Cuviosul Seraphim Rose

Noiembrie 28, 2008

Nihilismul – Etapele nihilismului dialectic – Nihilismul

„Cauza revolutiei din epoca modernã”

Ieromonah Serafim Rose

Sursa:APOLOGETICUM 2003

In cele din urmă noi găsim aici un nihilism aproape „pur”, o furie împotriva creaţiei şi împotriva civilizaţiei care nu se va linişti până ce nu le va reduce la absolut nimic. Dacă nici o altă formă a nihilismului nu există, în schimb nihilismul distrugerii este unic epocii moderne. Fusese distrugere pe scară largă înainte, şi fuseseră oameni care se mândriseră cu distrugerea. Dar niciodată până în vremea noastră nu a existat o doctrină şi un plan al distrugerii; niciodată înainte mintea omului nu s-a deformat atât pentru a găsi o apologie pentru această lucrare foarte clară a lui Satan, şi pentru a porni un program pentru îndeplinirea ei.

Chiar printre nihiliştii cei mai reţinuţi, ca să fie siguri, au fost aluzii puternice pentru distrugerea Evangheliei. Realistul Bazarov a fost în stare să afirme că „nu există nici o singură instituţie a societăţii noastre care să nu trebuiască să fie distrusă”[1] . Nietzsche a spus că „cine doreşte să fie creativ trebuie mai întâi să distrugă şi să sfărâme valorile acceptate”. Manifestul futuriştilor – care au fost poate la fel de aproape de nihilismul pur ca şi de vitalism -, au slăvit războiul şi „arma distrugătoare a anarhismului”. Distrugerea vechii ordini şi abolirea adevărului absolut au fost scopurile admise ale majorităţii realiştilor şi vitaliştilor.

Totuşi, ceea ce la alţii a fost un prolog, la nihiliştii puri devine un scop în sine. Nietzsche a proclamat principiul de bază al întregului nihilism, şi apologia expresă a nihilismului distrugerii, în expresia, „nu există nici un adevăr, totul este permis”[2] ; dar consecinţele extreme ale acestei axiome fuseseră deja valorificate înaintea lui. Max Stirner (pe care îl vom întâlni din nou în capitolul următor)[3] a declarat război tuturor standardelor şi principiilor, declarându-se împotriva lumii şi râzând triumfător peste „mormântul omenirii” – totul, doar, în teorie. Serghei Neciaev a pus teoria în practică atât de perfect că astăzi el pare o creaţie mistică, dacă nu cumva un demon din adâncurile iadului însuşi, ducând o viaţă de cruzime şi amoralitate faţă de principii, sub pretextul avantajului total în numele Revoluţiei. El l-a inspirat pe Dostoievski în realizarea personajului Piotr Verkhovensky din Posedaţii , un roman foarte strălucitor cu privire la carecterizarea pe care o face mentalităţii nihiliste extreme (cartea este plină, de fapt, de reprezentanţi ai acestei mentalităţi) ca să fie absolut incredibilă oricui care ca şi Dostoievski, nu a cunoscut fascinaţia şi ispita nihilismului.

Mihail Bakunin, care a fost sub influenţa lui Neciaev un timp, doar pentru a descoperi că practica consecventă a nihilismului a fost un lucru destul de diferit de prezentarea lui teoretică, scrisă sub această influenţă a „Catehismului revoluţionar” care oferea o apologie rece pentru neciaevism în timp ce afirma că „sarcina noastră este groaznică, totală, inexorabilă şi distrugere universală”. Sentimentul este prea tipic lui Bakunin ca să poată fi explicat prin fascinaţia sa momentană. Inainte de a se naşte Neciaev, el a terminat cartea sa Reacţie în Germania , cu vestita sa chemare: „Să ne punem toată încrederea noastră în spiritul veşnic care distruge şi anihilează numai pentru că el este necercetabil şi sursă creatoare veşnică a întregii vieţi. Pasiunea pentru distrugere este şi ea o pasiune creatoare!” Aici vitalismul se îmbină cu voinţa de a distruge: dar distrugerea triumfă în final. Fiind întrebat ce ar face dacă noua ordine a visurilor lui ar deveni realitate, el a răspuns cinstit: „Atunci eu ar trebui să dau jos iarăşi tot ceea ce făcusem”[4].

Era în spiritul lui Neciaev şi al „Catehismului revoluţionar” că asasinii nihilişti (ei erau numiţi la timpul acela „anarhişti”, dar noi am adoptat înţelesul mai precis al acestui cuvânt din această carte), cu „propaganda faptelor” lor, au terorizat clasele conducătoare – şi nu numai -, din Europa şi în special din Rusia de-a lungul ultimului sfert al veacului al XIX-lea. In acelaşi spirit, Lenin (care l- a admirat mult pe Neciaev) şi-a asumat putere cruntă şi a început primul experiment de succes din Europa printr-o politică total lipsită de principii. Pasiunea pentru violenţă s-a despărţit de revoluţia pe care a explicat-o în mod ştiinţific şi a ajutat Europa ca să intre în primul dintre războaiele nihiliste din 1914, şi în acelaşi timp, într-un alt domeniu anunţat în arta dadaistă, „să fie înlăturat totul”, „să nu mai fie nimic din ceva, nimic, nimic, nimic.” Totuşi, Hitler a trebuit să dezvăluie cu claritate absolută natura şi scopurile unei pure „revoluţii a nihilismului”, o revoluţie săvârşită în alternativale nihiliste în mod egal, ale lui Weltmacht oder Niedergang : cucerirea lumii sau ruină totală. O revoluţie a cărui lider era în stare să exulte (chiar înainte de a veni el la putere), chiar aşa cum exalta Stirner, că „noi putem fi distruşi, dar dacă suntem, noi vom târâ lumea cu noi – o lume în flăcări.”[5].

Desigur, asemenea fenomene sunt extreme, şi ele trebuie privite în perspectivă proprie. Doar puţini au fost în stare de un aşa nihilism pur, şi se poate argumenta cu uşurinţă că ei nu aparţin curentului principal al istoriei moderne, ci unui curent lateral. Au fost condamnaţi şi de nihiliştii mai puţin extremişti. Totuşi, exemplul lor a fost cel mai instructiv, şi ar fi o greşeală să îndepărtăm acest exemplu ca fiind o simplă exagerare sau o parodie. Vom vedea că distrugerea este un element indispensabil din programul nihilismului şi, mai mult, că el este expresia neechivocă a slavei adusă inexistenţei care se află în centrul „teologiei” nihiliste. Nihilismul distrugerii nu este o exagerare, el este mai degrabă o împlinire a scopului celui mai profund al nihilismului. In el nihilismul şi-a asumat forma sa cea mai groaznică, dar şi cea mai adevărată; în el faţă inexistenţei îşi înlătură măştile şi se dezvăluie în toată goliciunea sa.

Părintele Ioan Kronstadt, acel om sfânt al lui Dumnezeu, a îndrăgit sufletul omului prin prisma unui ochi îmbolnăvit de păcat şi astfel incapabil să vadă soarele spiritual[6]. Acelaşi aspect poate servi pentru a trasa progresul bolii nihilismului, care nu mai este altceva decât o mască a păcatului întocmită cu grijă. Ochiul spiritual din natura umană căzută nu este sănătos, după cum ştie fiecare creştin ortodox; în această viaţă noi vedem numai împăienjenit şi avem nevoie de credinţă şi harul lui Dumnezeu pentru a efectua o vindecare care ne va întări în viaţa viitoare să vedem din nou cu claritate. Prima etapă a nihilismului, care este liberalismul, s-a născut din cauza considerării ochiului nostru bolnav drept unul sănătos, al confundării viziunii deformate cu adevărata privelişte a lumii, şi astfel deformarea viziunii despre Biserică, ale cărei slujbe nu sunt necesare unui om „sănătos”. In cea de a doua etapă, realismul, boala nemaifiind îngrijită de doctorul necesar, începe să progreseze. Vederea este îngustată; obiectele depărtate, deja destul de obscure în starea „naturală” a vederii deformate, devin invizibile. Doar obiectele cele mai apropiate se văd cu claritate, şi pacientul devine convins că altele nu mai există. In cea de a treia etapă? Infecţia vitalismul duce la inflamare; chiar cele mai apropiate obiecte devin obscure şi deformate şi apar halucinaţii. In cea de a patra etapă, nihilismul distrugerii, urmează orbirea şi boala se răspândeşte în restul corpului, având ca efect agonia, convulsiile şi moartea.


[1]Ivan S. Turgenev, Father and Sons (Părinţi şi fii).

[2]Citat în Karl Jaspers, Nietzsche and Christianity, Henry Regnery Company, 1961, (Gateway Edition), pag. 83.

[3]Capitolul următor urma să fie despre Anarhism (vezi rezumatul).

[4]Citat în E.H. Carr, Michaek Bakunin, pag. 440.

[5]Citat în Rauschning, op.cit, pag. 5.

[6]My Life in Christ, New York, Holy Trinity Monastery, 1957, vol.I, pag. 178.

Noiembrie 26, 2008

Nihilismul – Etapele nihilismului dialectic – Vitalismul (4)

„Cauza revolutiei din epoca modernã”

Ieromonah Serafim Rose

Sursa:APOLOGETICUM 2003

Poate că acestea sunt reacţii de înţeles faţă de abordarea peste măsură şi utilitară a liberalismului şi realismului la domenii ca arta şi religia care folosesc un limbaj destul de diferit de limbajul prozaic al ştiinţei şi afacerilor. Desigur, ca să le critice eficient, cineva trebuie să le înţeleagă limbajul şi să ştie ceea ce ei încearcă să spună. Dar ceea ce este la fel de clar, este faptul că ei încearcă să spună ceva: tot ceea ce face omul are sens, şi fiecare artist şi gânditor serios încearcă să comunice ceva prin opera sa. Dacă s-ar proclama că nu există nici un sens sau că există numai dorinţa de a exprima „spiritul epocii”, sau că nu există nici o dorinţă de comunicare – de ce, şi acestea sunt sensuri, şi încă foarte prevestitoare de rele, ceea ce criticul competent va observa cu siguranţă? Din nefericire, dar foarte semnificativ, sarcina criticii de astăzi a fost identificată virtual cu cea a apologiei. Rolul criticului se vede, în general, că nu mai este decât acela de a explica, pentru mulţimile de oameni neinstruiţi, ultima „inspiraţie” a „geniului creativ”[1].Astfel, „receptivitatea” pasivă ia locul inteligenţei active, şi „succesul” – succesul „geniului” în exprimarea intenţiei sale, indiferent de natura acelei intenţii -, înlocuieşte perfecţiunea. Prin noile standarde şi Hitler a avut „succes”, până când „spiritul epocii” a dovedit că a „greşit”; şi avangarda şi „simpatizanţii” ei umanişti nu au totuşi nici un argument împotriva bolşevismului astăzi, dacă acesta nu este complet prozaic şi realist, spre deosebire de socialismul naţional, care era „expresionist” şi „captivant”.

Dar poate că cea mai mare parte a dezvăluirii contaminării umanismului de către vitalism este o axiomă ciudată, romantică şi sceptică în acelaşi timp, că „iubirea de adevăr” nu se sfârşeşte niciodată pentru că nu se poate realiza niciodată, că întreaga viaţă este o căutare constantă pentru ceva pentru care nu există nici o speranţă de a găsi, o activitate constantă care nu poate niciodată – nici nu ar trebui -, să cunoască un loc de odihnă. Umanismul sofisticat poate fi foarte elocvent atunci când descrie aceasta, primul principiu nou al cercetării erudite şi ştiinţifice, ca o recuperare a naturii „provizorii” a tuturor cunoştinţelor, ca o reflecţie a celui care nu este niciodată satisfăcut, ca mintea umană care este permanent curioasă, sau ca parte a procesului misterios al „evoluţiei” sau „progresului”; dar semnificaţia atitudinii este clară. Este ultima încercare a necredinciosului de a ascunde faptul că abandonează adevărul în spatele unui nor de retorică nobilă şi, mai pozitiv, există în acelaşi timp exaltarea micii curiozităţi pentru locul pe care îl ocupa odată iubirea de adevăr, autentică. Acum este destul de adevărat că şi curiozitatea, exact ca şi analogul ei, pasiunea, nu se sfârşeşte niciodată şi nu este satisfăcută niciodată; dar omul a fost făcut pentru mult mai mult decât atât. El a fost făcut ca să se ridice deasupra curiozităţii şi pasiunii, şi prin iubire să dobândească adevărul. Acesta este un adevăr elementar al naturii umane, şi el necesită, poate, o anumită simplitate pentru a-l înţelege. Comportarea neserioasă intelectuală a umanismului contemporan este la fel de departe de o asemenea simplitate cum este departe de adevăr.

După cum am sugerat deja, din punct de vedere psihologic este de înţeles destul de bine atracţia vitalismului. Numai oamenii cei mai întunecaţi la minte şi cei mai puţin perceptivi pot rămâne satisfăcuţi pe timp îndelungat de credinţa moartă a liberalismului şi realismului. La început elemente extremiste – artişti, revoluţionari, foarte mulţi dezrădăcinaţi -, şi apoi, unul câte unul, apărătorii umanişti ai „civilizaţiei” şi în cele din urmă chiar şi cele mai respectabile şi conservatoare elemente ale societăţii sunt cuprinse de nelinişte interioară care îi duce către preocupări „noi” şi „captivante”, şi nimeni nu ştie exact spre ce. Profeţii nihilişti, la început, în general dispreţuiţi, intră în modă ca oameni care vin să împărtăşească frământarea şi presimţirile lor. Ei sunt treptat încorporaţi în panteonul umanist şi ei se bazează pe intuiţii şi revelaţii care vor scoate oamenii din deşertul sterp în care i-a condus realismul. Sub senzaţionalismul şi eclectismul trivial care caracterizează tendinţa contemporană către „misticism” şi „valori spirituale”, se află o foame mai adâncă pentru ceva mai substanţial decât a dovedit sau poate să dovedească liberalismul şi realismul, o foame pe care variantele vitalismului o pot sâcâi, dar niciodată nu o pot satisface. Oamenii L-au respins pe Fiul lui Dumnezeu care, chiar şi acum, doreşte să sălăşluiască în oameni şi să le aducă mântuirea. Şi găsind intolerabil golul pe care l-a lăsat această respingere în inimile lor, ei au alergat la nebuni şi vrăjitori, la profeţi falşi şi sofişti religioşi, pentru un cuvânt al vieţii. Dar acest cuvânt, dat atât de rapid, se transformă în pulbere în gurile lor atunci când ei încearcă să îl repete.

In furia lui pentru adevăr, realismul distruge adevărul. In acelaşi fel vitalismul, în însăşi cercetarea vieţii pe care o realizează, miroase a moarte. Vitalismul ultimilor o sută de ani a fost un simptom neîndoielnic al oboselii lumii. Şi profeţii săi, chiar mai mult decât oricare dintre filosofii liberalismului şi realismului mort, pe care ei le-au atacat, au fost o manifestare a sfârşitului Europei creştine. Vitalismul nu este produsul „prospeţimii” şi „vieţii” şi „grabei” pe care adepţii săi le caută cu disperare (în mod precis pentru că ei duc lipsă de acestea), ci el este produsul corupţiei şi necredinţei care nu sunt decât ultima fază a civilizaţiei muribunde pe care ei o urăsc. Omul nu are nevoie să fie partizanul liberalismului şi realismului împotriva căruia vitalismul a vrut să vadă că acesta a „reacţionat peste măsură”, că antidotul său pentru o boală de netăgăduit este în sine o penetrare mai puternică a aceluiaşi germen nihilist care a cauzat boala. Dincolo de vitalism poate doar încă o etapă, definitivă, prin care poate trece nihilismul: nihilismul distrugerii .


[1]Unele referiri convingătoare despre acest subiect şi alte subiecte legate de acesta, cu referire la literatura modernă, se găsesc în Graham Hough, Reflections on a Literary Revolution, Washington, The Catholic University of America Press, 1960, pag 66.

Noiembrie 23, 2008

Nihilismul – Etapele nihilismului dialectic – Vitalismul (3)

„Cauza revolutiei din epoca modernã”

Ieromonah Serafim Rose

Sursa:APOLOGETICUM 2003

Desigur, există alte forme mai puţin violente de tulburare populară. Există pasiunea pentru mişcare şi viteză, exprimată în special în vetabilul cult al automobilului (noi am remarcat deja această pasiune la Hitler); atracţia universală a televizorului şi cinematografului, având cel mai frecvent funcţia de a furniza câteva ore de fugă de realitate, atât prin subiectele lor eclectice şi „captivante” cât şi prin efectul hipnotic al mijloacelor mass media. Sporirea caracterului primitiv şi sălbatec al muzicii populare şi a expresiei, poate mai autentice, a sufletului contemporan, „jazzul”, cultul puterilor fizice în sport şi slava morbidă a „tineretului” care este parte integrantă a acestuia; extinderea şi tolerarea generală a promiscuităţii sexuale, trecută cu vederea de către multe persoane presupuse responsabile, ca un indicativ al „sincerităţii” tineretului contemporan şi pur şi simplu ca o altă formă a atitudinii „deschise”, „experimentele” atât de mult încurajată în artă şi ştiinţe; lipsa de respect faţă de autoritatea nutrită de o atitudine populară care nu vede nici o valoare ci „imediatul” şi „dinamicul” şi duce tineretul cel mai „idealist” la democraţii împotriva legilor şi instituţiilor „represive”.

In mijlocul unor astfel de fenomene „activitatea” este în mod clar o evadare – o evadare de la plictiseală, de la lipsa de sens şi, în modul cel mai profund, de la goliciunea care pune stăpânire pe inima care a abandonat pe Dumnezeu, Adevărul revelat. In manifestările mai complexe ale impulsului vitalist, la care ne întoarcem acum, acţionează aceeaşi psihologie. Noi nu vom fac altceva decât să sugerăm bogăţia acestor manifestări, pentru că pe unele le vom analiza mai în amănunt mai târziu în ceea ce priveşte rolul lor ca forme ale „noii spiritualităţi”.

In politică, formele cele mai pline de succes au fost cultul lui Mussolini pentru activism şi violenţă, şi cultul mai întunecat al lui Hitler pentru „sânge şi pământ”; natura acestora este prea familiară generaţiei actuale, nevoilor comentate mai departe în acest context. Totuşi, poate nu este atât de clar astăzi, când barometrul politic indică spre „stânga” cu atâta claritate, cât de profundă a fost atracţia acestor mişcări, când au apărut, acum vreo patruzeci de ani. In afară de masele dezrădăcinate, care a fost obiectivul principal al exploatării lor, o parte deloc neglijabilă a intelectualităţii şi avangardei culturale au devenit simpatizanţi entuziaşti ai demagogilor nihilişti, cel puţin pentru un timp. Dacă puţini dintre cei rafinaţi au acceptat fie nazismul fie fascismul ca o „nouă religie”, unii cel puţin au înţâmpinat pe unul sau pe celălalt ca un antidot salutar al „democraţiei”, „ştiinţei” şi „progresului” (adică, liberalismul şi realismul) care păreau să promită un viitor pe care nici un om sensibil nu era în stare să le pătrundă fără înţelegere. „Dinamismul”, „vitalitatea” şi pseudo-tradiţionalismul lor păreau în mod înşelător „rătăcitor” multora care respirau atmosfera intelectuală sufocantă a timpului.

Arta modernă a avut o atracţie similară, şi reacţia similară împotriva „realismului” academic, lipsit de viaţă, a dus la fel la culori ciudate. Surse şi influenţe noi şi exotice au fost găsite în arta din Africa, Orient, Mările Sudului, ca omul preistoric, copii şi nebuni, ca şi în spiritism şi ocultism. „Experimentarea” continuă a fost regula, o căutare constantă pentru forme şi tehnici „noi”; inspiraţia era găsită mai presus de toate în „sălbăticie”, „primitivism” şi „spontaneitate”. Ca şi futuriştii în manifestul lor (deşi futurismul însuşi cu greu, poate fi considerat ca artă), artiştii cei mai tipic moderni au slăvit în operele lor „orice fel de originalitate, îndrăzneală, violenţă extremă, şi ei au crezut, de asemenea, că „mâinile noastre sunt libere şi pure, pentru a începe totul din nou”.

Potrivit mitului vitalist, artistul este un „creator”, un „geniu”, el este „inspirat”. In arta sa, realismul este transformat de „viziune”. Este un semn şi o profeţiei a „trezirii spirituale”. Pe scurt, artistul este un „magician” în propriul său domeniu, în exact acelaşi fel în care Hitler a fost în politică. In ambele nu se află adevărul, ci sentimentul subiectiv care le guvernează.

In religie – sau, pentru a vorbi mai precis, pseudo-religie -, experimentarea neobosită caracteristică vitalismului s-a manifestat în forme chiar mai variate decât le are aceasta în şcolile artei moderne. De exemplu, există secte ale căror zeitate este o „forţă” vagă, imanentă; există varietăţile „gândirii noi” şi „gândirii pozitive”, care este interesată să angajeze şi să utilizeze această „forţă”, ca şi cum ar fi o formă de electricitate. Strâns legate de acestea se află ocultismul şi spiritismul, ca şi anumite forme false ale „înţelepciunii orientale”, care abandonează toată simularea legăturii cu „Dumnezeu” pentru a invoca categoric „puteri” şi „prezenţe” mai imediate.

Vitalismul religios apare, de asemenea, în cultul larg răspândit al „conştiinţei” şi „realităţii”. Intr-o formă destul de redusă acesta este prezent la adepţii artei moderne în „actul creativ” şi „viziunea” care inspiră această artă. Căutarea fără discernământ a „iluminării”, ca la cei care se află sub influenţa zen budismului, este o formă mai extremă a acestui cult. Şi presupusa „experienţă religioasă” stimulată de diferite droguri este, poate, reductio ad absurduma sa.

Iarăşi, există o încercare de a fabrica un cult pseudo-păgân al „naturii” şi în special al elementelor sale cele mai „primitive” şi de bază: pământul[1] , trupul, sexul[2]. Zarathustra al lui Nietzsche este un „profet” puternic al acestui cult, şi aceasta reprezintă tema lui D.H. Lawrence şi a altor romancieri şi poeţi ai acestui secol.

Şi este încercarea, în majoritatea felurilor de „existenţialism ” şi „personalism”, de a transforma religia în nimic mai mult decât o „întâlnire” personală cu alţi oameni şi – uneori – cu un „Dumnezeu” vag conceput sau, în „existenţialismul” patologic, ateist, să facă o religie a „rebeliunii” şi o auto- mărire frenetică.

Toate aceste manifestări vitaliste ale „impulsului religios” au în comun o ostilitate faţă de orice doctrină sau instituţie neschimbătoare şi superioară, precum şi goana după valorile „imediate” ale vieţii, „vitalitate”, „experienţă”, „conştienţă”, sau „extaz”.

Am descris trăsăturile cele mai izbitoare ale vitalismului şi am dat unele sugestii. Totuşi, trebuie să definim termenul şi să expunem caracterul său nihilist. După cum am văzut, liberalismul a subminat adevărul prin indiferentă făţă de acesta, păstrând totuşi prestigiul numelui său; şi realismul l-a atacat în numele unui adevăr mai mic, parţial. Vitalismul, ca opus al celor două, nu are, totuşi, nici o legătură cu adevărul. El îşi dedică pur şi simplu tot interesul pentru ceva de o ordine complet diferită.

Nietzsche a spus că „falsitatea unei opinii nu este pentru noi o obiecţie faţă de aceasta… Problema este, cât de mult o opinie se îndepărtează de viaţă sau păstrează viaţa…”[3]. Când începe asemenea pragmatism nihilismul trece în etapa vitalismului care poate fi definită ca eliminare a adevărului, ca şi criteriu al acţiunii umane, şi substituirea noului standard: „dătătorul de viaţă”, „vitalul” este despărţirea finală a vieţii de adevăr.

Vitalismul este un fel mai avansat al realismului. Impărtăşind punctul de vedere mai îngust asupra vieţii al celui de-al doilea şi preocuparea sa de a reduce tot ce este mai înalt la termenii cei mai de jos posibili, vitalismul exprimă eşecul acestui proiect în faţă unei conştiinţe mai „realiste” că nu există nici un adevăr absolut aici în lume. Că singurul principiu care nu se schimbă în această lume este schimbarea însăşi. Realismul reduce supranaturalul la natural, ceea ce este revelat la raţional, adevărul la obiectivitate. Vitalismul merge mai departe şi reduce totul la experienţă şi senzaţie subiectivă. Lumea care părea atât de solidă, de sigur, raţionalistului se dizolvă în punctul de vedere vitalist asupra lucrurilor. Mintea nu mai are răgaz deloc pentru odihnă, totul este înghiţit de mişcare şi acţiune.

Logica necredinţei duce inexorabil în abis; cel care nu se va întoarce la adevăr trebuie să urmeze eroarea până la capăt. Şi umanismul face la fel, după ce a contractat contaminarea realistă sucombă la microbul vitalist. Despre acest fapt nu există o indicaţie mai bună decât standardele „dinamice” care au ajuns să ocupe un loc tot mai mare în critica de artă şi literatură formală, şi chiar în discuţii despre religie, filosofie şi ştiinţă. Astăzi, în nici unul dintre aceste domenii, nu există calităţi mai apreciate decât acelea de a fi „original”, „experimental” sau „captivant”; problema adevărului, dacă este totuşi ridicată, este tot mai mult împinsă în spate şi înlocuită de criterii subiective: „integritate”, „autenticitate”, „individualitate”.

O asemenea abordare este o invitaţie deschisă obscurantismului, ca să nu mai amintim de şarlatanie. Şi dacă ultima poate fi înlăturată ca o înşelare pentru vitalist, care nu a devenit regulă, în nici un caz nu este posibil să ignore obscurantismul vulgar în creştere, pe care temperamentul vitalist îl tolerează şi chiar îl încurajează. Devine şi mai greu în climatul intelectual contemporan să te angajezi în discuţie raţională cu apologeţii vitalişti. De exemplu, dacă pe cineva îl interesează sensul operei de artă contemporană, i se va spune că nu are nici un „sens”, că este „artă pură” şi poate fi doar „simţită”, şi dacă criticul nu „simte” întocmai, el nu are nici un drept să o comenteze. Incercarea de a introduce vreun standard criticii, chiar de felul cel mai elementar şi tehnic, este stăvilită de pretenţia că vechile standarde nu pot fi aplicate artei noi, că ele sunt „statice”, „dogmatice” sau, pur şi simplu, „demodate”, şi că astăzi arta poate fi judecată numai în termenii succesului în realizarea propriilor intenţii unice. Dacă criticul vede o intenţie morbidă sau inumană în spatele operei de artă, există acuza că este o reflectare exactă a „spiritului epocii”, şi este de la sine înţeles faptul că un om este naiv dacă el crede că arta ar trebuisă fie mai mult decât atât. Desigur ultimul argument este cel favorit al avangardei de astăzi, fie el literar, filosofic sau „religios”. Pentru oamenii plictisiţi de adevăr este suficient că un lucru „există”, şi că el este „nou” şi „captivant”.

[1]Aici putem include şi mişcarea ecologică cu tendinţele ei neo-păgânism de reîntoarcere la cultul fertilităţii.

[2]Feminismul actual şi, putem spune, „new-age-ist” luptă nu numai pentru egalitatea sexelor, ci şi pentru anularea oricăror deosebiri între sexe, inclusiv cele naturale şi cele sociale, decurgând din cele naturale. Este o luptă pentru o totală libertate sexuală, inclusiv lezbianismul, uranismul şi incestul – o strădanie antifirească de a crea „omul androgin” al viitorului: omul ne-om. Feminismul actual se ridică împotriva familiei în structura ei tradiţională. Feminismul vrea o revoluţionare a întregii culturi, vrea un om nou (androgin) într-o societate mondială a păcii ca mod de existenţă, vrea abolirea alienării, generalizarea atitudinii prometeice şi edificarea paradisului pe pământ prin forţe umane proprii. (Bruno Wurtz, New Age, Editura de vest, Timişoara, 1992, pag. 145).

[3]Friederich Nietzsche, Beyond Good and Evil Beyond Good and Evil, # 4.

Noiembrie 22, 2008

Nihilismul – Etapele nihilismului dialectic – Vitalismul (2)

„Cauza revolutiei din epoca modernã”

Ieromonah Serafim Rose

Sursa:APOLOGETICUM 2003

Astfel, din punct de vedere intelectual, vitalismul presupune o respingere a adevãrului creştin împreună cu o anumită pretenţie pseudo-spirituală. Totuşi, dându-ne seama de aceasta, noi vom fi nepregătiţi să înţelegem mişcarea vitalistă dacă nu suntem conştienţi de starea spirituală a oamenilor care au devenit adepţii acesteia. In liberalism şi realism boala nihilistă este încă destul de superficială: în principal este încă o problemă de filosofie restrânsă la o elită intelectuală. Totuşi, în vitalism – ca şi în marxism, mentalitatea cea mai extremă dintre cele realiste -, boala nu se dezvoltă numai din punct de vedere calitativ, ea se extinde şi cantitativ; pentru prima dată şi oamenii de rând încep să arate semne ale nihilismului, ceea ce la început se restrângea numai la puţini oameni.

Desigur, acest fapt se află în acord perfect cu logica internă a nihilismului, care năzuieşte spre universalitate, care a fost creat împotriva creştinismului pentru a-l distruge. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, gânditori perceptivi îşi exprimau înţelegerea faţă de şansa mulţimilor „trezite”, cei care urmau să fie exploataţi de „simplificatorii groaznici”; şi până pe vremea lui Nietzsche, cel mai puternic „profet” vitalist, înţelegerea se adâncise şi devenise o certitudine. Nietzsche a putut observa că „moartea lui Dumnezeu” începuse să-şi „arunce primele umbre asupra Europei”. Şi cu toate că „evenimentul însuşi este cu mult prea important, prea îndepărtat şi cu mult dincolo de puterea de înţelegere a majorităţii oamenilor, pentru ca cineva să-şi dea seama de realitatea acestuia”, totuşi apariţia acestuia era sigură, şi au existat oameni ca Nietzsche care au fost „copiii cei dintâi născuţi şi prematuri ai secolului următor”[1] – secolul, „triumfului nihilismului”.

Adevărul creştin, pe care liberalismul l-a subminat şi realismul l-a atacat nu este un simplu adevăr filosofic, ci adevărul vieţii şi al mântuirii; şi odată ce începe să câştige teren, printre mulţimile care fuseseră hrănite cu acel adevăr, convingerea că nu mai este credibil, rezultatul nu va mai fi simplu scepticism urban ca cel cu care se consolează puţini liberali, ci o catastrofă spirituală de dimensiuni enorme, una al cărui efect se va face simţit în fiecare dimensiune a vieţii şi gândirii umane. Gânditori ca Nietzsche au simţit prezenţa primelor umbre ale acestei catastrofe, şi astfel au fost în stare să o descrie în amănunt şi să deducă anumite consecinţe. Dar aceste consecinţe nu s-au putut manifesta pe scară largă până când aceste umbre nu începuseră să se furişeze în inimile mulţimilor. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea un număr din ce în ce mai mare de oameni obişnuiţi începuseră această căutare fără odihnă – o mare parte a propriilor noastre scene contemporane -, pentru a găsi un substitut al lui Dumnezeu Care era mort în inimile lor. Această nelinişte a fost principalul imbold psihologic al vitalismului. Aceasta este materia primă, gata de a fi modelată după exemplul presupunerilor intelectuale pe care le-am examinat deja, de către maeştri inspiraţi de ultimul curent al „spiritului epocii”. Poate că noi avem tendinţa să ne gândim la această nelinişte în special în termenii ei de către dema-gogii nihilişti, dar aceasta a fost un stimulent important al artei vitaliste cât şi al religiei. Şi prezenţa acestei componente în majoritatea fenomenelor vitaliste este motivul pentru care ei – contrar „judecăţii sănătoase” aparente a liberalismului şi realismului -, prezintă simptome, nu pur şi simplu de deviere intelectuală, ci şi de dezorientare spirituală şi psihologică.

Inainte de a trece la o considerare a manifestărilor mai formale ale vitalismului în filosofie şi artă, va fi bine să privim mai atent unele manifestări obişnuite ale acestei nelinişti tăcute care stă la baza tuturor. In cele din urmă, este la fel de sigur că noi am dat de înţeles că aceasta este o caracteristică nihilistă. Mulţi vor obiecta că semnificaţia sa a fost adesea exagerată, că este pur şi simplu o nouă formă a ceva ce a existat întotdeauna, şi că este o pretenţie ridicolă să conferi demnitate unei chestiuni atât de obişnuite prin denumirea exaltată a nihilismului. Desigur, există o oarecare bază pentru o asemenea judecată. Totuşi, cu greu se poate nega faptul că fenomenul modern diferă în câteva aspecte importante de oricare dintre predecesorii lui. Pentru prima dată în istorie, acesta există astăzi, la o scară foarte vastă pentru a cuprinde aproape universul; remedii „normale”, remediile bunului simţ, par să nu mai aibă nici un efect asupra acestuia, şi dacă se întâmplă să aibă vreun efect, se pare că ele îl încurajează. Şi drumul său este exact comparabil cu acela al extinderii necredinţei moderne, astfel încât dacă unul nu este cauza celuilalt ele sunt cel puţin manifestări paralele ale unuia şi aceluiaşi proces. Aceste trei chestiuni sunt atât de strâns legate între ele că noi nu le vom separa în următoarea relatare, ci le vom examina împreună.

Regimurile fascist şi socialist naţionalist au fost cele mai dibace în exploatarea neastâmpărului popular şi utilizării lui în scopurile sale proprii. Dar este lucru „curios” – „curios” oricui nu înţelege caracterul epocii -, că acest neastâmpăr nu a fost potolit de înfrângerea exploatatorilor săi principali ci mai degrabă a crescut de atunci în intensitate şi – „cel mai curios” -, în special în ţările cele mai avansate în ceea ce priveşte ideologiile democratice şi liberale şi cele mai binecuvântate cu prosperitate lumească, şi în ţările „înapoiate”, în proporţie directă cu propriul lor progres spre aceste scopuri. Nici războiul, nici idealismul liberal, nici prosperitatea nu pot să-l potolească – şi nici idealismul marxist, pentru că prosperitatea sovietică a produs acelaşi fenomen. Aceste remedii sunt ineficiente, pentru că boala este atât de profundă încât nu se poate ajunge la ea.

Poate că manifestarea cea mai izbitoare a neliniştii populare este crima, şi în special crima juvenilă. In epocile anterioare crima a fost un fenomen localizat şi care avea cauze aparente şi clare în pasiunile umane ca şi lăcomia, desfrâul, invidia, gelozia şi aşa mai departe. Niciodată nu a fost ceva mai mult decât o prefigurare vagă a crimei care a devenit tipică pentru secolul nostru, crimă pentru care singurul nume pe care avangarda de astăzi îndrăzneşte să-l folosească în alt context nihilist este cel de „absurd”.

Un părinte care este ucis de copilul său, sau un copil de către un părinte. O persoană absolut străină este bătută sau ucisă dar nu jefuită -, de către un individ sau o „bandă”. Asemenea grupuri terorizează împrejurimi întregi dând târcoale după pradă sau bătându-se fără sens unii cu alţii. Şi pentru care scop? Este un timp al „păcii” şi „prosperităţii” şi cei care devin criminali provin din elemente ale societăţii care sunt atât dintre „cele mai bune” cât şi dintre „cele mai rele”. Nu există nici o raţiune „practică” pentru conduita lor şi există adesea o indiferenţă totală faţă de măsurile de precauţie, sau consecinţele lor. Când sunt interogaţi, cei care sunt suspectaţi pentru asemenea crime îşi explică comportarea în acelaşi mod: a fost un „impuls” sau un „imbold” care i-a îndemnat, sau a fost o plăcere sadică în comiterea crimei, sau a existat un pretext total irelevant, cu ar fi plictiseala, confuzia, sau resentimentul. Intr-un cuvânt, ei nu-şi pot explica deloc comportarea lor, nu există nici un motiv clar pentru aceasta şi, în consecinţă, – aceasta este poate trăsătura cea mai consecventă şi mai izbitoare pentru asemenea crime -, nu există remuşcare.


[1]Friedrich Nietzsche, The Joyful Wisdom, p.343.

Noiembrie 16, 2008

Nihilismul – Etapele nihilismului dialectic – Realismul (3)


„Cauza revolutiei din epoca modernă”

Ieromonah Serafim Rose

Sursa:APOLOGETICUM 2003

Realismul aparţine în mod indiscutabil „spiritului epocii”, şi toţi cei care simt că aparţin acestui „spirit” au trebuit să se adapteze lui. Astfel, umanismul care într-o epocă mai liberă a avut o coloratură mai „idealistă” şi liberală, a considerat necesar să „se schimbe potrivit timpurilor” şi să adopte un ton mai realistic. Cei mai naivi au găsit o „religie” care se identifică cu cauza „ştiinţei” şi „progresului” şi au pătruns în dogme în mod precis auto-contradicţiile pe care noi le-am examinat deja[1];  oamenii de felul acesta sunt în stare să vadă şi în marxism un fel de „umanism”. Dar chiar şi la umaniştii contemporani cei mai sofisticaţi, la cei mai învăţaţi şi la oameni de stat, tonul realist este neîndoielnic. De exemplu, acesta este dezvăluit prin invazia metodelor ştiinţifice şi atitudinile ultimelor fortăreţe ale „omenirii”; nici un om de ştiinţă contemporan, din orice domeniu, nu se simte sigur dacă activitatea sa nu este „ştiinţifică” în modul cel mai deplin posibil (care, desigur, înseamnă adesea, „scientism”). Realismul poate fi privit iarăşi, în tonul stoic, al înţelepciunii lumeşti, şi adesea cinic, al tuturor în afară de umaniştii cei mai naivi (sau religioşi) contemporani; „libertatea izvorâtă din iluzie” pe care şi-au imaginat-o ei a fost, în mare măsură, o deziluzie. Acum ei „cunosc mai bine” decât cred în „adevărurile mai înalte” care au mângâiat pe înaintaţii lor.

Pe scurt, umanismul a ajuns la o înţelegere cu realismul – şi, aşa crede el, cu adevărat. In trecerea de la liberalism la realism umanistul vede nu numai o deziluzie, ci un proces de „maturizare”. Desigur, creştinul ortodox vede ceva destul de diferit. Dacă funcţia liberalismului era de ascuns, cu fumul „toleranţei” şi agnosticismului, adevărurile mai înalte cu privire la Dumnezeu şi viaţa spirituală, sarcina realismului pe care noi am examinat-o era de a anihila acele adevăruri. In această a doua etapă a progresului dialecticii nihiliste, cerul a fost închis privirii oamenilor, şi oamenii nu au mai reuşit niciodată să-şi desprindă ochii de la pământ, ci să trăiască de acum încolo numai în şi pentru această lume. Această hotărâre realistă este la fel de prezentă într-un „pozitivism logic” în aparenţă inocent şi într-un umanism ştiinţific după cum este în mod clar fenomenul satanic al bolşevismului şi al socialismului naţional. Consecinţele acestei hotărâri sunt ascunse celor care o iau, pentru că ei implică chiar realitatea faţă de care realismul este orb: realitate care se află atât deasupra cât şi dedesubtul universului realist îngust. Vom vedea cum închiderea cerului pierde forţe neaşteptate de jos care produc un coşmar visului nihilist al „pământului nou”, şi cum „omul nou” al realismului va semăna mai puţin cu o umanitate perfectă „pe deplin dezvoltată” mitologic decât cu o „subumanitate” veritabilă cum nu a mai fost întâlnită anterior în experienţa umană.

Trebuie să analizăm acum pasul următor în progresul nihilismului care duce la aceste scopuri: vitalismul.


[1]Vezi, de exemplu, scrierile lui Corliss sau Julian Huxley.

Noiembrie 14, 2008

Nihilismul – Etapele nihilismului dialectic – Realismul (2)

„Cauza revolutiei din epoca modernã”

Ieromonah Serafim Rose

Sursa:APOLOGETICUM 2003

De aceea, dacă realistul împărtăşeşte împreună cu creştinul o sinceritate şi o corectitudine care este total străină mentalităţii liberale, este mai bine să te alături atacului liberal asupra adevărului creştin, şi să duci acel atac la concluziile sale: totala îndepărtare a adevărului creştin. Ceea ce a început cu jumătate de inimă în liberalism a prins avânt în realism şi acum presează către finalul său catastrofal. Nietzsche a prevăzut în secolul nostru „triumful nihilismului”; Jacob Burkhardt, care a deziluzionat liberalul, a văzut în aceasta sosirea unei epoci a dictatorilor care vor fi „terribles simplificateurs”. Cu Lenin şi Stalin, Hitler şi Mussolini, cu soluţiile lor fundamental de „simple” pentru cele mai complexe probleme, înplinirea acestei predicţii în domeniul politic s-a adeverit. In mod mai profund, „simplificarea” nihilistă se poate vedea în prestigiul universal de astăzi care a acordat cea mai scăzută ordine a cunoaşterii ştiinţifice, ca şi ideile simpliste ale oamenilor ca Marx, Freud, şi Darwin, care susţin virtual întreaga gândire şi viaţă contemporană.

Noi spunem „viaţă”, pentru că este important să vezi că istoria nihilistă a secolului nostru nu a fost ceva impus dinafară sau de deasupra, sau cel puţin nu a fost în mod predominant aceasta; s-a presupus şi s-a alimentat dintr-un teren nihilist care a fost pregătit de multă vreme în inimile oamenilor. In mod precis evenimentele groaznice ale secolului nostru au apărut din nihilismul banal, din nihilismul zilnic dezvăluit în viaţa, gândirea şi aspiraţia oamenilor. Punctul de vedere al lui Hitler asupra lumii, este foarte instructiv în această privinţă, pentru că în el, nihilismul cel mai extrem şi monstruos s-a sprijinit pe temelia unui realism fără excepţie şi chiar tipic. El a împărtăşit credinţa obişnuită în „ştiinţă”, „progres” şi „educare” (deşi nu, desigur, în „democraţie”), împreună cu un materialism practic care a dispreţuit total teologia, metafizica, şi orice gând sau acţiune legată de oricare altă lume decât ceea ce înseamnă „aici şi acum”, mândrindu-se cu faptul că el avea „darul de a reduce toate problemele la fundamentele lor cele mai simple”[1] . El avea o veneraţie rudimentară a eficienţii şi utilităţii care tolera în mod liber „controlul naşterilor”, îşi bătea joc de instituţia căsătoriei pe care o socotea ca o simplă legalizare a instinctului sexual care ar trebui să fie „liber”, a primit cu bucurie sterilizarea celor „nepotriviţi”, a dispreţuit „elementele neproductive” cum ar fi călugării, nu a văzut în incinerarea morţilor decât o chestiune „practică” şi nici măcar nu a ezitat să dea în „folosinţă productivă” cenuşa, sau pielea şi grăsimea morţilor. El avea o neîncredere cvasi-anarhistă faţă de instituţiile sacre şi venerabile, în special Biserica cu „superstiţiile” ei şi toate legile şi ceremoniile ei „demodate”. (Noi am avut deja ocazia să observăm repulsia lui faţă de monarhie, un factor determinant în refuzul său de a-şi atribui titlul imperial). El avea o încredere naivă în „omul natural”, „animalul sănătos” care dispreţuieşte virtuţile creştine – fecioria în special -, care împiedică „funcţionarea normală” a corpului. El considera drept o încântare naivă comodităţile moderne şi maşinile şi, în special, automobilul şi simţul vitezei şi „libertatea” pe care o produce.

Din marea mulţime a oamenilor de astăzi, în special tineri, sunt foarte puţini cei care nu împărtăşesc, într-un anumit grad acest Weltanschaung brut. Ei se „simt fără prejudecăţi” şi „eliberaţi”, şi foarte puţin a mai rămas care să nu fie tipic „modern”. Si în mod precis pe baza unui realism care este aşa cum este el, în care nu mai există loc pentru orientarea asupra vieţii „complicate” creştine şi realităţilor extrem de importante ale lumii spirituale, pe care superstiţiile cele mai grosolane şi credulitatea cea mai vulgară pot prospera. Oameni bine intenţionaţi se gândesc să anticipeze apariţia unui alt Hitler printr-un atac asupra „iraţionalului” şi o apărare a „raţiunii”, „ştiinţei”, şi „bunului simţ”; dar, în afara contextului adevărului creştin, aceste valori, constituind un realism propriu, sunt o pregătire pentru şi nu o apărare împotriva apariţiei unui alt „simplificator groaznic”. Cei mai eficienţi „simplificatori” contemporani sunt aceia care deţin puterea în Uniunea Sovietică (comuniştii n.b.) care au făcut o religie a „ştiinţei” şi „raţiunii”; şi oricine se uită la cei mai superstiţioşi oameni pentru apărarea oricărei valori care merită să fie apărată, este înşelat teribil.


[1]Citat în Hermann Rauschning, The Voice of Destruction, New York, G.P. Putnam’s Sons, 1940, p.6. Restul din această descriere se bazează în principal pe Hitler’s Secret Conversations, 1941 Hitler’s Secret Conversations, 1941- -1944 1944, New York, Farrar, Straus and Young, 1953.

Noiembrie 12, 2008

Nihilismul – Etapele nihilismului dialectic – Realismul (1)

„Cauza revolutiei din epoca modernã”

Ieromonah Serafim Rose

Sursa:APOLOGETICUM 2003

Realismul despre care vorbim noi – un termen generic pe care îl înţelegem ca fiind cuprins în diferite forme ale „naturalismului” şi „pozitivismului” -, este, în forma sa cea mai simplă, doctrina care a fost popularizată cu precizie sub numele de „nihilism” de către Turgheniev în Părinţi şi fii. Figura lui Bazarov din acel roman este tipul „omului nou” al anilor ‘şaizeci’ din Rusia, materialişti şi determinişti înguşti la minte, care s-au gândit cu seriozitate (ca D. Pisarev) să găsească mântuirea omenirii în direcţia broaştei, ori s-au gândit că ei dovediseră inexistenţa sufletului uman nereuşind să-l găsească în cursul unei autopsii. (Se aminteşte de nihiliştii sovietici, „oamenii noi” ai anilor noştri ‘şaizeci’, care nu au reuşit să-L găsească pe Dumnezeu în spaţiul cosmic). Acest „nihilist” este omul care nu respectă nimic, nu se apleacă în faţa nici unei autorităţi, nu acceptă (aşa crede el) nimic din credinţă, judecă totul în lumina unei ştiinţe luată ca adevăr absolut sau exclusiv, respinge tot idealismul ideilor abstracte în favoarea concretului şi a faptelor. Intr-un cuvânt, el nu crede în „nimic decât”, în reducerea la tot ceea ce oamenii au considerat „mai înalt”, lucrurile minţii şi spiritului, la nivelul cel mai scăzut sau „de bază”: materia, senzaţia, fizicul.

Opuse ambiguităţii liberale, punctele de vedere lumeşti realiste par perfect de clare şi deschise. In locul agnosticismului sau al unui deism evaziv, se află ateismul deschis; în locul „valorilor mai înalte” vagi, materialismul deschis şi interesul personal. Totul este claritate în universul realist – excepţia a ceea ce este cel mai important şi necesită claritate în cea mai mare măsură: începutul şi sfârşitul său. Acolo unde liberalul este vag despre lucrurile fundamentale, realistul este copilăreşte de naiv: ele pur şi simplu nu există pentru el; nu există decât ceea ce este cel mai evident.

(more…)

Noiembrie 10, 2008

Nihilismul – Etapele nihilismului dialectic – Liberalismul (3)

„Cauza revolutiei din epoca modernã”

Ieromonah Serafim Rose

Sursa:APOLOGETICUM 2003

Lumea academică – şi aceste cuvinte nu sunt rostite nici în mod nechibzuit nici cu uşurinţă -, a devenit astăzi, în mare parte, o sursă a corupţiei. Este corupător să auzi sau să citeşti cuvintele oamenilor care nu cred în adevăr. Este şi mai corupător să primeşti, în locul adevărului, mai multă învăţătură şi erudiţie care, dacă sunt prezentate ca scop în sine, nu sunt mai mult decât nişte parodii ale adevărului pe care ei voiau să-l servească, şi nici mai mult decât o faţadă în spatele căreia nu se află nici un fel de substanţă. In mod tragic, este corupător chiar să fii expus virtuţii esenţiale păstrată încă în lumea academică, integritatea celor mai buni dintre reprezentanţii ei, dacă această integritate serveşte, nu adevărul, ci erudiţia sceptică, seducând, astfel, oamenii cu mult mai eficient decât evanghelia subiectivismului şi necredinţa pe care o ascunde această erudiţie. In sfârşit, este corupător pur şi simplu să trăieşti şi să munceşti într-o atmosferă pătrunsă în totalitate de o corupţie falsă a adevărului, în care adevărul creştin este privit ca irelevant pentru interesele academice centrale, în care chiar aceia care cred încă în acest adevăr pot doar sporadic să-şi impună punctul de vedere asupra scepticismului promovat de sistemul academic. Desigur, diavolul se află în esenţă în sistemul însuşi, care este întemeiat pe neadevăr, şi numai incidental în mulţi practicanţi cărora acest sistem le permite şi îi încurajează să îl propovăduiască.

Liberalul, omul lumesc, este omul care şi-a pierdut credinţa; şi pierderea credinţei adevărate este începutul sfârşitului ordinii construite pe acea credinţă. Cei care caută să păstreze prestigiul adevărului fără să credă în el oferă arma cea mai puternică tuturor duşmanilor lor; o credinţă pur şi simplu metaforică este nimicitoare. Radicalul atacă doctrina liberală la fiecare punct, şi aparenţa retoricii nu reprezintă nici o protecţie împotriva rănii realizată de lama sa ascuţită. Liberalul, sub acest atac persistent, se retrage punct după punct, forţat să admită adevărul acuzaţiilor aduse împotriva lui, fiind în stare să contracareze acest adevăr negativ, critic cu orice adevăr pozitiv de-al său propriu; până când, după o tranziţie lungă şi de obicei gradată, deodată el se trezeşte la o nouă realitate pentru a descoperi că vechea ordine, neapărată şi aparent nejustificată, a fost răsturnată, şi că un adevăr nou, mai „realistic” – şi mai brutal -, a cucerit terenul.

Liberalismul este primul stadiu al dialecticii nihiliste, atât pentru faptul că propria lui credinţă este goală, cât şi pentru faptul că această goliciune duce la o reacţie şi mai nihilistă – o reacţie care, în mod ironic, proclamă cu glas şi mai puternic decât liberalismul „iubirea sa pentru adevăr”, în timp ce împinge omenirea mai departe pe drumul greşelii. Această reacţie este al doilea stadiu al dialecticii nihiliste: realismul.

Noiembrie 8, 2008

Nihilismul – Etapele nihilismului dialectic – Liberalismul (3)

„Cauza revolutiei din epoca modernã”

Ieromonah Serafim Rose

Sursa:APOLOGETICUM 2003

După cum se poate presupune, punctul de vedere liberal de guvernare este o încercare de compromis între aceste două idei ireconciliabile. In secolul al XIX-lea acest compromis a luat forma „monarhiilor constituţionale” care reprezintă iarăşi o încercare de a îmbina o formă veche cu un conţinut nou. Astăzi reprezentările principale ale ideii liberale sunt „republicile” şi „democraţiile” Europei de vest şi America, majoritatea păstrând o balanţă destul de precară între forţele autorităţii şi revoluţie, în timp ce pretind credinţa în ambele.

Desigur că este imposibil să crezi în ambele cu egală sinceritate şi ardoare, şi de fapt nimeni nu a făcut vreodată aceasta. Monarhi constituţionali ca Louis Philippe au gândit să facă astfel aplicând regula „prin Harul lui Dumnezeu şi cu voinţa oamenilor” – o formulă a cărei doi termeni se anulează unul pe altul, un fapt la fel de evident pentru anarhie[1] ca şi pentru monarhie.

Un guvern este solid în măsura în care îl are pe Dumnezeu ca fundament al său şi voinţa Lui ca ghid; dar cu siguranţă aceasta nu este o descriere a guvernului liberal. In viziunea liberală, poporul este cel care conduce, şi nu Dumnezeu; Dumnezeu Insuşi este o „monarhie constituţională” a Cărui autoritate a fost delegată oamenilor în totalitate, şi a Cărui funcţie este în întregime ceremonială. Liberalul crede în Dumnezeu cu aceeaşi ardoare retorică cu care crede în cer. Guvernul ridicat pe o astfel de credinţă diferă foarte puţin, în principiu, de un guvern ridicat pe o totală necredinţă; şi care este restul prezent de stabilitate, este clar îndreptat în direcţia anarhiei.

Un guvern trebuie să conducă prin Harul lui Dumnezeu sau prin voinţa poporului, el trebuie să creadă în autoritate sau în revoluţie. Concluzionând acestea, compromisul este posibil numai ca formă, şi numai pentru un timp. Revoluţia, ca şi necredinţa care a însoţit-o întotdeauna, nu poate fi oprită la jumătatea drumului; este o forţă care, odată trezită, nu va avea odihnă până când aceasta nu va sfârşi într-o conducere totalitară a acestei lumi. Istoria ultimelor două secole nu a dovedit nimic dacă nu a dovedit aceasta. Prin dorinţa de a potoli revoluţia şi a-i face concesii, aşa cum au făcut liberalii întotdeauna, ei arătând prin aceasta că nu au nici un adevăr pe care să-l poată opune; trebuie, poate, să opună, dar nu să prevină dobândirea sfârşitului său. Şi pentru a opune revoluţiei radicale o revoluţie proprie, fie „conservatoare”, „non- violentă”, sau „spirituală”, nu trebuie pur şi simplu să dezvăluie necunoaşterea scopului deplin şi natura revoluţiei timpului nostru, ci să admită asemenea primul principiu al acestei revoluţii: că vechiul adevăr nu mai este adevăr, ci trebuie să-i ia locul un alt adevăr. Vom dezvolta această problemă în capitolul următor definind mai îndeaproape scopul revoluţiei.

(more…)

Noiembrie 6, 2008

Nihilismul – Etapele nihilismului dialectic – Liberalismul (2)

„Cauza revolutiei din epoca modernã”

Ieromonah Serafim Rose

Sursa:APOLOGETICUM 2003

Cineva s-ar putea întreba pe bună dreptate dacă acest cuvânt are vreun sens în aceste expresii. In stoicismul umanist „eternul” a fost redus la un conţinut atât de subţire şi fragil pentru a fi virtual de nedesluşit pentru nihilismul materialist şi determinist care încearcă să-l distrugă – cu o justificare, desigur.

In oricare dintre cazuri, în acela al „creştinului” liberal sau chiar mai mult al umanistului liberal, neputinţa de a crede în viaţa veşnică îşi are rădăcinile în acelaşi fapt: ei cred numai în această lume, ei nu au nici experienţa, nici cunoaşterea, nici credinţa în cealaltă lume şi, mai presus de toate, ei cred într-un „dumnezeu” care nu este suficient de puternic pentru a ridica pe om din moarte. In spatele retoricii lor, protestantul sofisticat, precum şi umanistul sunt suficient de conştienţi că nu există nici un loc pentru cer, nici pentru veşnicie, în universul lor. Iarăşi, sensibilitatea lor complet liberală nu respectă doctrina ei etică superioară. Inteligenţa lor agilă este chiar în stare să transforme într-o apologie pozitivă această „lipsă de ceva mai bun”. Din acest punct de vedere, există atât „realismul” cât şi „curajul” de a trăi fără speranţa bucuriei veşnice dar şi fără frica durerii veşnice. Pentru cineva care este dotat cu vederea liberală a lucrurilor, nu este necesar să creadă în rai sau iad pentru a duce o „viaţă demnă” în această lume. Aceasta este orbirea totală a mentalităţii liberale cu privire la sensul morţii.

Liberalul crede că dacă nu există imoralitate, omul încă mai poate să ducă o viată civilizată; „dacă nu există imoralitate” „toate lucrurile sunt legale” – este logica cea mai profundă a lui Ivan Karamazov din romanul lui Dostoievscki. Stoicismul umanist este posibil pentru anumiţi indivizi pentru un anumit timp; până când implicaţiile depline ale negării imoralităţii lovesc ţinta. Liberalul trăieşte într-un paradis al nebuniei care trebuie să se prăbuşească înaintea adevărului lucrurilor. Conform atât credinţei liberalului, cât şi celei a nihilismului, dacă moartea este distrugerea individului, atunci această lume şi tot ce se află în ea – iubire, bunătate, cuvioşie, totul -, sunt ca şi nimic. Nimic din ceea ce poate să facă omul nu este de importanţă majoră, şi întreaga groază a vieţii este ascunsă omului numai prin puterea voinţei lui de a se autoînşela. Şi „toate lucrurile sunt legale”, nici o speranţă a unei alte lumi sau teamă nu împiedică oamenii de la experimente monstruoase şi vise sinucigaşe. Cuvintele lui Nietzsche sunt adevărul – şi profeţia , lumii noi care rezultă din acest punct de vedere. Din tot ceea ce a fost altădată adevărat, nici un cuvânt nu trebuie crezut. Tot ceea ce a fost dispreţuit pe vremuri ca nelegiuit, interzis, josnic şi fatal – toate aceste flori înfloresc acum pe cele mai minunate poteci ale adevărului[1].

Orbirea liberalului este un antecedent direct al nihilismului, şi în mod mai precis, al moralităţii bolşevice; pentru că cea din urmă este doar o aplicare consecventă şi sistematică a necredinţei liberale. Este ironia supremă a punctului de vedere liberal că, în mod precis, atunci când cea mai profundă intenţie avea să fi fost conştientizată în lume, şi toţi oamenii vor fi fost „eliberaţi” din jugul standardelor superioare, când însăşi pretenţia credinţei în cealaltă lume va fi dispărut – atunci în mod precis că viaţa aşa cum o cunoaşte sau doreşte liberalul va fi devenit imposibilă; pentru că „omul nou” care produce necredinţa poate să vadă în liberalismul însuşi doar ultimele „iluzii” pe care acesta a dorit să le împrăştie.

Şi politica ordinului creştin a fost întemeiată pe adevărul absolut. In capitolul precedent am văzut deja că forma de guvernământ providenţială principală care s-a ataşat de adevărul creştin a fost imperiul creştin ortodox, în care suveranitatea a fost înveşmântată în monarhie, şi autoritatea a pornit de la acesta în jos printr-o structură socială ierarhică. Pe de altă parte, vom vedea în capitolul următor, cum o politică care respinge adevărul creştin trebuie să recunoască „oamenii” ca suverani şi să înţeleagă autoritatea ca pornind de jos în sus, într-o societate „egalitară” din punct de vedere formal. Este clar că una este inversiunea perfectă a celeilalte; pentru că ele sunt opuse în concepţiile lor atât de la sursă cât şi de la sfârşitul guvernării. Monarhia creştin-ortodoxă este guvernare stabilită în mod divin, îndreptată în final către cealaltă lume, guvernare cu învăţătura adevărului creştin şi care are ca cel mai profund scop al ei mântuirea sufletelor . Regula nihilistă are cel mai potrivit nume anarhia, după cum vom vedea. Ea este guvernarea stabilită de oameni, şi îndreptată exclusiv către această lume, guvernare care nu are alt ţel mai înalt decât fericirea pământească.


[1] The Will to Power, ed.cit., p.377.

Pagina următoare »

Blog la WordPress.com.