Cuviosul Seraphim Rose

Noiembrie 26, 2008

Nihilismul – Etapele nihilismului dialectic – Vitalismul (4)

„Cauza revolutiei din epoca modernã”

Ieromonah Serafim Rose

Sursa:APOLOGETICUM 2003

Poate că acestea sunt reacţii de înţeles faţă de abordarea peste măsură şi utilitară a liberalismului şi realismului la domenii ca arta şi religia care folosesc un limbaj destul de diferit de limbajul prozaic al ştiinţei şi afacerilor. Desigur, ca să le critice eficient, cineva trebuie să le înţeleagă limbajul şi să ştie ceea ce ei încearcă să spună. Dar ceea ce este la fel de clar, este faptul că ei încearcă să spună ceva: tot ceea ce face omul are sens, şi fiecare artist şi gânditor serios încearcă să comunice ceva prin opera sa. Dacă s-ar proclama că nu există nici un sens sau că există numai dorinţa de a exprima „spiritul epocii”, sau că nu există nici o dorinţă de comunicare – de ce, şi acestea sunt sensuri, şi încă foarte prevestitoare de rele, ceea ce criticul competent va observa cu siguranţă? Din nefericire, dar foarte semnificativ, sarcina criticii de astăzi a fost identificată virtual cu cea a apologiei. Rolul criticului se vede, în general, că nu mai este decât acela de a explica, pentru mulţimile de oameni neinstruiţi, ultima „inspiraţie” a „geniului creativ”[1].Astfel, „receptivitatea” pasivă ia locul inteligenţei active, şi „succesul” – succesul „geniului” în exprimarea intenţiei sale, indiferent de natura acelei intenţii -, înlocuieşte perfecţiunea. Prin noile standarde şi Hitler a avut „succes”, până când „spiritul epocii” a dovedit că a „greşit”; şi avangarda şi „simpatizanţii” ei umanişti nu au totuşi nici un argument împotriva bolşevismului astăzi, dacă acesta nu este complet prozaic şi realist, spre deosebire de socialismul naţional, care era „expresionist” şi „captivant”.

Dar poate că cea mai mare parte a dezvăluirii contaminării umanismului de către vitalism este o axiomă ciudată, romantică şi sceptică în acelaşi timp, că „iubirea de adevăr” nu se sfârşeşte niciodată pentru că nu se poate realiza niciodată, că întreaga viaţă este o căutare constantă pentru ceva pentru care nu există nici o speranţă de a găsi, o activitate constantă care nu poate niciodată – nici nu ar trebui -, să cunoască un loc de odihnă. Umanismul sofisticat poate fi foarte elocvent atunci când descrie aceasta, primul principiu nou al cercetării erudite şi ştiinţifice, ca o recuperare a naturii „provizorii” a tuturor cunoştinţelor, ca o reflecţie a celui care nu este niciodată satisfăcut, ca mintea umană care este permanent curioasă, sau ca parte a procesului misterios al „evoluţiei” sau „progresului”; dar semnificaţia atitudinii este clară. Este ultima încercare a necredinciosului de a ascunde faptul că abandonează adevărul în spatele unui nor de retorică nobilă şi, mai pozitiv, există în acelaşi timp exaltarea micii curiozităţi pentru locul pe care îl ocupa odată iubirea de adevăr, autentică. Acum este destul de adevărat că şi curiozitatea, exact ca şi analogul ei, pasiunea, nu se sfârşeşte niciodată şi nu este satisfăcută niciodată; dar omul a fost făcut pentru mult mai mult decât atât. El a fost făcut ca să se ridice deasupra curiozităţii şi pasiunii, şi prin iubire să dobândească adevărul. Acesta este un adevăr elementar al naturii umane, şi el necesită, poate, o anumită simplitate pentru a-l înţelege. Comportarea neserioasă intelectuală a umanismului contemporan este la fel de departe de o asemenea simplitate cum este departe de adevăr.

După cum am sugerat deja, din punct de vedere psihologic este de înţeles destul de bine atracţia vitalismului. Numai oamenii cei mai întunecaţi la minte şi cei mai puţin perceptivi pot rămâne satisfăcuţi pe timp îndelungat de credinţa moartă a liberalismului şi realismului. La început elemente extremiste – artişti, revoluţionari, foarte mulţi dezrădăcinaţi -, şi apoi, unul câte unul, apărătorii umanişti ai „civilizaţiei” şi în cele din urmă chiar şi cele mai respectabile şi conservatoare elemente ale societăţii sunt cuprinse de nelinişte interioară care îi duce către preocupări „noi” şi „captivante”, şi nimeni nu ştie exact spre ce. Profeţii nihilişti, la început, în general dispreţuiţi, intră în modă ca oameni care vin să împărtăşească frământarea şi presimţirile lor. Ei sunt treptat încorporaţi în panteonul umanist şi ei se bazează pe intuiţii şi revelaţii care vor scoate oamenii din deşertul sterp în care i-a condus realismul. Sub senzaţionalismul şi eclectismul trivial care caracterizează tendinţa contemporană către „misticism” şi „valori spirituale”, se află o foame mai adâncă pentru ceva mai substanţial decât a dovedit sau poate să dovedească liberalismul şi realismul, o foame pe care variantele vitalismului o pot sâcâi, dar niciodată nu o pot satisface. Oamenii L-au respins pe Fiul lui Dumnezeu care, chiar şi acum, doreşte să sălăşluiască în oameni şi să le aducă mântuirea. Şi găsind intolerabil golul pe care l-a lăsat această respingere în inimile lor, ei au alergat la nebuni şi vrăjitori, la profeţi falşi şi sofişti religioşi, pentru un cuvânt al vieţii. Dar acest cuvânt, dat atât de rapid, se transformă în pulbere în gurile lor atunci când ei încearcă să îl repete.

In furia lui pentru adevăr, realismul distruge adevărul. In acelaşi fel vitalismul, în însăşi cercetarea vieţii pe care o realizează, miroase a moarte. Vitalismul ultimilor o sută de ani a fost un simptom neîndoielnic al oboselii lumii. Şi profeţii săi, chiar mai mult decât oricare dintre filosofii liberalismului şi realismului mort, pe care ei le-au atacat, au fost o manifestare a sfârşitului Europei creştine. Vitalismul nu este produsul „prospeţimii” şi „vieţii” şi „grabei” pe care adepţii săi le caută cu disperare (în mod precis pentru că ei duc lipsă de acestea), ci el este produsul corupţiei şi necredinţei care nu sunt decât ultima fază a civilizaţiei muribunde pe care ei o urăsc. Omul nu are nevoie să fie partizanul liberalismului şi realismului împotriva căruia vitalismul a vrut să vadă că acesta a „reacţionat peste măsură”, că antidotul său pentru o boală de netăgăduit este în sine o penetrare mai puternică a aceluiaşi germen nihilist care a cauzat boala. Dincolo de vitalism poate doar încă o etapă, definitivă, prin care poate trece nihilismul: nihilismul distrugerii .


[1]Unele referiri convingătoare despre acest subiect şi alte subiecte legate de acesta, cu referire la literatura modernă, se găsesc în Graham Hough, Reflections on a Literary Revolution, Washington, The Catholic University of America Press, 1960, pag 66.

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: