Cuviosul Seraphim Rose

Noiembrie 8, 2008

Nihilismul – Etapele nihilismului dialectic – Liberalismul (3)

„Cauza revolutiei din epoca modernã”

Ieromonah Serafim Rose

Sursa:APOLOGETICUM 2003

După cum se poate presupune, punctul de vedere liberal de guvernare este o încercare de compromis între aceste două idei ireconciliabile. In secolul al XIX-lea acest compromis a luat forma „monarhiilor constituţionale” care reprezintă iarăşi o încercare de a îmbina o formă veche cu un conţinut nou. Astăzi reprezentările principale ale ideii liberale sunt „republicile” şi „democraţiile” Europei de vest şi America, majoritatea păstrând o balanţă destul de precară între forţele autorităţii şi revoluţie, în timp ce pretind credinţa în ambele.

Desigur că este imposibil să crezi în ambele cu egală sinceritate şi ardoare, şi de fapt nimeni nu a făcut vreodată aceasta. Monarhi constituţionali ca Louis Philippe au gândit să facă astfel aplicând regula „prin Harul lui Dumnezeu şi cu voinţa oamenilor” – o formulă a cărei doi termeni se anulează unul pe altul, un fapt la fel de evident pentru anarhie[1] ca şi pentru monarhie.

Un guvern este solid în măsura în care îl are pe Dumnezeu ca fundament al său şi voinţa Lui ca ghid; dar cu siguranţă aceasta nu este o descriere a guvernului liberal. In viziunea liberală, poporul este cel care conduce, şi nu Dumnezeu; Dumnezeu Insuşi este o „monarhie constituţională” a Cărui autoritate a fost delegată oamenilor în totalitate, şi a Cărui funcţie este în întregime ceremonială. Liberalul crede în Dumnezeu cu aceeaşi ardoare retorică cu care crede în cer. Guvernul ridicat pe o astfel de credinţă diferă foarte puţin, în principiu, de un guvern ridicat pe o totală necredinţă; şi care este restul prezent de stabilitate, este clar îndreptat în direcţia anarhiei.

Un guvern trebuie să conducă prin Harul lui Dumnezeu sau prin voinţa poporului, el trebuie să creadă în autoritate sau în revoluţie. Concluzionând acestea, compromisul este posibil numai ca formă, şi numai pentru un timp. Revoluţia, ca şi necredinţa care a însoţit-o întotdeauna, nu poate fi oprită la jumătatea drumului; este o forţă care, odată trezită, nu va avea odihnă până când aceasta nu va sfârşi într-o conducere totalitară a acestei lumi. Istoria ultimelor două secole nu a dovedit nimic dacă nu a dovedit aceasta. Prin dorinţa de a potoli revoluţia şi a-i face concesii, aşa cum au făcut liberalii întotdeauna, ei arătând prin aceasta că nu au nici un adevăr pe care să-l poată opune; trebuie, poate, să opună, dar nu să prevină dobândirea sfârşitului său. Şi pentru a opune revoluţiei radicale o revoluţie proprie, fie „conservatoare”, „non- violentă”, sau „spirituală”, nu trebuie pur şi simplu să dezvăluie necunoaşterea scopului deplin şi natura revoluţiei timpului nostru, ci să admită asemenea primul principiu al acestei revoluţii: că vechiul adevăr nu mai este adevăr, ci trebuie să-i ia locul un alt adevăr. Vom dezvolta această problemă în capitolul următor definind mai îndeaproape scopul revoluţiei.

De aceea, punctul de vedere al lumii liberale – în ceea ce priveşte teologia, etica, politica, şi alte sfere pe care nu le-am mai examinat -, adevărul a fost slăbit, diminuat, compromis; în toate domeniile în care adevărul a fost odată absolut, acesta a devenit mai puţin sigur, dacă nu în întregime „relativ”. Acum este posibil – şi aceasta de fapt se reduce la o definiţie a orientării liberale -, să se păstreze pentru un timp roadele unui sistem şi un adevăr nesigur şi sceptic. Dar omul nu poate construi nimic pozitiv pe o asemenea incertitudine, nici pe încercarea de a o face respectabilă din punct de vedere intelectual în diferite doctrine relative pe care le-am examinat deja. Nu poate fi nici o apologie filosofică pentru liberalism. Apologiile lui, atunci când nu sunt pur şi simplu retorice, sunt emoţionale şi pragmatice. Pentru un observator relativ nepărtinitor, faptul cel mai izbitor despre liberal nu este atât de mult neadecvarea doctrinei sale, cât propria sa uitare aparentă, la această neadecvare.

Acest fapt, care de la sine înţeles este iritabil criticilor bine intenţionaţi ai liberalismului, are doar o singură explicaţie plauzibilă. Liberalul nu este tulburat nici de deficienţele fundamentale şi contradicţiile existente în propria sa filosofie pentru că intrresul său principal se află în altă parte. Dacă pe liberal nu-l interesează întemeierea ordinii sociale şi politice pe sfântul adevăr, dacă el este indiferent la realitatea cerului şi a iadului, dacă el îşi închipuie pe Dumnezeu ca pe o simplă idee a unei vagi puteri impersonale, aceasta se datoreşte faptului că pe el îl interesează mai mult scopurile lumeşti, şi că tot restul este vag şi abstract pentru el. Pe liberal îl poate interesa cultura, învăţătura, afacerea, sau pur şi simplu confortul; dar în fiecare din preocupările sale dimensiunea absolutului este pur şi simplu absentă. El este pur şi simplu incapabil sau nu doreşte să gândească în termenii scopurilor; el a fost înghiţit în lumesc.

Desigur, în universul liberal, adevărul – care este ca să zicem aşa, învăţătură -, este foarte compatibil cu lumescul; dar este şi mai mult spre adevăr decât spre învăţătură. „Oricine este în adevăr ascultă glasul Meu”(Ioan 18,37). Nimeni nu a căutat cum se cuvine adevărul dacă nu a întâlnit la capătul acestei cercetări – dacă să-L accepte sau să-L respingă -, pe Domnul nostru Iisus Hristos, „Calea, Adevărul, şi Viaţa”;Adevărul care stă împotriva lumii şi este un reproş faţă de tot ceea ce este lumesc. Liberalul, care îşi crede universul său sigur împotriva acestui adevăr, este „omul bogat” din parabolă, supraîncărcat de interese şi idei lumeşti, ce nu doreşte să renunţe la ele în favoarea smereniei, sărăciei şi modestiei care sunt semnele autenticului căutător al adevărului.

Nietzsche a dat o a doua definiţie nihilismului, sau mai degrabă un comentariu asupra definiţiei „nu există nici un adevăr”; şi cu alte cuvinte, „nu există nici un răspuns la întrebarea: ‘de ce?'”[2] . Astfel, nihilismul înseamnă că întrebările fundamentale nu au nici un răspuns, adică nici un răspuns pozitiv. ªi nihilist este acela care acceptă implicitul „nu” pe care se presupune că îl dă universul ca răspuns al său acestor întrebări. Dar există două feluri de acceptare a acestui adevăr. Există calea extremă care se face explicită şi amplificată în programele revoluţiei şi distrugerii; acest nihilism se numeşte pe bună dreptate nihilismul activ, pentru că – după cum spune Nietzsche -, „Nihilismul nu este… numai credinţa că totul merită să piară; căci omul poate de fapt să-şi pună umărul la treabă: omul poate să distrugă „[3]. Dar există şi o cale moderată care este aceea a nihilismului pasiv sau implicit pe care l-am examinat aici, nihilismul liberalului, umanistul, agnosticul care, acceptând ideea că „nu există nici un adevăr”, nu mai pune întrebări fundametale. Nihilismul activ presupune acest nihilism al scepticismului şi necredinţei.

Regimurile nihiliste totalitare ale acestui secol şi-au asumat, ca parte integrantă a programelor lor, „reeducarea” nemiloasă a popoarelor lor. Puţini s-au supus acestui proces pentru că orice perioadă de timp a scăpat total de sub influenţa sa; într-un cadru unde totul este coşmar, simţul cuiva asupra realităţii şi, în mod inevitabil, adevărul au suferit. O „reeducare” mai subtilă, destul de umană în mijloacele ei dar totuşi nihilistă prin consecinţele ei, a fost practicată un timp în lumea liberă, şi nicăieri mai persistent sau mai eficient ca în centrul ei intelectual, lumea academică. Aici constrângerea externă este înlocuită de convingerea interioară; domneşte un scepticism extrem, ascuns în spatele rămăşiţelor unei „moşteniri creştine” în care cred puţini, şi încă şi mai puţini cu o convingere profundă. Adânca responsabilitate pe care o poseda odată omul cel învăţat, comunicarea adevărului, a fost renegată; şi toată pretinsa „smerenie” care caută să ascundă acest fapt în spatele vorbăriei sofisticate despre „limitele cunoaşterii umane”, reprezintă doar o altă mască a nihilismului pe care academicianul liberal o împărtăşeşte cu extremiştii zilelor noastre. Tineretului care – până ce este „reeducat” în mediul academic -, încă mai este însetat de adevăr, îi este predată „istoria ideilor” în locul adevărului; sau interesul este abătut către studii „comparative”, şi relativismul şi scepticismul a toate pătrunzător care este întipărit în aceste studii este suficient să ucidă în aproape toţi setea firească pentru adevăr.


[1]Vezi, de exemplu, remarcile lui Bakunin despre Louis Napoleon în G.P.Maximoff, ed., The Political Philosophy of Bakunin of Bakunin, Glencoe, Illinois, The Free Press, 1953, p.252.

[2]The Will to Power, p.8.

[3]Ibid., p.22.

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: