Cuviosul Seraphim Rose

Noiembrie 23, 2008

Nihilismul – Etapele nihilismului dialectic – Vitalismul (3)

„Cauza revolutiei din epoca modernã”

Ieromonah Serafim Rose

Sursa:APOLOGETICUM 2003

Desigur, există alte forme mai puţin violente de tulburare populară. Există pasiunea pentru mişcare şi viteză, exprimată în special în vetabilul cult al automobilului (noi am remarcat deja această pasiune la Hitler); atracţia universală a televizorului şi cinematografului, având cel mai frecvent funcţia de a furniza câteva ore de fugă de realitate, atât prin subiectele lor eclectice şi „captivante” cât şi prin efectul hipnotic al mijloacelor mass media. Sporirea caracterului primitiv şi sălbatec al muzicii populare şi a expresiei, poate mai autentice, a sufletului contemporan, „jazzul”, cultul puterilor fizice în sport şi slava morbidă a „tineretului” care este parte integrantă a acestuia; extinderea şi tolerarea generală a promiscuităţii sexuale, trecută cu vederea de către multe persoane presupuse responsabile, ca un indicativ al „sincerităţii” tineretului contemporan şi pur şi simplu ca o altă formă a atitudinii „deschise”, „experimentele” atât de mult încurajată în artă şi ştiinţe; lipsa de respect faţă de autoritatea nutrită de o atitudine populară care nu vede nici o valoare ci „imediatul” şi „dinamicul” şi duce tineretul cel mai „idealist” la democraţii împotriva legilor şi instituţiilor „represive”.

In mijlocul unor astfel de fenomene „activitatea” este în mod clar o evadare – o evadare de la plictiseală, de la lipsa de sens şi, în modul cel mai profund, de la goliciunea care pune stăpânire pe inima care a abandonat pe Dumnezeu, Adevărul revelat. In manifestările mai complexe ale impulsului vitalist, la care ne întoarcem acum, acţionează aceeaşi psihologie. Noi nu vom fac altceva decât să sugerăm bogăţia acestor manifestări, pentru că pe unele le vom analiza mai în amănunt mai târziu în ceea ce priveşte rolul lor ca forme ale „noii spiritualităţi”.

In politică, formele cele mai pline de succes au fost cultul lui Mussolini pentru activism şi violenţă, şi cultul mai întunecat al lui Hitler pentru „sânge şi pământ”; natura acestora este prea familiară generaţiei actuale, nevoilor comentate mai departe în acest context. Totuşi, poate nu este atât de clar astăzi, când barometrul politic indică spre „stânga” cu atâta claritate, cât de profundă a fost atracţia acestor mişcări, când au apărut, acum vreo patruzeci de ani. In afară de masele dezrădăcinate, care a fost obiectivul principal al exploatării lor, o parte deloc neglijabilă a intelectualităţii şi avangardei culturale au devenit simpatizanţi entuziaşti ai demagogilor nihilişti, cel puţin pentru un timp. Dacă puţini dintre cei rafinaţi au acceptat fie nazismul fie fascismul ca o „nouă religie”, unii cel puţin au înţâmpinat pe unul sau pe celălalt ca un antidot salutar al „democraţiei”, „ştiinţei” şi „progresului” (adică, liberalismul şi realismul) care păreau să promită un viitor pe care nici un om sensibil nu era în stare să le pătrundă fără înţelegere. „Dinamismul”, „vitalitatea” şi pseudo-tradiţionalismul lor păreau în mod înşelător „rătăcitor” multora care respirau atmosfera intelectuală sufocantă a timpului.

Arta modernă a avut o atracţie similară, şi reacţia similară împotriva „realismului” academic, lipsit de viaţă, a dus la fel la culori ciudate. Surse şi influenţe noi şi exotice au fost găsite în arta din Africa, Orient, Mările Sudului, ca omul preistoric, copii şi nebuni, ca şi în spiritism şi ocultism. „Experimentarea” continuă a fost regula, o căutare constantă pentru forme şi tehnici „noi”; inspiraţia era găsită mai presus de toate în „sălbăticie”, „primitivism” şi „spontaneitate”. Ca şi futuriştii în manifestul lor (deşi futurismul însuşi cu greu, poate fi considerat ca artă), artiştii cei mai tipic moderni au slăvit în operele lor „orice fel de originalitate, îndrăzneală, violenţă extremă, şi ei au crezut, de asemenea, că „mâinile noastre sunt libere şi pure, pentru a începe totul din nou”.

Potrivit mitului vitalist, artistul este un „creator”, un „geniu”, el este „inspirat”. In arta sa, realismul este transformat de „viziune”. Este un semn şi o profeţiei a „trezirii spirituale”. Pe scurt, artistul este un „magician” în propriul său domeniu, în exact acelaşi fel în care Hitler a fost în politică. In ambele nu se află adevărul, ci sentimentul subiectiv care le guvernează.

In religie – sau, pentru a vorbi mai precis, pseudo-religie -, experimentarea neobosită caracteristică vitalismului s-a manifestat în forme chiar mai variate decât le are aceasta în şcolile artei moderne. De exemplu, există secte ale căror zeitate este o „forţă” vagă, imanentă; există varietăţile „gândirii noi” şi „gândirii pozitive”, care este interesată să angajeze şi să utilizeze această „forţă”, ca şi cum ar fi o formă de electricitate. Strâns legate de acestea se află ocultismul şi spiritismul, ca şi anumite forme false ale „înţelepciunii orientale”, care abandonează toată simularea legăturii cu „Dumnezeu” pentru a invoca categoric „puteri” şi „prezenţe” mai imediate.

Vitalismul religios apare, de asemenea, în cultul larg răspândit al „conştiinţei” şi „realităţii”. Intr-o formă destul de redusă acesta este prezent la adepţii artei moderne în „actul creativ” şi „viziunea” care inspiră această artă. Căutarea fără discernământ a „iluminării”, ca la cei care se află sub influenţa zen budismului, este o formă mai extremă a acestui cult. Şi presupusa „experienţă religioasă” stimulată de diferite droguri este, poate, reductio ad absurduma sa.

Iarăşi, există o încercare de a fabrica un cult pseudo-păgân al „naturii” şi în special al elementelor sale cele mai „primitive” şi de bază: pământul[1] , trupul, sexul[2]. Zarathustra al lui Nietzsche este un „profet” puternic al acestui cult, şi aceasta reprezintă tema lui D.H. Lawrence şi a altor romancieri şi poeţi ai acestui secol.

Şi este încercarea, în majoritatea felurilor de „existenţialism ” şi „personalism”, de a transforma religia în nimic mai mult decât o „întâlnire” personală cu alţi oameni şi – uneori – cu un „Dumnezeu” vag conceput sau, în „existenţialismul” patologic, ateist, să facă o religie a „rebeliunii” şi o auto- mărire frenetică.

Toate aceste manifestări vitaliste ale „impulsului religios” au în comun o ostilitate faţă de orice doctrină sau instituţie neschimbătoare şi superioară, precum şi goana după valorile „imediate” ale vieţii, „vitalitate”, „experienţă”, „conştienţă”, sau „extaz”.

Am descris trăsăturile cele mai izbitoare ale vitalismului şi am dat unele sugestii. Totuşi, trebuie să definim termenul şi să expunem caracterul său nihilist. După cum am văzut, liberalismul a subminat adevărul prin indiferentă făţă de acesta, păstrând totuşi prestigiul numelui său; şi realismul l-a atacat în numele unui adevăr mai mic, parţial. Vitalismul, ca opus al celor două, nu are, totuşi, nici o legătură cu adevărul. El îşi dedică pur şi simplu tot interesul pentru ceva de o ordine complet diferită.

Nietzsche a spus că „falsitatea unei opinii nu este pentru noi o obiecţie faţă de aceasta… Problema este, cât de mult o opinie se îndepărtează de viaţă sau păstrează viaţa…”[3]. Când începe asemenea pragmatism nihilismul trece în etapa vitalismului care poate fi definită ca eliminare a adevărului, ca şi criteriu al acţiunii umane, şi substituirea noului standard: „dătătorul de viaţă”, „vitalul” este despărţirea finală a vieţii de adevăr.

Vitalismul este un fel mai avansat al realismului. Impărtăşind punctul de vedere mai îngust asupra vieţii al celui de-al doilea şi preocuparea sa de a reduce tot ce este mai înalt la termenii cei mai de jos posibili, vitalismul exprimă eşecul acestui proiect în faţă unei conştiinţe mai „realiste” că nu există nici un adevăr absolut aici în lume. Că singurul principiu care nu se schimbă în această lume este schimbarea însăşi. Realismul reduce supranaturalul la natural, ceea ce este revelat la raţional, adevărul la obiectivitate. Vitalismul merge mai departe şi reduce totul la experienţă şi senzaţie subiectivă. Lumea care părea atât de solidă, de sigur, raţionalistului se dizolvă în punctul de vedere vitalist asupra lucrurilor. Mintea nu mai are răgaz deloc pentru odihnă, totul este înghiţit de mişcare şi acţiune.

Logica necredinţei duce inexorabil în abis; cel care nu se va întoarce la adevăr trebuie să urmeze eroarea până la capăt. Şi umanismul face la fel, după ce a contractat contaminarea realistă sucombă la microbul vitalist. Despre acest fapt nu există o indicaţie mai bună decât standardele „dinamice” care au ajuns să ocupe un loc tot mai mare în critica de artă şi literatură formală, şi chiar în discuţii despre religie, filosofie şi ştiinţă. Astăzi, în nici unul dintre aceste domenii, nu există calităţi mai apreciate decât acelea de a fi „original”, „experimental” sau „captivant”; problema adevărului, dacă este totuşi ridicată, este tot mai mult împinsă în spate şi înlocuită de criterii subiective: „integritate”, „autenticitate”, „individualitate”.

O asemenea abordare este o invitaţie deschisă obscurantismului, ca să nu mai amintim de şarlatanie. Şi dacă ultima poate fi înlăturată ca o înşelare pentru vitalist, care nu a devenit regulă, în nici un caz nu este posibil să ignore obscurantismul vulgar în creştere, pe care temperamentul vitalist îl tolerează şi chiar îl încurajează. Devine şi mai greu în climatul intelectual contemporan să te angajezi în discuţie raţională cu apologeţii vitalişti. De exemplu, dacă pe cineva îl interesează sensul operei de artă contemporană, i se va spune că nu are nici un „sens”, că este „artă pură” şi poate fi doar „simţită”, şi dacă criticul nu „simte” întocmai, el nu are nici un drept să o comenteze. Incercarea de a introduce vreun standard criticii, chiar de felul cel mai elementar şi tehnic, este stăvilită de pretenţia că vechile standarde nu pot fi aplicate artei noi, că ele sunt „statice”, „dogmatice” sau, pur şi simplu, „demodate”, şi că astăzi arta poate fi judecată numai în termenii succesului în realizarea propriilor intenţii unice. Dacă criticul vede o intenţie morbidă sau inumană în spatele operei de artă, există acuza că este o reflectare exactă a „spiritului epocii”, şi este de la sine înţeles faptul că un om este naiv dacă el crede că arta ar trebuisă fie mai mult decât atât. Desigur ultimul argument este cel favorit al avangardei de astăzi, fie el literar, filosofic sau „religios”. Pentru oamenii plictisiţi de adevăr este suficient că un lucru „există”, şi că el este „nou” şi „captivant”.

[1]Aici putem include şi mişcarea ecologică cu tendinţele ei neo-păgânism de reîntoarcere la cultul fertilităţii.

[2]Feminismul actual şi, putem spune, „new-age-ist” luptă nu numai pentru egalitatea sexelor, ci şi pentru anularea oricăror deosebiri între sexe, inclusiv cele naturale şi cele sociale, decurgând din cele naturale. Este o luptă pentru o totală libertate sexuală, inclusiv lezbianismul, uranismul şi incestul – o strădanie antifirească de a crea „omul androgin” al viitorului: omul ne-om. Feminismul actual se ridică împotriva familiei în structura ei tradiţională. Feminismul vrea o revoluţionare a întregii culturi, vrea un om nou (androgin) într-o societate mondială a păcii ca mod de existenţă, vrea abolirea alienării, generalizarea atitudinii prometeice şi edificarea paradisului pe pământ prin forţe umane proprii. (Bruno Wurtz, New Age, Editura de vest, Timişoara, 1992, pag. 145).

[3]Friederich Nietzsche, Beyond Good and Evil Beyond Good and Evil, # 4.

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: