Cuviosul Seraphim Rose

Ianuarie 20, 2009

Cuv. Serafim: Corectitudinea si concentrarea pe semnele exterioare ne pot pierde

Ieromonah Damaschin,

Fragmente din „Viaţa şi lucrările Pr. Serafim Rose”,

Editura Sophia, Bucureşti, 2005

Părintele Serafim mai observa cât de ușor ne luăm după „înțelepciunea lumească” atunci când ne lăsăm prinși de idei mărețe: „Este la modă acum să înveți despre Rugăciunea lui Iisus, să citești Filocalia, să mergi <<înapoi la Părinți>>. Dar nici acestea nu ne vor mântui – sunt lucruri care țin de cele exterioare. Ele pot fi de folos, dacă sunt folosite cum se cuvine, dar dacă devin o patimă, cel dintâi lucru după care tânjeşti, atunci devin exterioare şi nu duc la Hristos, ci la Antihrist”.

Părintele Serafim era una cu prorocul veacului al XlX-lea, Sf. Ignatie Briancianinov, când învăţa că numai cei ce simt împărăţia Iui Dumnezeu în inimile lor vor fi în stare să recunoască adevărata fire a lui Antihrist atunci când va veni.

Dimpotrivă, afirma Părintele Serafim, „«super-ortodocşii» de azi pot uşor să-i cadă pradă lui Antihrist”. în unele locuri a spus şi cum se poate întâmpla aceasta: „Vladimir Soloviov, în «Scurtă povestire despre Antihrist», sugera cu ingeniozitate că Antihrist, pentru a-i atrage de partea lui pe ortodocşii conservatori, va deschide un muzeu cu toate antichităţile creştine. Probabil că până şi reprezentările lui Antihrist însuşi (Apoc. 13, 14) vor fi în cel mai curat stil bizantin, iar acest gând ar trebui să ne facă să ne trezim. Antihrist trebuie înţeles ca un fenomen duhovnicesc. De ce vor dori toţi cei din lumea întreagă să se închine lui? Evident, fiindcă este ceva în el ce corespunde cu ceva din noi. Iar acest ceva este lipsa lui Hristos din noi înşine. Dacă ne vom închina lui (ferească Dumnezeu!), va fi pentru că vom simţi o atracţie către un lucru exterior, care s-ar putea chiar să semene a creştinism, de vreme ce «Antihrist» în­seamnă cel ce este «în loc de Hristos» sau seamănă cu Hristos” .

In particular, Părintele Serafim vedea în nejustificatele atacuri „ortodoxe” la adresa Fericitului Augustin semnul externalismului ce va conduce la acceptarea lui Antihrist. Învăţăturile hiper-raţionaliste ale Fericitului Augustin (faţă de care Părintele Serafim însuşi se recunoştea a nu fi un mare admirator), nu reprezintă decât aspectul extern, intelectual, al unui om cu o inimă vădit ortodoxă. După cum scria Părintele Serafim într-o scrisoare, „principalul şi singuru1 lucru plăcut şi ortodox al său este simţământul ortodox, evlavia şi dragostea de Hristos ce ies la iveală aşa de puternic în lucrările sale nedogmatice, precum Mărturisirile (iar Părinţii ruşi îndrăgesc şi Solilocviile). A-l distruge pe Augustin, aşa cum încearcă s-o facă criticii de azi, înseamnă să ajuţi de asemenea la distru­gerea acestei evlavii şi iubiri de Hristos. […] în ce mă priveşte, eu mă tem mult mai mult de inimile reci ale celor «corecţi intelectual» decât de orice greşeli pe care le-ai putea găsi la Augustin. Simt în aceste inimi reci o pregătire pentru lu­area lui Antihrist (a cărui imitare a lui Hristos trebuie să se întindă şi la «teolo­gia corectă»!); simt la Augustin dragostea lui Hristos”.

Septembrie 1, 2008

Zece Cuvinte memorabile

Ieromonah Damaschin,

Fragmente din „Viaţa şi lucrările Pr. Serafim Rose”,

Editura Sophia, Bucureşti, 2005

1. „Este mai târziu decât credeţi! Grăbiţi-vă deci ca să faceţi lucrarea lui Dumnezeu”

„ Această ultimă afirmaţie avea, desigur, o semnificaţie apocaliptică, pentru că Părintele Serafim Rose simţea cu tărie că tulburările din vremurile din urmă vor  veni cât de curând şi peste America, aşa cum se abătuseră asupra Rusiei. Însă afirmaţia poate să fi avut şi un înţeles mai personal pentru Părintele Serafim. Privind în urmă, Părintele Gherman a spus: ‘Se purta ca un obsedat de moarte. <<Este mai târziu decât credeţi>>- aceste cuvinte reveneau pe buzele lui tot timpul, ca la un disc stricat.‘ „

2.  „Fiecare din noi este potenţial un Iuda”

„În 1982, cam cu jumătate de an înainte de moartea sa, Părintele Serafim a vorbit din nou despre primejdia de a lăsa părerea noastră să-L umbrească pe Dumnezeu şi voia Sa pentru vieţile noastre. Era Miercurea Mare, ziua în care Biserica pomeneşte trădarea lui Hristos de către Iuda; şi Părintele Serafim a ţinut o predică despre felul în care „inima săracă” a lui Iuda, ascunzându-se în spatele unei măşti a cinstei, i-a prilejuit să-L predea pe Dumnezeu pentru răstignire pe cruce. După ce a citit pasajul indicat în cap. 26 al Sf. Matei, Părintele Serafim a început:

În acest pasaj al Scripturii, citim cum, pe când Domnul nostru se pregătea pentru patima Sa, s-a apropiat de El o femeie şi L-a uns cu mir de mare preţ; şi este foarte mişcător cum Domnul nostru a primit asemenea iubire de la oameni simpli. Dar în acelaşi timp Iuda – unul dintre cei doisprezece care erau cu El – a privit această faptă şi ceva în inima lui s-a schimbat. Acesta a fost în mod evident ‘ultimul fir de pai’, pentru că Iuda era cel ce a primit plata banilor şi s-a gândit că era preţ de sânge. Vedem judecata logică care se desfăşoară în mintea sa. Îl auzim gândind despre Hristos: ‘Am crezut că omul acesta este cineva important. El risipeşte banii, nu face lucrurile bine, el crede că este foarte important …’ şi tot felul de idei mărunte asemănătoare, pe care i le pune diavolul în minte. Şi cu patima lui (principala lui patimă era iubirea de bani), a fost prins de diavol şi determinat să-L trădeze pe Hristos. El nu a vrut să-L trădeze pe El; el voia bani. El nu s-a păzit şi nu şi-a răstignit patimile.

Oricare dintre noi poate fi exact în acea situaţie. Trebuie să ne uităm la inima noastră şi să vedem prin care dintre patimile noastre ne va prinde diavolul pentru a ne determina să-L trădăm pe Hristos. Dacă considerăm că suntem superiori lui Iuda – că el a fost un fel de „ţăcănit” şi noi nu suntem – greşim. Ca şi Iuda, fiecare dintre noi are patimi în inimă. De aceea, să ne uităm la ele. Putem fi prinşi cu iubirea pentru curăţie, cu iubirea pentru corectitudine, cu iubirea pentru un simţ al frumosului: oricare dintre micile noastre greşeli de care ne ţinem poate fi un lucru cu care diavolul ne poate prinde. Fiind prinşi, putem începe să ne justificăm această stare ‘în mod logic’ – pe baza patimii noastre. Şi de la acel proces ‘logic’ de gândire Îl putem trăda pe Hristos., dacă nu ne păzim şi începem să ne dăm seama că suntem plini de patimi, că fiecare dintre noi este potenţial un Iuda. De aceea, când apare prilejul – când începe patima să lucreze în noi şi în mod logic, începe să se dezvolte din patimă în trădare – ar trebui să ne oprim acolo şi să spunem ‘Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!’ „

3.„Pai e limpede că-i ortodox, dar oare este creştin?”

„Propovăduind ortodoxia lăuntrică a inimii, Părintele Serafim atrăgea atenţia asupra calculului şi atitudinii critice. El socotea că această ispită ţine de urmarea înţelepciunii de afară. „Uneori”, spunea el, „zelul nostru pentru Ortodoxie poate fi atât de exagerat, încât ne duce la situaţii similare cu cea care a făcut-o pe o bătrână rusoaică să remarce referitor la un entuziasm convertit american: „Pai e limpede că-i ortodox, dar oare este creştin?” A fi ortodox dar nu creştin, este o stare care în limbajul creştin are un nume aparte: înseamnă a fi un fariseu, a fi atât de prins de litera legiuirilor bisericeşti, încât să pierzi duhul care le dă viaţa, duhul adevăratului creştinism.”  „

4.   „Durerea inimii, graniţa care-i desparte pe convertiţii nebuni şi pe ortodocşii nepăsători, de adevăraţii nevoitori”

(more…)

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.