune: „Cel care crede că are darul vindecărilor, umflându-se de trufie, cade si mai rău. Demonii se prefac că sunt arsi si alungati din trupurile celor stăpâniti de ei prin sfintenia oamenilor despre care, cu adevărat stiu că nu sunt sfinti.

Despre acestia în Scriptură se spune: Se vor ridica hristosi mincinosi, si prooroci mincinosi si vor face semne mari si minuni, ca să amăgească, de va fi cu putintă, si pe cei alesi.[1]

„Vizionarul” suedez Emanuel Swedenborg (secolul XVIII), straniul precursor al revivalismului „spiritual” si ocult din zilele noastre, avea o temeinică si îndelungată si experientă de (între) vedere si comunicare cu spiritele. El distingea între două feluri de spirite, cele „bune” si cele „rele”. Aceste experiente au fost recent confirmate de descoperirile unui psihiatru, care lucrează cu pacienti ce suferă de halucinatii, în cadrul clinicii de boli mintale din Ukiah, statul California. Acest psihiatru a luat în serios vocile pe care le auzeau pacientii săi si a întreprins o serie de „dialoguri” cu ele (prin intermediul chiar al pacientilor).

A tras concluzia, ca si Swedenborg, că există două categorii foarte diferite de „fiinte” care intră în contact cu pacientii: una mai „înaltă” sau „superioară” si alta mai „joasă” sau „inferioară”. Iată relatarea sa: „Vocile inferioare seamănă cu cele ale betivilor dintr-un bar, care sâcâie pe cei pe care li se căsună, până la exasperare. Ele sugerează pacientilor acte scabroase si apoi îi ceartă când acestia le dau atentie. Ele depistează punctul slab al constiintei si actionează, interminabil asupra lui… Vocabularul lor este limitat, ca si varietatea termenilor, în schimb prezintă vointa persistentă de a distruge… se opresc asupra fiecărei slăbiciuni si fiecărei idei în care crede pacientul, pretind că au puteri nemăsurate, mint, fac promisiuni, toate în scopul de a submina vointa pacientului… Spiritele inferioare sunt în totalitate nereligioase sau antireligioase. Unuia dintre pacienti i-au apărut sub chipul diavolilor conventionali si chiar i s-au prezentat chiar ca atare.

În contrast direct cu aceste voci stau halucinatiile de ordin superior… Vom ilustra acest contrast prin experienta unuia dintre pacienti. La un moment dat a auzit niste voci (apartinând ordinului inferior) certându-se multă vreme între ele despre modul în care vor să-l omoare. Dar în acelasi timp, în timpul noptii văzu o lumină ca soarele apropiindu-se de el. Si-a dat seama că era de un ordin diferit, pentru că lumina aceea îi respecta libertatea si se retrăgea când vedea că-l sperie. Când omul a fost încurajat să se apropie de acest soare prietenos el se trezi deodată într-o lume a supranaturalului…

Odată[2] i-a apărut un chip extraordinar de puternic si de impresionant, care, parcă era al lui Hristos… Unii pacienti fac simultan experienta halucinatiilor de ambele ordine si se simt prinsi la mijloc între un iad si un rai personal. Multi nu cunosc decât atacurile ordinului inferior. Ordinul superior se prevalează de putere asupra celui inferior, putere pe care o si demonstrează din timp în timp, dar nu suficient, încât să linistească mintile chinuite ale bolnavilor… Ordinul superior pare să fie deosebit de înzestrat, de sensibil, de întelept si religios”.

Crestinul ortodox, care citeste cu pătrundere Vietile Sfintilor si alte scrieri patristice, stie că toate aceste spirite, fie ele „inferioare” sau „superioare”, sunt demoni, si că deosebirea între adevăratele duhuri bune (îngeri) si demoni nu se poate face pe baza sentimentelor si ideilor personale. Răspândita practică a „exorcismelor” din cercurile „harismatice” nu oferă nici o garantie a izgonirii reale a duhurilor; astfel de exorcisme întâlnim si la samanii primitivi, care le practică cu succes,[3] si care stiu si ei că există mai multe feluri de „duhuri”, care în proportie de sută la sută, nu sunt altceva decât demoni, fie că par să fugă atunci când sunt izgoniti, fie că vin atunci când samanii îi invocă pentru a obtine de la ei diferite puteri.

Desigur, nimeni nu ignoră că „miscarea harismatică”, în general, este ferm orientată contra curentelor samaniste si ocultiste contemporane. Dar să nu uităm că, în subtilitatea lor, diavolii au capacitatea de a se transforma în „îngeri de lumină” (II Cor. 11, 14) si că ne trebuie o mare capacitate de discernământ si o mare smerenie si neîncredere în experientele noastre „spirituale”, oricât de extraordinare ar putea părea ele, pentru a nu fi înselati. În fata dusmanului subtil si invizibil, care duce contra omenirii un război pe viată si pe moarte, credulitatea si ignoranta celor ce urmează mai mult sau mai putin orbeste „harismaticilor” nu este altceva decât o invitatie deschisă.

De exemplu, un pastor recomanda meditatia asupra unor pasaje scripturistice si apoi notarea pe hârtie a oricărui gând „declansat” de lectură, „căci acela este mesajul personal al Duhului Sfânt către voi” (Cristenson, p.139).

Dar oricine studiază serios spiritualitatea crestină, stie că „la începutul vietii monastice unii dintre necuratii draci trimit gânduri, mai ales începătorilor, cum că ei s-ar bizui să tălmăcească locuri din Sfânta Scriptură… si asa îi înseală, împingându-i la erezie si hulă”[4].

Din păcate atitudinea crestinilor ortodocsi, care se alătură „revivalismului harismatic”, nu se deosebeste prin nimic de cea a protestantilor si a catolicilor. Sunt crestini ortodocsi care, în mod evident, nu cunosc deloc sau cunosc slab textele patristice si Vietile Sfintilor, iar atunci când citează din aceste scrieri, o fac nesocotind complet contextul (vezi mai jos din Sfântul Serafim).

Atractia „harismatică” se exercită mai ales prin experienta pe care o promite. Crestinii ortodocsi capabili să distingă formele adesea foarte subtile de înselăciune diavolească (în care mândria capătă chipul smereniei), doar pe baza simtirii lor, fară să fie înarmati cu cunoasterea textelor patristice sunt foarte rari. Aceste deosebiri nu le pot face decât cei care duc o viată duhovnicească înaltă în rugăciune, post si smerenie, si care au asimilat traditia vie a Sfintilor Părinti în propria lor conceptie de viată si în vietuirea lor intimă.
Cum este pregătit deci crestinul ortodox împotriva înselăciunii diavolesti?

El are la îndemână întregile scrieri de învătătură ale Sfintilor Părinti inspirate de Dumnezeu, care, împreună cu Sfânta Scriptură, prezintă conceptia pe care, Biserica lui Hristos o are de 1900 de ani încoace cu privire la toate posibilele chipuri de experiente duhovnicesti, si pseudo duhovnicesti.

Vom vedea, în cele ce urmează, că această traditie oferă o judecată foarte sigură si lipsită de orice fel de echivoc la adresa problemei cheie pe care o ridică miscarea „harismatică”: posibilitatea unei „revărsări” generalizate a Duhului Sfânt în vremurile din urmă. Dar chiar înainte de a trece la studierea atitudinii Sfintilor Părinti asupra acestei controverse, crestinul ortodox se poate păzi fără gres contra oricărei înselăciuni tocmai prin aceea că el stie nu numai că înselăciunea există, ci stie că există pretutindeni, chiar si în interiorul lui.

Episcopul Ignatie scrie: „Cu totii ne aflăm în înselăciune. Constiinta acestui fapt ne păzeste ea însăsi de înselăciune. Este o mare înselăciune să crezi că nu poti să fii înselat”. El îl citează pe Sfântul Grigorie Sinaitul, care ne avertizează: „Nu este putin lucru să dobândesti întelegerea exactă a lucrurilor si să te eliberezi de toate cele ce se opun harului; căci înselăciunea diavolească se arată de obicei, mai ales începătorilor, sub forma adevărului si a virtutii”. Apoi zice: „Dumnezeu nu se supără pe acela care, temându-se de înselăciune, se păzeste pe sine cu mare frică, neîncrezându-se, în semne, chiar când sunt de la Dumnezeu. Dimpotrivă, pe unul ca acesta Dumnezeu îl cinsteste pentru dreapta lui socoteală”.

Deci, necunoscând nimic despre acest război nevăzut si fiind total nepregătiti pentru el, necunoscând măcar că există un nivel de activitate în realitatea spirituală care se numeste înselăciune diavolească, catolici, protestanti si crestini ortodocsi ignoranti ai propriei lor traditii ortodoxe se duc la adunările „harismatice” ca să se „boteze” sau să se umple cu „Duhul Sfânt”. Atmosfera însăsi a acestor adunări este foarte ambiguă, ea fiind declarată intentionat „deschisă” activitătii oricăror posibile „spirite”.

Iată cum descriau niste catolici – care sustin că sunt mai cu băgare de seamă decât protestantii -, unele dintre întâlnirile lor penticostale din America: „Totul se petrecea fără bariere, fără inhibitii… Sedeau picior peste picior direct pe podea. Doamne în pantaloni lejeri. Un „călugăr” îmbrăcat în alb. Unii fumau, se serveau si cafele. Rugăciunea se făcea foarte liber, dar într-un mod care aducea mai mult a distractie. La asta se refereau ei când afirmau că Duhul Sfânt se sălăsluieste între ei?”

Iar la o altă întrunire penticostală catolică: „Semăna foarte bine cu un cocteil, cu exceptia faptului că nu se consumau băuturi alcoolice” (Ranaghan. pp. 209, 157).

Si la alte întâlniri „harismatice” interconfesionale, atmosfera este suficient de intimă, ca nimeni să nu fie surprins dacă „duhul” o inspira pe o doamnă mai în vârstă să se ridice în picioare în toiul unui acces de plâns general si să „danseze…” (Sherill, p.118).

Sobrietatea unui crestin ortodox este în primul rând izbită de această amosferă, din care lipseste orice element de taină sau de cutremur, care lui îi este atât de familiar, si care decurge firesc din frica de Dumnezeu. Iar primele lui impresii sunt confirmate cu putere, când observă straniile efecte pe care le produce „duhul” penticostal, când se coboară peste această adunare „lipsită de constrângeri”. La aceste efecte ne vom opri în continuare, aducîndu-le în fata judecătii sigure a învătăturii Sfintilor Părinti ai Bisericii Ortodoxe.

B. Reactii fizice care însotesc experienta harismatică

Reactia cea mai frecventă a celor care se „botează în Duhul Sfânt” este râsul. Un credincios catolic spune: „Totul era asa de vesel încât, de acolo de unde sedeam pe podea, nu mă puteam abtine să nu râd” (Ranaghan, p. 28). Un altul: „Sentimentul prezentei si iubirii lui Dumnezeu era atât de puternic, încât în toată acea jumătate de oră petrecută (sezând pe podea) în capelă nu am făcut altceva decât să râd de bucurie că Dumnezeu ne iubeste” (p. 64).

Un protestant îi aminteste de „botezul” său: „Am început să râd foarte tare… la fel de tare ca atunci când nu mai esti în stare nici să vorbesti despre lucrul care provoacă bucuria. Mă tineam cu mâinile de burtă de atâta râs, până când am căzut pe spate” (Sherill, p. 113).

Alt protestant: „Noua limbă pe care o primisem era împletită cu accese de veselie din care orice inhibitie sau teamă care mă stăpâneau în trecut dispăruseră. Era o limbă a râsului” (Sherill, p. 115).

Se pot aduce nenumărate exemple care să ilustreze această bizară reactie la niste experiente „spirituale”, căci unii apologeti „harismatici” au elaborat chiar o întreagă filozofie a „bucuriei duhovnicesti” si a „nebuniei pentru Dumnezeu”, care să o sustină. Această „filozofie” însă nu are nimic de-a face cu Crestinismul. În întreaga istorie a gândirii si trăirii crestine nu se cunoaste nimic si nici nu s-a pomenit vreodată de „râsul Duhului Sfânt”.
Dar tocmai acest „râs” este elementul care ne indică precis că „miscarea harismatică” penticostală este o orientare religioasă total străină de crestinism. El este pur lumesc si chiar păgân, si dacă el nu se datorează unor reactii de tip isteric, atunci el nu se poate datora decât diferitelor grade de „posedare” din partea unuia sau mai multor zei păgâni, care, în limbaj crestin ortodox, se numesc diavoli.

Dăm aici ca termen de comparatie experienta de „initiere” a unui eskimos păgân la samanism: „Întârziind prilejul acestei initieri, mă trezeam deseori plângând de nefericire fără să-mi dau seama din ce cauză. Apoi, tot din senin, mă cuprindea o bucurie atât de mare si inexplicabilă si atât de puternică, încât nu mă puteam abtine să nu izbucnesc în cântece în care nu era loc decât pentru un singur cuvânt: „Bucurie! Bucurie!”

Cu ocazia unui astfel de acces extraordinar de bucurie misterioasă am devenit eu saman (vrăjitor). Simteam si auzeam totul în jurul meu într-un mod cu totul diferit. Îmi dobândisem iluminarea… si nu numai că puteam vedea prin întunericul vietii din jurul meu, dar aceeasi lumină strălucitoare străbătea si din mine… si toate spiritele pământului, ale văzduhului si apelor mării veneau acum la mine, făcându-se ajutoarele mele” (Lewis, Extatic Religion, p. 37).

Deci să nu ne surprindă faptul că un număr atât de mare de „crestini” creduli, lăsându-se de bună voie pradă unor astfel de experiente păgâne, le interpretează pe acestea ca fiind de esentă „crestină”. Psihologic si la suprafată, ei rămân în continuare crestini, dar de fapt, din punct de vedere adânc spiritual, ei se angajează în atitudini si practici distinct necrestine.

Care este acum atitudinea traditiei ascetice ortodoxe fată de asa-zisul „râs al Duhului Sfânt”?

Sfintii Varsanufie si Ioan,[5] trăitori în secolul VI, dau un răspuns clar si lipsit de orice echivoc unui frate monah pe care îl chinuia această problemă: Nu există râs la cel care trăieste în frica de Dumnezeu. Sfânta Scriptură spune despre nebun că atunci când râde, îsi înaltă glasul (Isus Sirah 21, 22; 27, 13), iar cuvântul lui este plin de tulburare si lipsit de harul lui Dumnezeu”.

Sfântul Efrem Sirul învată si el limpede: Râsul si îndrăzneala sunt începutul stricării sufletului. Dacă le vezi pe acestea în tine, să cunosti că ai ajuns în adâncul păcatului si fără încetare să te rogi lui Dumnezeu să te izbăvească din această moarte… Râsul alungă de la noi binecuvântarea ce s-a făgăduit celor ce plâng (Matei 5,4) si surpă ceea ce s-a clădit. Râsul alungă pe Duhul Sfânt, nu zideste sufletul, necinsteste trupul. Râsul alungă virtutile, nu-si aduce aminte de moarte si nu gândeste la chinuri”[6]. Nu este oare evident cât de departe rătăcim prin ignorarea învătăturilor de bază ale Ortodoxiei?

În timpul unui „botez” harismatic, lacrimile sunt o reactie tot atât de obisnuită ca si râsul, la nivelul reactiilor psihice cele două fiind de altfel înrudite. Ele caracterizează indivizii, dar si grupuri întregi de persoane (caz în care nu mai sunt legate de experienta strictă a „botezului”), si se împrăstie molipsitor fără vreun motiv vizibil (Sherill, pp. 109, 117).

Autorii „harismatici” nu pun aceste lacrimi pe socoteala constiintei, a stării de păcătosenie în care s-ar afla cei ce plâng; ei nu explică în nici un fel aceste lacrimi, lăsând să se înteleagă că le consideră o reactie normală la atmosfera „harismatică” din jur.

Dar Părintii ortodocsi, după cum notează – Episcopul Ignatie Briancianinov, ne învată că lacrimile sunt adesea un semn al celei de a doua forme de înselăciune diavolească. Sfântul Ioan Scărarul, enumerând diferitele stări care pricinuiesc lacrimile, dintre care unele sunt rele, iar altele bune, ne îndeamnă: „Să nu crezi lacrimilor tale, până ce nu-ti vei fi curătit desăvârsit sufletul de patimi”. iar despre un anumit fel de lacrimi el spune răspicat: „Lacrimile lipsite de ratiune nu sunt proprii naturii rationale, ci numai celei irationale” (treapta a 7-a).

Pe lângă râs sau plâns sau amândouă la un loc, „botezul cu Duhul Sfânt” mai dă nastere la reactii cum ar fi: căldura răspândită în tot trupul, multe feluri de tremurături si contorsionări, căderi pe jos. Atragem atentia că oferim aici doar exemple de reactii obisnuite în rândurile protestantilor si catolicilor (care practică cultul „harismatic”, n.tr.) nu si cele care se întâlnesc la sectele penticostale extremiste si care sunt cu mult mai spectaculoase si mai dezlăntuite.

„Când (pastorul respectiv) si-a pus mâinile pe crestetul meu, am simtit ca si cum pieptul mi s-ar fi ridicat înăuntrul capului. Au început să-mi tremure buzele, iar mintea mea să-si piardă pentru fractiuni de secundă controlul. Apoi am început să rânjesc”. (Ranaghan, p. 67). Un altul „nu a avut nici un fel de emotie după eveniment, dar a simtit o mare căldură în corp si o senzatie de bine” (Ranaghan, p. 91).

Altă mărturie: „De îndată ce am îngenunchiat, am început să tremur… Si deodată m-am umplut de „Duhul Sfânt” si mi-am dat seama că „Dumnezeu este adevărat”. Apoi am început să râd si să plâng în acelasi timp. Următorul moment pe care mi-l amintesc este că zăceam întins în fata altarului si că eram plin de pacea lui Hristos”. (Ranaghan, p. 34).
Altul: „Mâinile mele care de obicei sunt reci din cauza unei circulatii proaste, mi-au devenit calde si umede. Am simtit că mă învăluie o căldură”. (Ranaghan,p. 30). Un membru al „Miscării lui Isus” spune: „Am simtit că ceva începe să izvorască din mine si deodată am început să vorbesc în limbi” (Ortega, p. 49).

Un apologet „harismatic” subliniază că asemenea experiente sunt tipice la cei care se „botează cu Duhul”, „botez” care creează adesea „reactii subiective la respectivele persoane, prin care acestea simt în chip minunat apropierea de Domnul. Acest sentiment de închinare si de adoratie este atât de puternic, încât el nu se poate mentine în limitele unor restrictii de expresie impuse de eticheta societătii noastre occidentale! De aceea în astfel de momente, unii tremură violent, altii îsi ridică mâinile spre Domnul, altii îsi ridică vocea dincolo de înăltimea normală, iar altii cad pe jos” (Lillie, p. 17).

Nu stim ce să ne mire mai tare: totala discrepantă dintre asemenea manifestări isterice si adevărata expresie a cinstirii si închinării la Dumnezeu în duh si în adevăr, sau incredibila nebunie, care îi face pe acesti oameni să pună contorsiunile lor pe seama actiunii „Duhului Sfânt”, a „inspiratiei divine” si a „păcii lui Hristos”.

Cert este că acesti oameni, din punct de vedere spiritual si religios, nu sunt numai total lipsiti de călăuzire si de experientă, dar ei suferă din capul locului, din acest punct de vedere, de un „analfabetism” absolut. Nu se cunoaste în întreaga istorie a Crestinismului Ortodox nici o asemenea experientă „extatică” produsă de Duhul Sfânt.

Este nebunie din partea unor apologeti „harismatici” să îndrăznească să compare aceste reactii infantile si isterice, care sunt la îndemâna absolut a oricui, cu descoperirile dumnezeiesti de care s-au învrednicit marii sfinti, precum Sfântul Apostol Pavel pe drumul Damascului sau Sfântul Ioan Evanghelistul în insula Patmos.

Acesti sfinti au căzut într-adevăr cu fala la pământ, dar înaintea adevăratului Dumnezeu (fără să se contorsioneze si cu sigurantă fără să-i apuce râsul), în timp ce pseudocrestinii nu fac altceva decât să se lase miscati de un duh invadator si să se închine doar la ei însisi.

Cuviosul Macarie de la Optina îi scria unei persoane care se afla într-o asemenea stare: „Gândind că vei afla iubirea lui Dumnezeu în sentimente consolatoare, tu nu-L cauti pe Dumnezeu, ci pe tine însuti, adică propria ta consolare, si ocolesti adevărata cale a suferintei care duce la El, pentru că te socotesti pierdut fără această consolare”[7].

Dacă aceste experiente zise „harismatice” sunt într-adevăr religioase, atunci ele sunt de natură păgână; căci ele par să corespundă exact tipului de initiere mediumistică, care se numeste „experienta de posedare spirituală” si care este produsă de „o fortă ce apare dinăuntru si care încearcă să pună stăpânire pe persoana respectivă” (Koch, Occult Bondage, p. 44).

Desigur, nu toate „botezurile cu Duhul” sunt atât de extatice ca unele din cele amintite până în prezent (desi există altele cu mult mai extatice). Dar chiar si acestea concordă cu practicile spiritiste: „Când spiritele întâmpină un medium prietenos, cu o minte pasivă si supusă, ele intră linistite în acea persoană ca la ele acasă. Când, dimpotrivă, psihicul persoanei respective nu este perfect supus, sau pasivitatea mintii nu este totală, atunci ele intră mai mult sau mai putin fortat, ceea ce se reflectă în contorsionări ale fetei si în tremurul membrelor respectivului medium” (Blackmore, Spiritism, p. 97).

Totusi cazurile acestea voluntare de „posedare” nu trebuie confundate cu adevăratele demonizări, prin care duhuri necurate intră si rămân permanent în persoane, producând reactii fizice si psihice pe care sursele „harismatice” nu par să le indice. „Posedarea” mediumistică este temporară si partială, mediumul consimtind să fie „folosit” într-un anumit mod de către spiritul la dispozitia căruia se pune. Însă, ceea ce textele „harismatice” lasă să se înteleagă clar, este că asemenea experiente – atunci când sunt reale si nu simple produse ale autosugestiei – nu presupun doar exersarea sau antrenarea în vederea dezvoltării unei anumite aptitudini mediumistice, ci ele înseamnă într-adevăr posedare reală din partea unui duh. Deci au dreptate cei care sustin că se simt „plini de duh” – cu singura diferentă că nu Duhul Sfânt este acela care îi umple!

Episcopul Ignatie Briancianinov dă mai multe exemple de reactii fizice ce apar de obicei la cei care cad pradă înselăciunii demonice. Un anume monah care tremura si scotea sunete ciudate socotea că acestea sunt „roadele rugăciunii”. Altul, care prin rugăciunea extatică pe care o practica simtea o căldură atât de mare în corp, încât nu avea nevoie de haine călduroase în timpul iernii, căldura corpului lui putea fi simtită chiar si de cei din jur.
Ca principiu general, Episcopul Ignatie spune că cel de-al doilea mod de înselăciune diavolească se arată printr-o „căldură pătimasă si materială a sângelui”. „Comportamentul misticilor latini a fost întotdeauna de tip extatic, din cauza acestei călduri pătimase, cu deosebire trupească”.

Căldura „materială” a sângelui, ca semn al celor care s-au lăsat înselati de diavol, trebuie deosebită de căldura duhovnicească a acelora care au dobândit cu adevărat Duhul Sfânt, asa cum a fost de exemplu Sfântul Serafim de Sarov. Dar Duhul Sfânt nu se dobândeste prin experiente „extatico-harismatice”. El se dobândeste pe calea lungă si anevoioasă a luptei ascetice, prin rugăciune, post, si smerenie, pe „calea suferintelor” Crucii în Biserica lui Hristos, asa cum ne învată toti Sfintii Părinti.

C. „Darurile spirituale” care însotesc experienta „harismatică”

Avantajul de bază pe care îl invocă adeptii „renasterii harismatice” este acela al dobândirii unor daruri „spirituale”, între care se numără în primul rând o nouă putere si o nouă îndrăzneală „spirituală”. Îndrăzneala este dată chiar de „experienta harismatică” în sine, de a cărei realitate nici nu ne îndoim. Ne îndoim doar de interpretarea pe care „harismaticii” o dau acestei experiente.

Iată câteva ilustrări: „Nu am nevoie să cred în Cincizecime deoarece am văzut-o” (Ranaghan, p. 40). „Am început să am sentimentul că stiu exact ce trebuie să spun celorlalti si ce anume au ei nevoie să audă… Am înteles că Duhul Sfânt îmi dă cu adevărat îndrăzneală să o spun, iar efectul spuselor mele era foarte puternic” (ibid., p. 64). „Eram atât de ferm convins că Duhul se va tine de cuvânt, încât mă rugam fără să tin cont de vreun „dacă”. Mă rugam fiind sigur că vointa mea va fi îndeplinită” (ibid., p. 67).

Să ascultăm acum si mărturia unui „ortodox”: „Ne rugăm să primim întelepciune si devenim întelepti în Domnul. Ne rugăm pentru iubire, si simtim imediat iubire pentru toti oamenii. Ne rugăm pentru vindecări, si ne facem sănătosi. Ne rugăm pentru minuni si, prin credintă, am văzut minuni întâmplându-se în mijlocul nostru. Ne rugăm pentru semne si le primim. Ne rugăm în limbi cunoscute si în limbi necunoscute” (Logos, aprilie, 1972, p.13).

Iată cum, ceea ce se obtine în traditia ascetică ortodoxă prin ani lungi de nevointă, prin credintă fierbinte si trează si din mila lui Dumnezeu, pretind unii că se câstigă cît ai clipi din ochi prin experienta „harismatică”. Că Sfintilor Apostoli si Mucenici li se dăruia, printr-un har special al lui Dumnezeu, o mare îndrăzneală în vestirea cuvântului Lui, este foarte adevărat. Însă este de râs dorinta unora, care nu au nici o idee despre ceea ce înseamnă harul dumnezeiesc, de a se pretinde comparabili cu acesti mari sfinti.

Bazându-se pe o experientă care este de fapt o înselăciune, îndrăzneala „harismaticilor” nu este decât o imitatie înfierbântată de tip „revivalist” a adevăratei îndrăzneli crestine si care constituie un semn sigur si distinctiv că cel care o are se află pradă înselăciunii „harismatice”.

Episcopul Ignatie atrage atentia că „încrederea în sine si îndrăzneala sunt vizibile la cei care au căzut pradă înselăciunii diavolului, si care au impresia că sunt sfinti sau că se află pe calea înaintării duhovnicesti”. „Cei care suferă de această înselăciune, au un stil extraordinar de pompos: ei sunt parcă îmbătati de propria lor sine, văzând în aceasta, tocmai din cauză că se înseală pe ei însii, un semn de mare har. Ei nu mai pot iesi din marea lor mândrie si buna lor părere fată de ei însisi. Unii ca acestia sunt socotiti smeriti doar de cei care judecă după aparente, iar nu după roade”.

În afară de „vorbirea în limbi” propriu-zisă, cel mai frecvent dar „supranatural” pe care îl capătă cei „botezati în Duhul” este receptarea directă a „mesajelor de la Dumnezeu”, care se face în forma „profetiilor” si a „tălmăcirilor” sau (a „interpretărilor”).

Iată ce spune o tânără catolică despre prietenii ei „harismatici”: „Pe câtiva dintre ei i-am văzut vorbind în limbi, si, uneori întelegeam ce spun. Erau întotdeauna mesaje de alinare si bucurie în Domnul”. Iată ideea unei alte „tălmăciri”: „Erau transmise însăsi cuvintele lui Dumnezeu, într-un mesaj de mângâiere” (Ranaghan, p.32).

Îndrăzneala acestor mesaje nu cunoaste limite. În cadrul altei adunări, „o femeie a anuntat că va transmite un „mesaj de la Dumnezeu”, pe care l-a redat vorbind la persoana întâi” (ibid., p.2). Un protestant „harismatic” notează că în astfel de mesaje „cuvântul lui Dumnezeu se transmise fără nici un fel de intermediere… Cuvântul se poate transmite brusc prin oricine dintre cei de fată, astfel încât mereu se aude câte un „asa grăieste Domnul”, din mijlocul adunării. De cele mai multe ori aceste mesaje sunt rostite la persoana întâi; un altul foarte des auzit este: „Am venit să vă binecuvântez” (Williams, p.27).

Sistematizăm acum câteva dintre „profetiile” si „tălmăcirile” cele mai caracteristice exemplificate de propaganda „harismatică”:

1.Fiti asemenea copacului ce se apleacă după vointa lui, care îsi înfige rădăcinile în puterea lui, si care atinge cu ramurile sale iubirea si lumina lui” (Ford, p.35).

2. „Asa cum Duhul Sfânt a umbrit pe Maria, care a luat în pântece pe Iisus, tot asa Duhul Sfânt suflă peste voi si Iisus apare în mijlocul vostru” – mesaj transmis în limbi de către un romano-catolic si „tălmacit” de un protestant.

3. „Pasii celui care a străbătut ulitele Ierusalimului sunt în urma noastră. Privirea sa îi vindecă pe cei care vin către el si îi ucide pe cei care fug de el” – mesaj special la adresa unui membru al respectivului grup de rugăciune.

4. „Vă întind mâna. Nu trebuie decât să mi-o dati pe a voastră si eu vă voi conduce”. Acelasi mesaj se dăduse cu câteva minute mai devreme unui preot romano-catolic, care se afla într-o cameră alăturată. El si l-a notat si, intrând în camera de rugăciune, l-a auzit repetându-se identic, cu exact aceleasi cuvinte pe care le notase pe carnetel (Ranaghan, p.54).

5. „Nu te tulbura, sunt multumit de calea pe care ai luat-o. Îti este greu, dar prin aceasta aduci multă mângâiere altuia”. Acest mesaj a linistit una din persoanele prezente care era îngrijorată din pricina unei hotărâri dificile pe care tocmai o luase (Sherill, p.88).

6. „Sotia mea a intrat si a început să cânte la orgă. Deodată Duhul lui Dumnezeu a coborât asupra ei, făcând-o să vorbească în limbi si să profetească: „Fiul meu, sunt cu tine. Pentru că mi-ai fost credincios în lucrurile mici, te voi răsplăti folosindu-te la lucruri mai mari. Te călăuzesc, tinându-te de mână. Eu te călăuzesc, nu te teme. Esti tinta vointei Mele. Nu privi nici la stânga, nici la dreapta, ci continuă cum ai început”. Această „profetie” a fost însotită de o „vedenie” care a determinat crearea unei foarte mari si influente fundatii penticostale, sub numele de „Full Gospel Business Men’s Fellowship International” (Frătia internatională evanghelică a oamenilor de afaceri)[8].

Bazându-ne pe declaratiile martorilor oculari, am putea crede că într-adevăr aceste profetii tin de paranormal si că nu pot fi pe de-a întregul inventate. Dar oare Duhul Sfânt se foloseste de asemenea căi artificiale pentru a comunica cu oamenii? (Răspunsul este afirmativ în cazul „duhurilor” invocate la sedintele de spiritism!).

Cum se face că limbajul în care se comunică aceste mesaje este atât de monoton si stereotip si nu mai nuantat decât cel în care li se ghiceste viitorul la automatele cu fisă de prin cafenelele americane? De ce sunt aceste mesaje atât de vagi si de lipsite de substantă?

Ele reflectă într-adevăr că sunt rostite în stare de inconstientă. De ce sunt ele întotdeauna mesaje „de mângâiere, de bucurie si alinare, de linistire” si în mod evident lipsite de orice continut dogmatic sau profetic – ca si când „duhul” ar fi foarte multumit de faptul că aceste adunări sunt non-confesionale? Si la urma urmei cine este această ciudată si abstractă persoană, acest „eu” care vorbeste? Oare gresim dacă aplicăm acestui fenomen cuvintele unui adevărat prooroc al lui Dumnezeu?: Să nu vă lăsati amăgiti de proorocii vostri si de ghicitorii vostri care sunt în mijlocul vostru, …pentru că vă proorocesc minciună si Eu nu i-am trimis, zice Domnul (Ieremia 29,8-9).

Asa cum cel „botezat în Duhul” poate vorbi în limbi, nu doar în timpul adunărilor de rugăciune, ci si acasă în rugăciunile lui particulare, tot asa, chiar după ce părăseste atmosfera casei de rugăciune, el are adesea „revelatii” personale, aude voci si este însotit de „prezente” tangibile.

Iată cum îsi descrie un „profet” al „miscării harismatice” o astfel de experientă: „Mă trezisem dintr-un somn adânc si odihnitor la auzul unei voci clare si destul de ridicate…care a rostit clar: „Dumnezeu nu are nepoti”… Apoi am avut sentimentul că mai este cineva în camera mea, a cărui prezentă îmi făcea bine. Deodată mi-am dat seama: Trebuie să fi fost Duhul Sfânt, cel care-mi vorbise” (Du Plessis, p. 61).

Ce explicatie am putea găsi pentru astfel de experiente? Sfântul Ignatie Briancianinov scrie: „Cel care este victima unei astfel de înselăciuni îsi închipuie (închipuirea sau imaginatia fiind si ea o formă de înselăciune diavolească) că este plin de darurile Sfântului Duh. Această închipuire este alcătuită din conceptii si sentimente false, ceea ce înseamnă că apartine cu desăvârsire tatălui si căpeteniei falsului si a minciunii, adică diavolului.
Cel care, rugându-se, se străduieste să descopere in inima sa sentimentul omului nou, neavând încă nici o posibilitate de a reusi, va substitui acestui sentiment simtiri false scornite de inima lui, cărora diavolul nu întârzie să li se alăture. El îi va insufla respectivei persoane încredere în scornelile sale pe care le va întări cu ale lui proprii, diavolesti, făcându-l să creadă că sunt trimise de sus – credintă (sau concept) ce corespunde perfect sentimentelor închipuite ce i-au premers”.

Este exact fenomenul pe care l-au observat cei care au studiat spiritismul. Pentru cel care practică cu seriozitate spiritismul (si nu este vorba doar de mediumuri ca atare), soseste un moment când întreaga această „spiritualitate”, care cultivă pasivitatea mintii si deschiderea fată de actiunea „duhurilor”, chiar atunci când este vorba de moduri aparent nevinovate de recreere, cum ar fi practicarea jocurilor de ghicire a viitorului, duce inevitabil la transformarea respectivei persoane într-un om demonizat. Este momentul în care acestui om încep să i se întâmple lucruri „supranaturale”[9].

În cadrul „renasterii harismatice”, acestui moment de tranzitie îi corespunde „botezul cu Duhul Sfânt” care, atunci când îsi face efectul, marchează momentul în care autoînselarea devine înselăciune diavolească, victima „harismatică” fiind de atunci încolo virtual asigurată că închipuitele sale „sentimente religioase” vor fi întâmpinate de însusi „Duhul” si că va începe de acum înainte o viată plină de „minuni”.

D. Noua „revărsare” a Duhului Sfânt

În general, adeptii „miscării harismatice”, asa cum o afirmă neîncetat ei însisi, au senzatia că sunt „plini de Duhul”. „Mă simteam un om nou, curat si liber si cu desăvârsire plin de Duhul Sfânt” (Ranaghan, p.98). „Totul a început cu botezul Duhului, când am început să-mi dau i eu seama ce înseamnă să ai cu adevărat vedenii despre viata în Duhul. Este într-adevăr o viată plină de minuni… în care te umpli mereu de iubirea de viată-dătătoare a Domnului” (Ranaghan, p.65).

Toti îsi caracterizează stările spirituale invariabil cu aceleasi cuvinte, aceleasi propozitii stereotipe. După un preot catolic, „toată lumea părea să fie cuprinsă, fără exceptie, de o mare bucurie si pace – era efectul atingerii Duhului” (Ranaghan, p. 185).

Un grup harismatic interconfesional afirma că scopul membrilor săi este „să arate si să ducă pretutindeni iubirea lui Hristos, pacea si bucuria, oriunde s-ar afla ei” (Inter Church Renewal).

Odată intrati în această stare „spirituală” (în care, în mod semnificativ, termenii pocăintă sau mântuire sunt rareori pomeniti), multi reusesc să ajungă la mari „înăltimi”. Zice un catolic: „Duhul crestea în mine uneori pe durate foarte lungi (de mai multe ore) în care mă aflam propriu-zis în extaz; jur că am simtit cu anticipatie gustul Împărătiei Cerurilor” (Ranaghan, p.103).

Biserica Ortodoxă respinge total aceste practici si „miscări harismatice” sectare, care sunt amăgiri diabolice din veacurile de pe urmă, ce înseală. în diferite chipuri si forme pe cei ce s-au rupt de Biserica lui Hristos întemeiată de Duhul Sfânt. Că cei ce nu ascultă de Biserică si de Sfintii Apostoli si nu au cele sapte Taine, Sfânta Liturghie, Preotia si Sfânta Cruce, nu pot avea Duhul Sfânt, ci numai duhul diavolului.

După cuvântul Episcopului Ignatie Briancianinov, înselăciunea, cunoscută sub numele de închipuire, se hrăneste din inventarea unor simtiri false sau stări de har, care dau nastere la o conceptie complet eronată asupra vietii duhovnicesti. În acest mod se inventează mereu stări pseudo-spirituale, cel înselat are mereu senzatia că se află în intimitatea lui Iisus si că discută cu El, are mereu „revelatii mistice”, aude voci, simte bucurii…

Din această activitate sângele primeste o miscare înselătoare si păcătoasă, care este luată drept bucurie plină de har, care îmbracă haina umilintei, a pietătii si întelepciunii”.

Spre deosebire de formele mai spectaculoase de înselăciune diavolească, închipuirea, „desi face mintea să cadă în cele mai teribile greseli, nu o împinge însă până la nebunie desăvârsită”, astfel încât această stare poate să dureze ani îndelungati sau chiar o viată întreagă fără ca cel în cauză să-si dea seama.

Această stare plăcută plină de căldură si chiar de fervoare, echivalează însă cu o sinucidere spirituală, căci cel care suferă de ea este de fapt cu desăvârsire orbit si nu vede starea reală a vietii lui sufletesti.

Spune iarăsi Episcopul Ignatie: „Închipuindu-si că este plin de har, el nu mai poate primi niciodată harul… Cel care îsi atribuie daruri duhovnicesti este împiedicat de chiar închipuirea lui de la primirea harului dumnezeiesc, deschizându-si în schimb larg inima patimilor si diavolilor”. Fiindcă tu zici: Sunt bogat, si m-am îmbogătit si de nimic nu am nevoie! Si nu stii că tu esti cel ticălos si vrednic de plâns, si sărac si orb, si gol! (Apoc. 3,17).
Cei atinsi de boala înselăciunii „harismatice” nu se simt doar „covârsiti de duh”; ei „văd” chiar si în jurul lor începutul unei „noi ere” (new age) a „revărsării Duhului Sfânt”, – crezând că „lumea se află în pragul unei mari desteptări spirituale” (Logos, Feb. 1972, p.18) si având în permanentă pe buze cuvintele profetului Ioil: Vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul (3,1).

Crestinul ortodox însă stie că această profetie se referă în general la vremurile din urmă, care au început chiar cu venirea Mântuitorului, cu deosebire la Cincizecime (Fapte, 2) si la sfintii Bisericii Ortodoxe care au cu adevărat harul Duhului Sfânt, din belsug, asa cum sunt si sfintii Ioan de Kronstadt si Nectarie de Eghina, care au făcut multe minuni, chiar în acest corupt secol XX.

În conceptia „harismaticilor” din zilele noastre, însă, minunile sunt ceva la îndemâna oricui. Oricine poate să vorbească în limbi, numai să vrea; există si manuale care stau la dispozitia doritorului, explicându-i cum să facă.
Ce spun însă Sfintii Părinti ai Bisericii Ortodoxe, cu privire la dobândirea harului? Potrivit Episcopului Ignatie, darurile Duhului Sfânt „se sălăsluiesc doar în crestinii ortodocsi care au ajuns la desăvârsirea crestină, care s-au curătit si care s-au pregătit mai dinainte prin pocăintă”.

Ele sunt „dăruite Sfintilor lui Dumnezeu numai după bunăvointă a Sa si prin lucrarea Sa, si nu prin dorinta sau putinta oamenilor. Ele sunt dăruite extrem de rar si pe neasteptate, în cazuri de extremă nevoie, si prin purtarea de grijă minunată a lui Dumnezeu – si niciodată la întâmplare” (Sfântul Isaac Sirul). „Trebuie să mai stim că în vremurile noastre aceste daruri sunt acordate cu mare moderatie, din cauză că a slăbit credinta lumii crestine în general, ele slujind în întregime trebuintei mântuirii. Dimpotrivă, „închipuirea” (imaginatia) îsi revarsă „darurile” fără multă zăbavă si în cantităti nelimitate”.

Într-un cuvânt, „duhul” care-si revarsă darurile asupra acestui neam desfrânat, corupt si înselat de secole de erezie si pseudo-pietate, asupra acestui neam care caută „semne” si minuni, nu este Duhul lui Dumnezeu. Acesti oameni rupti de Biserica vie a lui Hristos nu au cunoscut niciodată ce este Duhul lui Dumnezeu si niciodată nu I s-au închinat Lui. Ei sunt atât de departe de adevărata duhovnicie încât, priviti cu ochii sobri ai Ortodoxiei, ei nu sunt în stare decât să îngâne în mod hulitor adevărata credintă prin psihismul, emotionalismul si uneori chiar demonismul lor.

„Adevărata trăire duhovnicească – scrie Episcopul Ignatie – omul trupesc nu o poate exprima în cuvinte. Prin cuvinte nu se pot exprima decât simtirile deja cunoscute de inimă, în timp ce trăirea duhovnicească este cu totul străină de inimă, care nu cunoaste decât sentimentele emotionale si trupesti. O astfel de inimă nici nu stie măcar ce este existenta unei trăiri duhovnicesti”.


[1] Trad. rom. Prof. David Popescu, în Sfântul Ioan Casian, Scrieri alese , Părinti si Scriitori Bisericesti vol 57, Ed. Inst. Biblic al B.O.R, Bucuresti, 1990, p. 569. (n. tr.)


[2] Wilson van Dusen, The Presence of the Other Worlds, (Prezente din alte lumi), Harper & Row, New York, 1974, pp. 120-125

[3] Vezi I. H. Lewis, Extatic Religion, An Anthropological Study of Spirit Possession and Shamanism – Religia extatică, Studiu antropologic despre fenomenele de posedare si despre samanism, – Penguin Books , Baltimore, 1971, pp. 45, 88, 156 etc. si ilustratia 9

[4] The Ladder of St. John, Step 26:152 – Vezi Filocalia Rom, vol 9; Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcus, pp 317-377, trad. Pr. Dumitru Stăniloae

[5] Filocalia rom. vol. XI, trad. Pr.D. Stăniloae (n. tr.)

[6] Vezi Proloagele pe scurt si Vietile Sfintilor

[7] Staretul Macarie de la Optina, Harbin 1940, p. 100.

[8] Logos Journal, Sept. – Oct., 1971, p.14,

[9] Vezi Blackmore, Spiritism, pp. 144-175, în care se vorbeste despre un preot romano-catolic care era urmărit fizic de o tăblită de ghicit – actionată, bineînteles, de un diavol – tocmai în perioada în care încerca să renunte la acest mod de recreere!

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: