Cuviosul Seraphim Rose

Noiembrie 23, 2008

Nihilismul – Etapele nihilismului dialectic – Vitalismul (3)

„Cauza revolutiei din epoca modernã”

Ieromonah Serafim Rose

Sursa:APOLOGETICUM 2003

Desigur, există alte forme mai puţin violente de tulburare populară. Există pasiunea pentru mişcare şi viteză, exprimată în special în vetabilul cult al automobilului (noi am remarcat deja această pasiune la Hitler); atracţia universală a televizorului şi cinematografului, având cel mai frecvent funcţia de a furniza câteva ore de fugă de realitate, atât prin subiectele lor eclectice şi „captivante” cât şi prin efectul hipnotic al mijloacelor mass media. Sporirea caracterului primitiv şi sălbatec al muzicii populare şi a expresiei, poate mai autentice, a sufletului contemporan, „jazzul”, cultul puterilor fizice în sport şi slava morbidă a „tineretului” care este parte integrantă a acestuia; extinderea şi tolerarea generală a promiscuităţii sexuale, trecută cu vederea de către multe persoane presupuse responsabile, ca un indicativ al „sincerităţii” tineretului contemporan şi pur şi simplu ca o altă formă a atitudinii „deschise”, „experimentele” atât de mult încurajată în artă şi ştiinţe; lipsa de respect faţă de autoritatea nutrită de o atitudine populară care nu vede nici o valoare ci „imediatul” şi „dinamicul” şi duce tineretul cel mai „idealist” la democraţii împotriva legilor şi instituţiilor „represive”.

In mijlocul unor astfel de fenomene „activitatea” este în mod clar o evadare – o evadare de la plictiseală, de la lipsa de sens şi, în modul cel mai profund, de la goliciunea care pune stăpânire pe inima care a abandonat pe Dumnezeu, Adevărul revelat. In manifestările mai complexe ale impulsului vitalist, la care ne întoarcem acum, acţionează aceeaşi psihologie. Noi nu vom fac altceva decât să sugerăm bogăţia acestor manifestări, pentru că pe unele le vom analiza mai în amănunt mai târziu în ceea ce priveşte rolul lor ca forme ale „noii spiritualităţi”.

In politică, formele cele mai pline de succes au fost cultul lui Mussolini pentru activism şi violenţă, şi cultul mai întunecat al lui Hitler pentru „sânge şi pământ”; natura acestora este prea familiară generaţiei actuale, nevoilor comentate mai departe în acest context. Totuşi, poate nu este atât de clar astăzi, când barometrul politic indică spre „stânga” cu atâta claritate, cât de profundă a fost atracţia acestor mişcări, când au apărut, acum vreo patruzeci de ani. In afară de masele dezrădăcinate, care a fost obiectivul principal al exploatării lor, o parte deloc neglijabilă a intelectualităţii şi avangardei culturale au devenit simpatizanţi entuziaşti ai demagogilor nihilişti, cel puţin pentru un timp. Dacă puţini dintre cei rafinaţi au acceptat fie nazismul fie fascismul ca o „nouă religie”, unii cel puţin au înţâmpinat pe unul sau pe celălalt ca un antidot salutar al „democraţiei”, „ştiinţei” şi „progresului” (adică, liberalismul şi realismul) care păreau să promită un viitor pe care nici un om sensibil nu era în stare să le pătrundă fără înţelegere. „Dinamismul”, „vitalitatea” şi pseudo-tradiţionalismul lor păreau în mod înşelător „rătăcitor” multora care respirau atmosfera intelectuală sufocantă a timpului.

Arta modernă a avut o atracţie similară, şi reacţia similară împotriva „realismului” academic, lipsit de viaţă, a dus la fel la culori ciudate. Surse şi influenţe noi şi exotice au fost găsite în arta din Africa, Orient, Mările Sudului, ca omul preistoric, copii şi nebuni, ca şi în spiritism şi ocultism. „Experimentarea” continuă a fost regula, o căutare constantă pentru forme şi tehnici „noi”; inspiraţia era găsită mai presus de toate în „sălbăticie”, „primitivism” şi „spontaneitate”. Ca şi futuriştii în manifestul lor (deşi futurismul însuşi cu greu, poate fi considerat ca artă), artiştii cei mai tipic moderni au slăvit în operele lor „orice fel de originalitate, îndrăzneală, violenţă extremă, şi ei au crezut, de asemenea, că „mâinile noastre sunt libere şi pure, pentru a începe totul din nou”.

Potrivit mitului vitalist, artistul este un „creator”, un „geniu”, el este „inspirat”. In arta sa, realismul este transformat de „viziune”. Este un semn şi o profeţiei a „trezirii spirituale”. Pe scurt, artistul este un „magician” în propriul său domeniu, în exact acelaşi fel în care Hitler a fost în politică. In ambele nu se află adevărul, ci sentimentul subiectiv care le guvernează.

In religie – sau, pentru a vorbi mai precis, pseudo-religie -, experimentarea neobosită caracteristică vitalismului s-a manifestat în forme chiar mai variate decât le are aceasta în şcolile artei moderne. De exemplu, există secte ale căror zeitate este o „forţă” vagă, imanentă; există varietăţile „gândirii noi” şi „gândirii pozitive”, care este interesată să angajeze şi să utilizeze această „forţă”, ca şi cum ar fi o formă de electricitate. Strâns legate de acestea se află ocultismul şi spiritismul, ca şi anumite forme false ale „înţelepciunii orientale”, care abandonează toată simularea legăturii cu „Dumnezeu” pentru a invoca categoric „puteri” şi „prezenţe” mai imediate.

Vitalismul religios apare, de asemenea, în cultul larg răspândit al „conştiinţei” şi „realităţii”. Intr-o formă destul de redusă acesta este prezent la adepţii artei moderne în „actul creativ” şi „viziunea” care inspiră această artă. Căutarea fără discernământ a „iluminării”, ca la cei care se află sub influenţa zen budismului, este o formă mai extremă a acestui cult. Şi presupusa „experienţă religioasă” stimulată de diferite droguri este, poate, reductio ad absurduma sa.

Iarăşi, există o încercare de a fabrica un cult pseudo-păgân al „naturii” şi în special al elementelor sale cele mai „primitive” şi de bază: pământul[1] , trupul, sexul[2]. Zarathustra al lui Nietzsche este un „profet” puternic al acestui cult, şi aceasta reprezintă tema lui D.H. Lawrence şi a altor romancieri şi poeţi ai acestui secol.

Şi este încercarea, în majoritatea felurilor de „existenţialism ” şi „personalism”, de a transforma religia în nimic mai mult decât o „întâlnire” personală cu alţi oameni şi – uneori – cu un „Dumnezeu” vag conceput sau, în „existenţialismul” patologic, ateist, să facă o religie a „rebeliunii” şi o auto- mărire frenetică.

Toate aceste manifestări vitaliste ale „impulsului religios” au în comun o ostilitate faţă de orice doctrină sau instituţie neschimbătoare şi superioară, precum şi goana după valorile „imediate” ale vieţii, „vitalitate”, „experienţă”, „conştienţă”, sau „extaz”.

Am descris trăsăturile cele mai izbitoare ale vitalismului şi am dat unele sugestii. Totuşi, trebuie să definim termenul şi să expunem caracterul său nihilist. După cum am văzut, liberalismul a subminat adevărul prin indiferentă făţă de acesta, păstrând totuşi prestigiul numelui său; şi realismul l-a atacat în numele unui adevăr mai mic, parţial. Vitalismul, ca opus al celor două, nu are, totuşi, nici o legătură cu adevărul. El îşi dedică pur şi simplu tot interesul pentru ceva de o ordine complet diferită.

Nietzsche a spus că „falsitatea unei opinii nu este pentru noi o obiecţie faţă de aceasta… Problema este, cât de mult o opinie se îndepărtează de viaţă sau păstrează viaţa…”[3]. Când începe asemenea pragmatism nihilismul trece în etapa vitalismului care poate fi definită ca eliminare a adevărului, ca şi criteriu al acţiunii umane, şi substituirea noului standard: „dătătorul de viaţă”, „vitalul” este despărţirea finală a vieţii de adevăr.

Vitalismul este un fel mai avansat al realismului. Impărtăşind punctul de vedere mai îngust asupra vieţii al celui de-al doilea şi preocuparea sa de a reduce tot ce este mai înalt la termenii cei mai de jos posibili, vitalismul exprimă eşecul acestui proiect în faţă unei conştiinţe mai „realiste” că nu există nici un adevăr absolut aici în lume. Că singurul principiu care nu se schimbă în această lume este schimbarea însăşi. Realismul reduce supranaturalul la natural, ceea ce este revelat la raţional, adevărul la obiectivitate. Vitalismul merge mai departe şi reduce totul la experienţă şi senzaţie subiectivă. Lumea care părea atât de solidă, de sigur, raţionalistului se dizolvă în punctul de vedere vitalist asupra lucrurilor. Mintea nu mai are răgaz deloc pentru odihnă, totul este înghiţit de mişcare şi acţiune.

Logica necredinţei duce inexorabil în abis; cel care nu se va întoarce la adevăr trebuie să urmeze eroarea până la capăt. Şi umanismul face la fel, după ce a contractat contaminarea realistă sucombă la microbul vitalist. Despre acest fapt nu există o indicaţie mai bună decât standardele „dinamice” care au ajuns să ocupe un loc tot mai mare în critica de artă şi literatură formală, şi chiar în discuţii despre religie, filosofie şi ştiinţă. Astăzi, în nici unul dintre aceste domenii, nu există calităţi mai apreciate decât acelea de a fi „original”, „experimental” sau „captivant”; problema adevărului, dacă este totuşi ridicată, este tot mai mult împinsă în spate şi înlocuită de criterii subiective: „integritate”, „autenticitate”, „individualitate”.

O asemenea abordare este o invitaţie deschisă obscurantismului, ca să nu mai amintim de şarlatanie. Şi dacă ultima poate fi înlăturată ca o înşelare pentru vitalist, care nu a devenit regulă, în nici un caz nu este posibil să ignore obscurantismul vulgar în creştere, pe care temperamentul vitalist îl tolerează şi chiar îl încurajează. Devine şi mai greu în climatul intelectual contemporan să te angajezi în discuţie raţională cu apologeţii vitalişti. De exemplu, dacă pe cineva îl interesează sensul operei de artă contemporană, i se va spune că nu are nici un „sens”, că este „artă pură” şi poate fi doar „simţită”, şi dacă criticul nu „simte” întocmai, el nu are nici un drept să o comenteze. Incercarea de a introduce vreun standard criticii, chiar de felul cel mai elementar şi tehnic, este stăvilită de pretenţia că vechile standarde nu pot fi aplicate artei noi, că ele sunt „statice”, „dogmatice” sau, pur şi simplu, „demodate”, şi că astăzi arta poate fi judecată numai în termenii succesului în realizarea propriilor intenţii unice. Dacă criticul vede o intenţie morbidă sau inumană în spatele operei de artă, există acuza că este o reflectare exactă a „spiritului epocii”, şi este de la sine înţeles faptul că un om este naiv dacă el crede că arta ar trebuisă fie mai mult decât atât. Desigur ultimul argument este cel favorit al avangardei de astăzi, fie el literar, filosofic sau „religios”. Pentru oamenii plictisiţi de adevăr este suficient că un lucru „există”, şi că el este „nou” şi „captivant”.

[1]Aici putem include şi mişcarea ecologică cu tendinţele ei neo-păgânism de reîntoarcere la cultul fertilităţii.

[2]Feminismul actual şi, putem spune, „new-age-ist” luptă nu numai pentru egalitatea sexelor, ci şi pentru anularea oricăror deosebiri între sexe, inclusiv cele naturale şi cele sociale, decurgând din cele naturale. Este o luptă pentru o totală libertate sexuală, inclusiv lezbianismul, uranismul şi incestul – o strădanie antifirească de a crea „omul androgin” al viitorului: omul ne-om. Feminismul actual se ridică împotriva familiei în structura ei tradiţională. Feminismul vrea o revoluţionare a întregii culturi, vrea un om nou (androgin) într-o societate mondială a păcii ca mod de existenţă, vrea abolirea alienării, generalizarea atitudinii prometeice şi edificarea paradisului pe pământ prin forţe umane proprii. (Bruno Wurtz, New Age, Editura de vest, Timişoara, 1992, pag. 145).

[3]Friederich Nietzsche, Beyond Good and Evil Beyond Good and Evil, # 4.

Anunțuri

Octombrie 30, 2008

Nihilismul – Etapele nihilismului dialectic

„Cauza revolutiei din epoca modernã. Nihilismul”

Ieromonah Serafim Rose

Sursa:APOLOGETICUM 2003

In unitatea scopului sãu susţinut, mentalitatea nihilistã este singularã. Dar aceastã mentalitate se manifestã în fenomene la fel de diverse ca şi naturile oamenilor care le împãrtãşesc. Numai cauza nihilistã este astfel promovatã pe multe fronturi simultan şi duşmanii ei sunt tulburaţi şi înşelaţi de aceastã tacticã eficace. Totuşi, pentru observatorul atent, fenomenele nihiliste se reduc la trei sau patru tipuri principale, şi aceste puţine tipuri sunt, mai departe, raportate unul la altul ca stadiile unui proces care pot fi numite dialectica nihilistã . Un stadiu al nihilismului se opune altuia, nu pentru a-l combate efectiv, ci pentru a încorpora greşelile aceluia în propriul program şi pentru a duce omenirea cu un pas mai departe pe drumul prãpastiei care se aflã la capãtul întregului nihilism. Pentru siguranţã, argumentele la fiecare stadiu sunt adesea eficiente în sublinierea anumitor deficienţe evidente ale unui stadiu precedent sau urmãtor; dar nici o criticã nu este vreodatã suficient de radicalã pentru a aborda erorile obişnuite pe care le au toate stadiile. Si adevãrurile parţiale care sunt prezentate în mod indiscutabil în toate formele de nihilism sunt în final doar tactici pentru a seduce oamenii cu marea falsitate care stã la baza tuturor.

Stadiile care urmeazã a fi descrise în paginile urmãtoare nu trebuie înţelese pur şi simplu cronologic, deşi, în sensul cel mai îngust, ele sunt de fapt un fel de cronicã a dezvoltãrii mentalitãţii nihiliste din timpul eşuãrii experimentului nihilist al Revoluţiei franceze în conformitate cu cele mai noi şi mai explicite manifestãri ale Revoluţiei Socialismului Naţional. Astfel, cele douã decade dinainte şi cele douã de dupã mijlocul secolului al XIX-lea pot fi privite ca apogeul prestigiului şi influenţei liberale, şi J.S.Mill ca liberal tipic. Epoca Realismului ocupã poate ultima jumãtate a secolului şi este exemplificat pe de o parte de gânditori socialişti, pe de altã parte de filosofi şi popularizatori (mai degrabã ar trebui sã spunem „exploratori”) ai ştiinţei. Vitalismul, în formele simbolismului, ocultismul, expresionismul artistic şi diversele filosofii evolutive şi „mistice”, sunt parte a celui mai semnificativ subcurent intelectual ce cuprinde întreaga perioadã a secolului, dupã 1875. Si nihilismul distrugerii, deşi rãdãcinile lui intelectuale sunt adânc înfipte în secolul anterior, duce la o concluzie importantã, în ordinea publicã la fel ca şi în multe sfere private, poate fi urmãrit pe parcursul unui întreg secol şi un sfert al dezvoltãrii nihiliste cu nivelul sãu maxim de distrugerie între anii 1914-45.

Se va observa cã aceste perioade se suprapun, pentru cã nihilismul se maturizeazã în mod diferit la popoare diferite şi la indivizi diferiţi. De fapt suprapunerea este mai extremã decât poate sugera schema noastrã simplã, atât de mult încât reprezentanţii fiecãrui stadiu pot fi gãsiţi în fiecare perioadã, şi ei toţi coexistã chiar şi azi. Ceea ce este adevãrat despre perioadele istorice este adevãrat şi despre indivizi; nu existã nihilism „pur” în nici un stadiu, fiecare temperament predominant nihilist fiind o combinaţie a ultimelor douã stadii.

Mai mult, dacã etapa de la Revoluţia francezã este prima în care nihilismul a jucat rolul central, fiecare dintre stadiile acestuia a fost reprezentat în secolele anterioare. Liberalismul, de exemplu, este un derivat direct al umanismului Renaşterii. Realismul a fost un aspect important al reformei protestante, ca şi al iluminismului francez. A apãrut un fel de vitalism în ocultismul renaşterii şi iluminismului şi iarãşi în romantism. Nihilismul distrugerii, deşi nu a fost niciodatã atât de profund cum a fost în secolul trecut, a existat ca o ispitã pentru anumiţi gânditori extremişti de-a lungul epocii moderne.

Totuşi, cu aceste rezerve, planul nostru poate fi acceptat ca cel puţin o aproximare a ceea ce a reprezentat un proces istoric şi psihologic incontestabil. Atunci, sã începem investigaţiile stadiilor acestui proces dialectic nihilist încercând sã le judecãm la lumina limpede a adevãrului creştin ortodox cãci – dacã suntem corecţi -, ele existã pentru a ascunde şi a nega. Vom încerca numai sã descriem aceste stadii, şi sã le scoatem în evidenţã, fãcând referire la definiţia nihilismului pe care am adoptat-o, pentru a vedea în ce mãsurã ele pot fi considerate drept nihiliste.

Octombrie 18, 2008

Un adevărat convertit ortodox din rândul intelectualităţii ruse (12)

„Teologie Apologetică ortodoxă”

Ivan Mihailovici Andreev

Editura Sophia, Bucureşti,2003

Un adevărat convertit ortodox din rândul intelectualităţii ruse

de părintele Serafim Rose

12. Un om cu suflet mare

Atât în toate scrierile, cât şi în viaţa sa, Andreev era un om cu suflet mare. Suferea teribil din cauza nivelului scăzut al calităţii Bisericii şi al conştiinţei morale din timpurile noastre, şi în Uni­unea Sovietică, şi în lumea liberă. Poate că anii lui creatori ar fi fost şi mai fructuoşi dacă nu ar fi fost împiedicat de sentimentul că doar câtorva oameni pare să le pese cu adevărat de Dumnezeu, de ortodo­xie şi de aproapele. Un singur articol (publicat ca un apendice la lucrarea sa Teologia Morala) ne dez­văluie cu precădere grija profund creştină, care pare să fi dispărut cu adevărat de pe faţa pământului.

(more…)

August 31, 2008

Despre conceptia de viata ortodoxa – Concluzii

Cuv. Seraphim Rose

Traducere: Constantin Făgeţan

Conferinţa ţinută de ieromonahul Serafim Rose în anul 1982 în mânăstirea întemeiată de el la Platina, în munţii Californiei, în care părintele ne pune în gardă asupra principalelor pericole duhovniceşti ce ne ameninţă în ziua de azi.

Este evident pentru orice creştin-ortodox conştient de ce se întâmplă în jurul lui că azi că lumea se îndreaptă spre capătul ei. Aceste semne ale timpului sunt atât de evidente încât ai putea crede că lumea se dezintegrează chiar în acest moment. Care sunt câteva din aceste semne?

– Anormalitatea lumii. Niciodată nu au avut loc astfel de manifestări ciudate şi nenaturale şi un comportament care să fie acceptat drept obişnuit ca acesta din zilele noastre. Dar, priveşte lumea din jurul tău: ce este în ziare, ce fel de filme sunt prezentate, ce este la televizor, ce cred oamenii că este interesant şi amuzant, pentru ce râd, toate acestea sunt absolut ciudate. Şi sunt oameni care le promovează în mod deliberat, bineînţeles, pentru propriul profit, şi pentru că aceasta este la modă, pentru că există o dorinţă perversă de astfel de lucruri.

(more…)

August 19, 2008

Despre conceptia de viata ortodoxa – introducere

Cuv. Seraphim Rose

Traducere: Constantin Făgeţan

Conferinţa ţinută de ieromonahul Serafim Rose în anul 1982 în mânăstirea întemeiată de el la Platina, în munţii Californiei, în care părintele ne pune în gardă asupra principalelor pericole duhovniceşti ce ne ameninţă în ziua de azi.

Înainte de a-mi începe cuvântul aş dori să spun două-trei lucruri despre importanţa faptului de a avea o concepţie de viaţă ortodoxă şi de ce este mai greu să ţi-o formezi în zilele de azi decât în secolele trecute.

În secolele trecute – de exemplu în Rusia secolului XIX – concepţia de viaţă ortodoxă era o parte importantă a trăirii ortodoxe şi era sprijinită de mediul respectiv. Nici nu era nevoie să vorbeşti de ea ca de un lucru aparte – trăiai Ortodoxia în armonie cu societatea ortodoxă în care te aflai şi îţi dobândeai o concepţie de viaţă ortodoxă de la Biserică şi din societate.

În multe ţări conducerea mărturisea Ortodoxia, ce era centrul vieţii publice, iar conducătorul însuşi era cel dintâi laic ortodox, având responsabilitatea de a da exemplu creştin tuturor supuşilor săi. Toate oraşele aveau biserici ortodoxe şi în multe dintre ele se slujea zilnic, dimineaţa şi seara. Existau mănăstiri în toate marile oraşe, în târguri, în afara oraşelor şi la ţară, în pustie şi în sălbăticie. În Rusia se aflau mai bine de 1000 de mănăstiri organizate oficial, fără să socotim numeroasele sihăstrii. Călugăria era un model general acceptat de vieţuire. De fapt, majoritatea familiilor aveau în mănăstire o soră sau un frate, un unchi, bunic sau văr care era călugăr sau maică, pentru a nu mai vorbi despre alte exemple de viaţă ortodoxă, precum cel al pelerinilor care mergeau din mănăstire în mănăstire sau al nebunilor pentru Hristos. Pe toată calea vieţii întâlneai dreptcredincioşi creştini al căror centru era, bineînţeles, călugăria.

Tradiţiile ortodoxe făceau şi ele parte din viaţa de zi cu zi. Majoritatea cărţilor citite erau ortodoxe. Viaţa zilnică era grea pentru majoritatea oamenilor; trebuiau să muncească din greu pentru a supravieţui, speranţa de viaţă nu era ridicată, moartea era o realitate frecventă şi toate acestea întăreau învăţătura Bisericii despre realitatea şi apropierea vieţii de apoi.

A trăi o viaţă ortodoxă în aceste circumstanţe era acelaşi lucru cu a avea o concepţie de viaţă ortodoxă şi era, de altfel, foarte puţină nevoie să se vorbească despre un astfel de lucru.

Astăzi, pe de altă parte, toate acestea s-au schimbat. Ortodoxia noastră este o mică insulă în mijlocul unei lumi care operează cu principii total diferite şi în fiecare zi aceste principii se schimbă cu altele mai rele, înstrăinându-ne tot mai mult de dreapta credinţă. Mulţi oameni sunt tentaţi să-şi împartă viaţa lor în două secvenţe foarte distincte: viaţa cotidiană pe care o petrecem la serviciu, cu prieteni lumeşti, cu treburile noastre lumeşti şi Ortodoxia, în cadrul căreia ne manifestăm Duminica şi cu alte ocazii, în timpul săptămânii, când avem timp pentru ea. Dar o concepţie de viaţă a unei astfel de persoane, dacă o observi mai atent, este de multe ori o ciudată combinaţie între valorile creştine şi valorile lumeşti, valori incompatibile care nu se pot amesteca.

Scopul acestui cuvânt este de a înţelege cum oamenii care trăiesc în zilele noastre pot face primii paşi către o concepţie de viaţă unitară, către o concepţie de viaţă ortodoxă. Ortodoxia este trăire. Dacă nu trăim Ortodoxia, pur şi simplu nu suntem ortodocşi, indiferent de convingerile formale pe care le putem avea. Existenţa în lumea noastră contemporană a devenit foarte artificială, foarte nesigură, foarte confuză. Ortodoxia, este drept, are o viaţă proprie, care nu este însă foarte depărtată de viaţa din jurul ei, astfel încât viaţa unui creştin ortodox, şi nu doar a celor cu numele, ci şi a trăitorilor, nu poate decât să reflecte lumea într-un anumit fel. Un anumit gen de nesiguranţă, de dezorientare a pătruns şi în viaţa ortodoxă a vremurilor noastre. În acest cuvânt vom încerca să aruncăm o privire asupra vieţii lumii contemporane şi apoi asupra trăirii ortodoxe, pentru a vedea cum ne putem îndeplini mai bine datoria creştină de a duce o viaţă care nu e a lumii acesteia în aceste vremuri destul de grele şi de a păstra astăzi o perspectivă creştină ortodoxă asupra întregii vieţi, percepţie care ne va ajuta să supravieţuim timpurilor acestora cu credinţa noastră întreagă.

Blog la WordPress.com.