Cuviosul Seraphim Rose

Februarie 14, 2009

Cum să citim „Cartea Facerii” – Natura textului (2)


Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006


Întru acelaşi cuget scrie şi Sfântul Vasile la începutul Hexaimeronului său:

„Aşadar Moisi, care a fost învrednicit, la fel cu îngerii, să vadă pe Dumnezeu faţă către faţă, el ne istoriseşte cele pe care le-a auzit de la Dumnezeu.”

In Omiliile la Facere, Sfântul loan Gură de Aur revine mereu asupra afir­maţiei că fiecare cuvânt al Scripturii este dumnezeieşte insuflat şi are un înţeles adânc – căci nu sunt cuvintele lui Moisi, ci ale lui Dumnezeu:

„Să vedem dar ce ne învaţă şi acum fericitul Moisi, care nu grăieşte acestea numai cu a sa gură, ci insuflat de harul lui Dumnezeu.” Apoi are o fascinantă descriere a felului cum face Moisi acest lucru. Ştim că prorocii Vechiului Testament au prevestit venirea lui Messia. In Cartea Apocalipsei, Sfântul loan Teologul a prorocit cele despre sfârşitul lumii şi viitorul Bisericii. Cum anume ştiau ce urma să se întâmple ? Este vădit că Dumnezeu le-a descoperit. Sfântul loan Gură de Aur zice că întocmai cum Sfântul loan Teologul a fost prorocul celor viitoare, Moisi a fost prorocul celor din trecut. El spune următoarele:

„Toţi ceilalţi proroci au spus sau cele ce aveau să se întâmple după multă vreme, sau cele ce aveau să se întâmple în vremea lor, pe când fericitul Moisi, care a trăit după multe generaţii de la facerea lumii, condus fiind de mâna cea de sus, a fost învrednicit să spună acelea care fuseseră create de Stăpânul tuturor înainte de naşterea lui! De-aceea a şi început spunând aşa: Intru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Aproape că ne strigă tuturora cu voce tare şi ne spune: «Rostesc oare acestea fiind învăţat de oameni ? Nu ! Cel care a adus pe acestea de la nefiinţă la fiinţă, Acela a mânat şi limba mea spre grăirea lor !» Aşa că, rogu-vă, să luăm aminte la cele spuse, nu ca şi cum le-am auzi de la Moisi, ci de la Dumnezeul universului prin gura lui Moisi, şi să zicem adio gândurilor noastre.” Aşadar, trebuie să ne apropiem de primele capitole ale Facerii ca de o carte prorocească, cunoscând că cele înfăţişate s-au întâmplat cu adevărat, dar cunoscând şi că – din pricina îndepărtării lor faţă de noi, şi din pricina firii lor însăşi, ca primele întâmplări din istoria lumii – le vom putea înţelege numai în chip nedesăvârşit, tot aşa cum nedesăvârşit înţelegem întâmplările de la sfârşitul lumii, înfăţişate în Apocalipsă şi în alte Scripturi ale Noului Testament. Sfântul loan Gură de Aur însuşi ne atrage luarea aminte să nu so­cotim a înţelege prea mult din zidirea lumii:

„Să primim cu multă recunoştinţă cuvintele Scripturii; să nu trecem de măsura noastră, nici să iscodim cele mai presus de noi, aşa cum au păţit duşmanii adevărului, care, voind să cerceteze totul cu propriile gânduri, nu s-au gândit că este cu neputinţă omului să cunoască desăvârşit creaţia lui Dumnezeu.”

Să încercăm deci a intra în lumea Sfinţilor Părinţi şi în felul lor de înţele­gere a textului Facerii, cel dumnezeieşte insuflat. Să iubim şi să cinstim scrierile lor, care în vremile noastre tulburi sunt faruri strălucitoare ce-şi aruncă atotluminătoarea rază asupra textului celui insuflat. Să nu ne pripim a crede că noi „ştim mai bine” decât aceia, iar de socotim a avea vreo înţele­gere pe care ei nu au zărit-o, să ne smerim, şovăind a o da altora, cunoscân-du-ne sărăcia şi slăbiciunea minţilor noastre. Fie ca ei să ne deschidă minţi­le, ca şi noi să pricepem descoperirea lui Dumnezeu.

Mai trebuie să adăugăm aici o observaţie finală despre studierea Cărţii Facerii în vremea noastră. Sfinţii Părinţi de la începuturile creştinismului, care au scris despre cele Şase Zile al zidirii lumii, au găsit de cuviinţă ca în anumite cazuri să semnaleze speculaţiile ştiinţifice sau filosofice necreştine ale vremii lor – de pildă, faptul că lumea ar fi veşnică, că s-ar fi ivit de la sine, că ar fi fost creată dintr-o materie preexistentă de către un dumnezeu-făurar limitat, şi aşa mai departe.

Şi în vremea noastră există speculaţii necreştine despre începuturile uni­versului, ale vieţii pe pământ etc, şi nu avem cum să nu le atingem în anu­mite momente ale tâlcuirii noastre. Astăzi cele mai răspândite idei de acest tip sunt cele legate de aşa-numita teorie a „evoluţiei”. Va trebui să discutăm pe scurt câteva dintre ideile sale dar, spre a evita neînţelegerile, trebuie să spunem ce anume înţelegem prin acest cuvânt.

Conceptul de „evoluţie” are mai multe accepţii, atât în limbajul ştiinţific cât şi în cel obişnuit: uneori nu este decât un sinonim pentru „dezvoltare”; alteori e folosit spre a descrie „variaţiile” ce apar în interiorul speciilor; şi, în sfârşit, descrie schimbările reale sau ipotetice din natură, de un tip oarecum mai cuprinzător. In cursul de faţă nu ne vom ocupa de aceste tipuri de „evoluţie”, ce aparţin în mare măsură domeniului realităţilor ştiinţifice şi interpretării lor.

Singurul tip de „evoluţie” de care va trebui să ne ocupăm este evoluţia în înţelesul de „cosmogonie” – adică teorie despre obârşia lumii. Pentru cei care studiază astăzi Facerea, acest tip de teorie a evoluţiei ocupă acelaşi loc pe care-l ocupau vechile speculaţii despre obârşia lumii pentru primii Părinţi ai Bisericii. Există persoane ce susţin că până şi acest tip de evoluţie este perfect ştiinţific; ba chiar unii dintre ei sunt cu totul „dogmatici” în privinţa subiectului. Dar orice părere suficient de obiectivă va trebui să admită că cosmogonia evoluţionistă, dacă nu are pretenţia de a fi descoperită în chip dumnezeiesc, este tot atât de speculativă ca orice altă teorie asupra originilor şi poate fi discutată la acelaşi nivel cu ele. Deşi pretinde a se întemeia pe realităţi ştiinţifice, ea însăşi aparţine domeniului filosofiei, atingând chiar teologia, în măsura în care nu poate ocoli problema lui Dumnezeu ca Ziditor al lumii, fie că îl acceptă ori îl tăgăduieşte.

Deci în cursul de faţă vom aborda teoria „evoluţiei” doar ca pe o teorie universală ce încearcă să explice obârşia lumii şi a vieţii.

Februarie 7, 2009

Cum să citim „Cartea Facerii” – Tâlcuiri literale sau tâlcuiri simbolice?

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006


Problema e o mare piatra de poticnire pentru noi, oamenii moderni, cres­cuţi cu o educaţie şi concepţie „ştiinţifică”, care ne-a sărăcit priceperea tâl­curilor simbolice ale textelor. Ca urmare, prea adeseori tragem concluzii pri­pite: dacă există vreun sens simbolic al unei imagini din Scriptură (de pildă, pomul cunoştinţei binelui şi răului), suntem foarte înclinaţi să spunem „este doar un simbol”; cea mai slabă indicaţie asupra unui sens figurat sau meta­foric ne face adeseori să eliminăm sensul literal. Uneori, o astfel de atitudine poate duce chiar la judecăţi pripite asupra unor întregi fragmente sau cărţi ale Scripturii: dacă există elemente simbolice sau figurate, de pildă în relata­rea Facerii despre Grădina Edenului, tragem cu uşurinţă concluzia că întrea­ga relatare este un „simbol” sau o „alegorie”.

Cheia noastră pentru înţelegerea Facerii este următoarea: cum anume au înţeles Sfinţii Părinţi problema aceasta, atât în particular, în ceea ce priveşte pasajele separate, cât şi în general, în ceea ce priveşte cartea ca întreg ?

Să luăm câteva exemple.

1. Sfântul Macarie cel Mare din Egipt, unul dintre sfinţii cu o foarte înaltă viaţă duhovnicească şi care nu poate fi bănuit de păreri prea literale asupra Scripturii, scrie despre Facere 3, 24: „Raiul s-a închis, iar Heruvimului celui cu sabia de foc i s-a dat poruncă să oprească intrarea omului în el; acest fapt, care atunci s-a întâmplat în chip văzut, se întâmplă şi acum în fiecare suflet în chip nevăzut”.

2. Sfântul Grigorie Teologul, renumit pentru tâlcuirile sale adânc duhov­niceşti ale Scripturii, spune despre pomul cunoştinţei binelui şi răului: „Po­mul acela, pe cât îmi pare, era contemplaţia, la care numai cei ce au ajuns la deplinătatea deprinderii pot pătrunde fără primejdie”. Înseamnă oare că so­cotea pomul doar un simbol, iar nu şi un pom în sens literal? În scrierile sale nu pare a ne da un răspuns la întrebare, dar o face un alt mare Sfânt Pă­rinte (căci, atunci când ne învaţă învăţătura ortodoxă, iar nu părerile lor personale, toţi marii Părinţi sunt de acord unii cu alţii, şi chiar ajută a se tâlcui unul pe altul). Sfântul Grigorie Palama, Părintele isihast din veacul al patrusprezecelea, tâlcuieşte acest pasaj:

„Grigorie supranumit Teologul a numit «contemplaţie» pomul cunoş­tinţei binelui şi răului. […] Dar, pentru aceasta, ea n-a fost pentru el plăsmuire şi simbol inconsistent. Căci şi pe Moise şi pe Ilie îi declară dumne­zeiescul Maxim «simboale», pe unul al judecăţii şi pe celălalt al proniei. A făcut aceasta oare pentru că nu erau ei prezenţi cu adevărat, ci au fost plăsmuiţi şi ei în chip «simbolic» ?”

3. Acestea sunt interpretări particulare. în ceea ce priveşte abordările generale ale naturii „literale” ori „simbolice” a textului Facerii, să cercetăm cuvintele altor câtorva Sfinţi Părinţi care au scris tâlcuiri la Cartea Facerii.In Hexaimeronul său, Sfântul Vasile cel Mare scrie:

„Cei care nu interpretează cuvintele Scripturii în sensul lor propriu spun că apa de care vorbeşte Scriptura nu e apă, ci altceva, de altă natură, şi interpretează cuvintele plantă şi peşte cum li se pare lor. […] Eu când aud că Scriptura zice iarbă, înţeleg iarbă; când aud plantă, peşte, fiară, dobitoc, pe toate le înţeleg aşa cum sunt spuse. Nu mă ruşinez de Evan­ghelie (Rom. 1, 16). […] Mi se pare însă că cei care nu înţeleg lucrul acesta, adică cei care folosesc interpretarea alegorică, au încercat să dea Scripturii o vrednicie închipuită, punând pe seama ei propriile idei, schimbând sensul cuvintelor Scripturii cu folosirea unui limbaj figurat, înseamnă însă să te faci mai înţelept decât cuvintele Duhului când, în chip de interpretare a Scripturii, introduci în Scriptură ideile tale. Deci să fie înţeleasă Scriptura aşa cum a fost scrisă !”

4. Sfântul Efrem Sirul ne spune la fel în Tâlcuire la Cartea Facerii:

„Nimenea să nu creadă că zidirea cea de Şase Zile este o alegorie; tot aşa, nu este îngăduit a zice că ceea ce pare, potrivit celor istorisite, a fi fost zidit în şase zile, a fost zidit într-o singură clipă, şi, de asemenea, că unele nume înfăţişate în acea istorisire fie nu înseamnă nimic, fie înseam­nă altceva. Dimpotrivă, trebuie să ştim că întocmai cum cerul şi pământul ce s-au zidit întru început sunt chiar cerul şi pământul, iar nu altceva ce s-ar înţelege sub numele de cer şi pământ, tot aşa orice altceva se zice a fi fost zidit şi tocmit cu rânduială după zidirea cerului şi a pământului nu sunt numiri goale, ci însăşi fiinţa firilor zidite corespunde puterii numelor acestora.

5. Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbind anume despre râurile Raiului, scrie:

„Dar poate că cei care vor să vorbească după a lor înţelepciune nu în­găduie iarăşi ca aceste râuri să fie râuri, nici apele să fie ape. ci caută să convingă pe cei care vor să-şi dea lor spre ascultare auzul, ca să-şi închi­puie cu totul altceva. Noi însă, rogu-vă, să nu dăm ascultare acestora, ci să ne astupăm urechile la glasul lor, să dăm crezare cuvintelor dumneze­ieştii Scripturi, urmând spusele ei; să ne străduim să punem în sufletele noastre învăţăturile cele sănătoase.”

Iată deci că Sfinţii Părinţi se confruntau şi ei cu această problemă în vre­mea lor, în veacul al patrulea. Erau o mulţime de oameni ce tâlcuiau textul Facerii ca pe o alegorie, luând-o razna cu tâlcuirile simbolice şi tăgăduind orice sens literal – mai ales primelor trei capitole, pe care le vom cerceta. De-aceea Sfinţii Părinţi şi-au făcut o datorie din a spune că textul are un sens literal, şi trebuie să înţelegem exact care este acela.

Ne putem da seama deci că Sfinţii Părinţi ce au scris despre Facere au fost în general destul de „literali” în tâlcuirea textului, chiar dacă în multe cazuri admiteau şi un înţeles simbolic sau duhovnicesc. Există, de bună sea­mă, în Scriptură metafore evidente, pe care nici un om cu mintea întreagă nu s-ar gândi să le ia „literal”. De pildă, în Psalmul 103 se spune: soarele şi-a cunoscut apusul său. în deplin respect faţă de text, nu este nevoie să credem că soarele are conştiinţă şi „cunoaşte” literal când urmează să asfinţească; este vorba doar de un procedeu firesc în limbajul poetic, care nu pune pe ni­meni în încurcătură.

Există însă şi un important tip de afirmaţii în Scriptură – iar în Cartea Facerii, sunt o mulţime de exemple – despre care Sfinţii Părinţi ne spun ex­plicit să nu le înţelegem în mod literal. Sunt afirmaţii antropomorfice despre Dumnezeu, ca şi cum El ar fi un om care merge, vorbeşte, se mânie etc. Toate aceste afirmaţii trebuie înţelese „cu dumnezeiască cuviinţă” – adică întemeindu-ne pe ceea ce ştim din învăţătura ortodoxă, că Dumnezeu este curat duhovnicesc, fără mădulare trupeşti, iar faptele Sale sunt descrise în Scriptură aşa cum ne apar nouă. Părinţii sunt foarte grijulii în această pri­vinţă de-a lungul textului Facerii. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur zice:

„Iar când auzi, iubite, că a sădit Dumnezeu Rai în Eden către Răsărit, înţelege cu dumnezeiască cuviinţă cuvântul «a sădit», înţelege că «a po­runcit». Crede cele ce spune mai departe Scriptura, crede că Raiul a fost făcut în locul în care a spus Scriptura.”

Cât despre informaţia „ştiinţifică” din Cartea Facerii – căci vorbind de­spre facerea lumii pe care o cunoaştem, nu are cum să nu cuprindă şi o oare­care informaţie ştiinţifică – contrar părerii obişnuite, ea nu are nimic „depă­şit”. Este adevărat că observaţiile ei sunt făcute toate aşa cum se văd de pe pământ şi cu referire la omenire; dar ele nu avansează nici o învăţătură anu­me – de pildă, despre natura corpurilor cereşti sau despre mişcările lor rela­tive – deci cartea poate fi citită de fiecare generaţie şi înţeleasă în lumina propriei cunoaşteri ştiinţifice. Descoperirea, în ultimele veacuri, a vastităţii spaţiului şi imensităţii multora dintre corpurile sale cereşti nu face decât să adauge măreţie în minţile noastre la simpla istorisire a Facerii.

Desigur, când Sfinţii Părinţi vorbesc despre Facere, ei încearcă să o ilus­treze cu exemple luate din ştiinţa naturală a vremii lor; la fel facem şi noi as­tăzi. Tot acest material ilustrativ este deschis criticii ştiinţifice, şi, în parte este într-adevăr depăşit. Dar textul însuşi al Facerii nu este atins de aceste critici, şi nu putem decât să ne uimim cât de proaspăt şi în pas cu vremea este el pentru fiecare nouă generaţie. Iar tâlcuirea teologică a Sfinţilor Pă­rinţi asupra textului împărtăşeşte aceleaşi calităţi.

Februarie 5, 2009

Cum să citim „Cartea Facerii” – Principiile fundamentale

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006


1.  Căutăm adevărul. Trebuie să avem suficient respect pentru Cartea Fa­cerii spre a recunoaşte că ea cuprinde adevărul, chiar dacă acel adevăr ne poate părea neobişnuit sau surprinzător. Dacă el pare să intre în contradicţie cu ceea ce credem a cunoaşte din ştiinţă, să ne aducem aminte că Dumnezeu este Autorul întregului adevăr, şi orice este adevăr curat în Scriptură nu poate să contrazică cu nimic ceea ce este adevăr curat în ştiinţă.

2.  Insuflarea Scripturii este de la Dumnezeu. Vom cerceta mai îndeaproa­pe în continuare ce înseamnă acest lucru; dar, pentru început, aceasta în­seamnă că trebuie să căutăm în ea adevăruri de un rang mai înalt, iar, dacă întâmpinăm greutăţi în a înţelege ceva, trebuie mai întâi să suspectăm pro­pria lipsă de cunoaştere, mai curând decât un neajuns al textului dumnezeieşte-însuflat.

3. Să nu ne grăbim a aduce propria desluşire locurilor „grele”, ci să cău­tăm ca mai întâi să ne familiarizăm cu ceea ce au spus Sfinţii Părinţi despre acele locuri, recunoscând înţelepciunea lor duhovnicească de care noi sun­tem lipsiţi.

4. Trebuie iarăşi să ne ferim de ispita de a lua citate izolate de la Sfinţii Părinţi, scoase din context, spre a „dovedi” ceea ce dorim. De pildă, am vă­zut un ortodox care dorea să dovedească că zidirea lui Adam nu are nimic „deosebit”, citând următoarea afirmaţie a Sfântului Athanasie cel Mare: „Omul întâi-zidit a fost făcut din ţărână ca orişicare, iar mâna ce 1-a zidit pe Adam zideşte iarăşi şi întotdeauna pe cei ce vin după el”. Aceasta e o afir­mare generală a lucrării ziditoare neîntrerupte a lui Dumnezeu, şi nimeni nu s-ar gândi s-o contrazică. Dar lucrul pe care persoana respectivă voia să-1 demonstreze era acela că nu există o deosebire reală între zidirea oricărui om viu şi zidirea primului om – şi, îndeosebi, că trupul lui Adam s-ar fi putut al­cătui prin zămislire firească în pântecele unei creaturi încă nu chiar umane. Poate fi oare îndreptăţită folosirea afirmaţiei citate ca „dovadă” în această problemă ?

Se poate întâmpla să aflăm în scrierile Sfântului Athanasie un pasaj ce respinge tocmai această idee. Într-un alt loc el zice: „Deşi numai Adam a fost alcătuit din lut, totuşi în el s-a cuprins moştenirea întregului neam”. El afirmă aici destul de clar că Adam a fost zidit în chip diferit de toţi ceilalţi oameni, ceea ce, aşa cum vom vedea, este într-adevăr învăţătura Sfinţilor Părinţi îndeobşte. Deci nu ne este îngăduit să luăm un citat din el şi să soco­tim că dovedeşte sau deschide calea unei idei dragi nouă. Afirmaţia generală a Sfântului Athanasie despre firea omului nu spune absolut nimic despre felul aparte al zidirii lui Adam.

Greşita folosire a citatelor din Sfinţii Părinţi este o capcană foarte obiş­nuită în zilele noastre, când polemicile asupra unor subiecte de acest fel sunt adeseori foarte pătimaşe. În cursul de faţă vom face tot ce ne stă în putinţă spre a ocoli asemenea capcane, neatribuind nici una dintre tâlcuirile noastre Sfinţilor Părinţi, ci încercând doar să vedem ce anume spun ei înşişi.

5. Nu e nevoie să acceptăm fiecare cuvânt scris de Părinţi despre Facere; uneori ei s-au folosit de ştiinţa vremii lor ca material ilustrativ ştiinţă care se înşela în unele lucruri. Dar trebuie să deosebim cu grijă ştiinţa lor de afir­maţiile lor teologice, şi trebuie să le respectăm întregul mod de abordare, ca şi concluziile generale şi intuiţiile teologice.

6. Dacă socotim că putem adăuga câte ceva înţelesului textului pentru zi­lele noastre (poate pe temeiul descoperirilor ştiinţei moderne), să o facem cu precauţie şi deplin respect pentru integritatea textului Facerii şi părerile Sfinţilor Părinţi. Şi, făcând aceasta, trebuie să rămânem întotdeauna smeriţi – căci şi ştiinţa zilelor noastre are eşecurile şi greşelile ei, iar dacă ne încre-dem prea mult în ea ne putem trezi noi înşine cu o înţelegere greşită.

7. Mai ales în cursul de faţă, vom încerca mai întâi să-i înţelegem pe Pă­rinţi, şi abia apoi să dăm propriile răspunsuri la unele întrebări, dacă le avem.

8. În sfârşit, dacă e adevărat că ştiinţa modernă este în stare să arunce o oarecare lumină asupra înţelegerii măcar a câtorva locuri din Cartea Facerii –  căci nu avem de ce să tăgăduim că în unele domenii adevărurile celor două sfere se întrepătrund – nu e mai puţin adevărat că înţelegerea patristică a Facerii poate şi ea să arunce lumină asupra ştiinţei moderne şi să dea unele sugestii despre felul cum să înţelegem realităţile de fapt ale geologiei, pale­ontologiei şi ale altor ştiinţe ce se ocupă de istoria timpurie a pământului şi a omenirii. Deci studiul prezent poate fi rodnic în ambele direcţii.

9.      Cursul nu ţinteşte totuşi să răspundă la toate întrebările despre Facere şi crearea lumii, ci, în primul rând, să-i facă pe creştinii ortodocşi să cugete la acest subiect mai pe larg decât este abordat de obicei, nemulţumindu-se cu răspunsurile simpliste auzite atât de des.

Februarie 3, 2009

Cum să citim „Cartea Facerii” – Sfinţii Părinţi: cheia noastră pentru înţelegerea Facerii

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006


În Sfinţii Părinţi aflăm „mintea Bisericii” – înţelegerea vie a revelaţiei lui Dumnezeu. Ei sunt legătura noastră între vechile texte ce cuprind descope­rirea dumnezeiască şi realitatea de astăzi. Fără o asemenea legătură fiecare om rămâne de capul lui – rezultatul fiind zecile de mii de interpretări şi de secte.

Există multe tâlcuiri patristice la Facere, ceea ce ne arată deja că este o scriere socotită a fi extrem de însemnată de către Părinţii Bisericii. Să vedem deci care Părinţi au vorbit despre ea şi ce cărţi au scris.

În cursul de faţă voi folosi în principal patru tâlcuiri ale primilor Părinţi:

1. Sfântul Ioan Gură de Aur a scris o tâlcuire mai pe larg şi una mai pe scurt la Cartea Facerii. Cea mare, numită Omilii la Facere, este de fapt un şir de predici rostite în timpul Postului Mare, căci în timpul acestui Post Cartea Facerii se citeşte în biserică. Cartea cuprinde şaizeci şi şapte de omi­lii şi are vreo şapte sute de pagini. În alt an, Sfântul Ioan a rostit alte Omilii, cuprinzând încă vreo câteva sute de pagini. A mai scris şi un tratat in­titulat Despre facerea lumii, de peste o sută de pagini. Deci, la Sfântul Ioan Gură de Aur găsim peste o mie de pagini de tâlcuiri la Facere. Este unul dintre principalii tâlcuitori ai acestei cărţi.

2. Sfântul Efrem Sirul, cam din aceeaşi perioadă cu Sfântul Ioan Gură de Aur, are şi el o tâlcuire a întregii cărţi. În lucrarea sa, numită simplu Tâlcuire la cărţile Bibliei, mai multe sute de pagini sunt dedicate Facerii. Sfântul Efrem este foarte preţuit ca tâlcuitor al Vechiului Testament, fiindcă ştia ebraica, era un „răsăritean” (adică avea o mentalitate răsăriteană) şi cunoştea ştiinţele.

3. Sfântul Vasile cel Mare a rostit câteva omilii despre cele Şase Zile ale Facerii, intitulate Hexaimeron (adică Cele Şase Zile). în literatura Bisericii timpurii există şi alte Hexaimera, unele datând chiar din veacul al doilea. Dar cel a Sfântului Vasile, am putea zice, are cea mai mare autoritate. El nu aco­peră întreaga Facere, ci doar primul capitol. O altă carte a sa pe care o vom cita se cheamă Despre obârşia omului, un fel de continuare la Hexaimeron.

4.  În Apus, Sfântul Ambrozie al Mediolanului, citind omiliile Sfântului Vasile, a scris el însuşi omilii asupra celor Şase Zile. Hexaimeronul său este ceva mai lung, în jur de trei sute de pagini. Sfântul Ambrozie a mai scris şi o carte întreagă despre Rai, continuare la Hexaimeron, ca şi o carte despre Cain şi Abel.

Pe lângă aceste tâlcuiri fundamentale, vom cerceta un număr de cărţi ce nu discută întreaga Carte a Facerii sau întregul celor Şase Zile. De pildă, fratele Sfântului Vasile, Sfântul Grigorie al Nyssei, are o carte Despre face­rea omului, care discută amănunţit sfârşitul primului capitol şi începutul celui de-al doilea capitol al Facerii.

Am folosit, de asemenea, şi lucrări care expun dogmatica ortodoxă. Car­tea Sfântului Ioan Damaschin, Despre credinţa ortodoxă, cuprinde multe capitole de întrebări asupra celor Şase Zile, zidirea omului, cădere, Rai ş.a.m.d. Catehismele Bisericii vechi – Marele cuvânt catehetic al Sfântului Grigorie al Nyssei şi Cuvintele catehetice ale Sfântului Chirii al Ierusalimu­lui – au şi ele câteva amănunte despre aceste probleme.

Pentru o problemă aparte asupra concepţiei patristice despre lume am fo­losit tratatele despre înviere ale Sfinţilor Athanasie cel Mare, Grigorie al Nyssei şi Ambrozie al Mediolanului.

Sfântul Simeon Noul Teolog a scris omilii despre Adam, cădere şi lumea dintâi, pe care le avem în englezeşte în cartea The Sin of Adam. (Păcatul lui Adam).

Există apoi felurite scrieri ale Sfântului Grigorie Teologul despre zidirea omului, firea omenească şi sufletul omului. Sfântul Macarie cel Mare, Avva Dorothei, Sfântul Isaac Sirul şi alţi scriitori ascetici vorbesc adesea despre Adam şi cădere. Întrucât ţelul principal al nevoinţei ascetice este reîntoarce­rea la starea lui Adam de dinainte de cădere, ei scriu despre înţelesul căderii, despre ce anume era Raiul şi ce înseamnă a încerca să te întorci în el.

Fericitul Augustin atinge subiectul Facerii în Cetatea lui Dumnezeu; Sfântul Grigorie Palama scrie despre unele aspecte ale Facerii în lucrările sale apologetice, iar Sfântul Grigorie Sinaitul scrie şi el despre Rai.

(Există, de asemenea, unele tâlcuiri târzii pe care, din nefericire, nu le-am văzut. Una aparţine Sfântului Ioan din Kronstadt, la Hexaimeron, iar cealaltă Mitropolitului Filaret al Moscovei, la Facere.)

Aceşti Părinţi nu ne dau toate răspunsurile Ia întrebările pe care ni le-am putea pune despre Cartea Facerii; îi citim mai curând spre a dobândi o atitu­dine proprie faţă de Facere. Uneori Părinţii par a se contrazice unul pe altul sau a vorbi într-un mod pe care l-am putea socoti nefolositor pentru proble­mele noastre de azi. De-aceea trebuie să avem câteva principii de temelie care să guverneze felul nostru de a înţelege atât Cartea Facerii, cât şi pe Sfinţii Părinţi.

Februarie 2, 2009

Cum să citim „Cartea Facerii” – modul de abordare

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

Într-un fel, nimeni dintre noi nu ştie cum să se apropie de această carte. Ştiin­ţa şi filosofia modernă ne-au umplut mintea cu atâtea teorii şi presupuneri despre începuturile universului şi omului, încât, în mod inevitabil, ne apropiem de carte cu idei preconcepute. Unii ar vrea ca ea să se potrivească cu propriile teorii ştiinţifice; alţii o cercetează spre a o combate. Ambele abordări o socotesc ca având ceva de spus din punct de vedere ştiinţific; însă alţii o privesc ca simplă poezie, un produs al imaginaţiei religioase, neavând nimic de-a face cu ştiinţa.

Principala întrebare ce ne face greutăţi la înţelegerea cărţii este: cât de „literal” trebuie s-o citim?

Unii fundamentalişti protestanţi ne spun că totul (sau în principiu totul) este „literal”. însă o astfel de părere ne pune în faţa unor dificultăţi de netre­cut: indiferent de interpretarea noastră literală sau neliterală a feluritelor pasa­je, adevărata natură a realităţii descrise în primele capitole ale Facerii (însăşi zidirea tuturor lucrurilor) face aproape cu neputinţă ca totul să fie înţeles „li­teral”; nici măcar nu avem cuvinte, de pildă, să descriem „literal” cum se poa­te ivi ceva din nimic. Cum anume „vorbeşte” Dumnezeu ? Produce El oare un sunet ce răsună într-o atmosferă ce încă nu există ? O astfel de explicaţie este, evident, puţin cam prea simplistă – realitatea e ceva mai complicată.

Apoi există extrema cealaltă. Unii ar prefera să tâlcuiască cartea (sau cel puţin cele dintâi capitole, care pun cele mai mari dificultăţi) ca pe o alegorie, un mod poetic de a descrie ceva ce în realitate este mult mai aproape de experienţa noastră. De pildă, în ultimii ani, gânditorii romano-catolici au dat la iveală un mod ingenios de a „desluşi” Raiul şi căderea omului; dar, citindu-le interpretările, ai impresia că respectul lor faţă de textul Facerii e atât de mic, încât îl tratează ca pe un comentariu primitiv la unele teorii ştiinţifi­ce recente. Şi aceasta e o extremă. Sfântul Ioan Damaschin, un Părinte din veacul al optulea, ale cărui păreri rezumă, îndeobşte, părerile patristice ale primelor veacuri creştine, afirmă explicit că tâlcuirea alegorică a Raiului ţine de o erezie timpurie şi nu aparţine Bisericii.

Astăzi există şi o cale de mijloc între aceste două păreri. Recent s-a făcut multă publicitate afirmaţiei unei călugăriţe romano-catolice (care este şi pro­fesoară), apărute sub titlul „Dumnezeu a ajutat la crearea evoluţiei”. Ea spu­ne: „Povestea biblică a creaţiei are un scop religios. Ea cuprinde, dar nu în­vaţă, erori. Dimpotrivă, teoria evoluţionistă asupra creaţiei are un scop ştiin­ţific, iar căutarea adevărului este domeniul astronomilor, geologilor, biologi­lor etc. Cele două scopuri sunt distincte, amândouă oferind adevăr minţii şi inimii omeneşti”. Ea afirmă că Facerea provine din tradiţiile orale, limitate de părerile ştiinţifice ale vremii.

După părerea citată, Facerea ţine de o categorie, iar adevărul ştiinţific sau realitatea de o alta; Facerea are prea puţin de-a face cu orice fel de ade­văr, fie el literal sau alegoric. Deci, de fapt, nici nu prea are rost să-ţi pui problema: citeşti Facerea pentru înălţare duhovnicească ori pentru poezie, urmând ca savanţii să-ţi spună ce trebuie să şti despre realităţile lumii şi începuturile omului.

Într-o formă sau alta, părerea enunţată este foarte răspândită astăzi – dar ea nu înseamnă altceva decât evitarea cu totul a problemei, neluând în serios Cartea Facerii. Însă scopul nostru în cercetarea Cărţii Facerii este tocmai acela de a o lua în serios, de a vedea ce spune ea cu adevărat. Nici una dintre abordările pomenite nu poate face acest lucru. Cheia pentru înţelegerea Fa­cerii trebuie căutată în altă parte.

Apropiindu-ne de Cartea Facerii, ar trebui să încercăm a ocoli capcanele pomenite mai sus, printr-un anume grad de auto-supraveghere: ce fel de pre­judecăţi sau predispoziţii am putea avea când ne apropiem de text ?

Am pomenit deja faptul că unii dintre noi ne-am putea preocupa prea mult ca înţelesul Cărţii Facerii să aprobe (sau să dezaprobe) o anumită teo­rie ştiinţifică. Haideţi să enunţăm un principiu mai general în privinţa felului cum noi, cu mentalitatea noastră din secolul al douăzecilea, tindem a face acest lucru. Ca reacţie la extrema literalitate a concepţiei noastre ştiinţifice (literalitate cerută de însăşi natura ştiinţei), când ne aplecăm asupra unor texte neştiinţifice de literatură sau teologie suntem foarte înclinaţi să desco­perim înţelesuri neliterale sau „universale”. E un lucru firesc: dorim să sal­văm aceste texte de a apărea ridicole în ochii oamenilor cu o instruire ştiinţi­fică. Dar trebuie să ne dăm seama că, având o asemenea înclinaţie, ajungem adesea la concluzii la care nu ne-am gândit cu adevărat foarte serios.

Să luăm un exemplu evident. Când auzim de cele „Şase Zile” ale facerii, cei mai mulţi dintre noi ajustăm în mod automat aceste zile ca să se potri­vească cu ceea ce învaţă ştiinţa contemporană despre creşterea şi dezvoltarea treptată a creaturilor. „Probabil că sunt perioade de timp de o lungime nede­terminată – miliarde sau milioane de ani”, ne spune mintea noastră din seco­lul al douăzecilea; „căci toate straturile geologice, toate fosilele – nu s-ar fi putut forma literalmente într-o «zi»”. Şi ne-am putea chiar indigna, auzind că vreun fundamentalist din Texas sau sudul Californiei insistă iarăşi cu tărie că acele zile sunt chiar de douăzeci şi patru de ore, şi nu mai lungi, mirându-ne cum pot unii oameni să fie aşa de grei de cap şi de anti-ştiinţifici !

Nu îmi propun în cursul de faţă să vă spun cât erau de lungi acele zile. Dar cred că trebuie să fim atenţi la faptul că pornirea noastră firească, aproa­pe subconştientă, de a le privi ca perioade de o lungime nedeterminată, cre­zând că prin aceasta am rezolvat „problema” pe care o ridică, nu este cu ade­vărat un răspuns răspicat la problemă, ci mai mult o predispoziţie sau o pre­judecată culeasă din atmosfera intelectuală în care trăim. Însă, dacă privim mai îndeaproape aceste zile, vom vedea că problema nu este aşa de simplă, şi că înclinarea noastră firească în acest caz, ca şi în multe altele, tinde mai curând să întunece decât să limpezească problema.

Vom cerceta problema ceva mai târziu. Deocamdată aş propune să nu fim prea siguri de felul nostru obişnuit de a privi Cartea Facerii, şi să ne des­chidem către înţelepciunea bărbaţilor purtători de Dumnezeu din trecut, care s-au străduit atât de mult cu mintea spre a înţelege textul Facerii aşa cum trebuie să fie înţeles. Aceşti Sfinţi Părinţi sunt cheia noastră pentru înţelege­rea Facerii.

Septembrie 15, 2008

Ortodoxia si Religia Viitorului – Renasterea Harismatica un semn al vremurilor (2)

„Ortodoxia şi Religia Viitorului”

Ieromonah Serafim Rose

Trad: Mihaela Grosu

B. „Noul Crestinism”

Fără îndoială că există persoane care se îndoiesc de faptul că „renasterea harismatică” este o formă de mediumism, însă este doar un aspect secundar modul sau mijloacele prin care se propagă „duhul” acestei „miscări harismatice”. Dar că acest „duh” nu are nimic de-a face cu Crestinismul ortodox este mai mult decât evident. Si de fapt acest „duh” se înscrie literal în „profetiile” lui Nicolae Berdiaev privitoare la „Noul Crestinism”.

(more…)

August 31, 2008

Ortodoxia si Religia Viitorului – Înselăciunea diavolească

„Ortodoxia şi Religia Viitorului”

Ieromonah Serafim Rose

Trad: Mihaela Grosu

Este o problemă cheie a învătăturii ascetice a Bisericii Ortodoxe, complet absentă din lumea romano-catolico-protestantă, pe terenul căreia s-a produs miscarea „harismatică”. Astfel ne si explicăm cum o înselăciune de asemenea dimensiuni a putut să antreneze mase întregi de „crestini”, chiar dacă doar cu numele, si cum un „profet” de felul lui Nicolae Berdiaev, care vine dintr-o spiritualitate ortodoxă, poate să considere că este absolut esential ca „noua eră a Duhului Sfânt să se lipsească cu desăvârsire de viziunea ascetică asupra lumii”.
Iată cum. Viziunea ascetică ortodoxă asupra lumii este singura de natură să ofere oamenilor mijloacele de a continua să lucreze toată viata lor pentru dobândirea Duhului Sfânt, odată ce L-au primit prin Taina Sfântului Botez si a ungerii cu Sfântul si Marele Mir. Ea este singura în măsură să ne permită deosebirea duhurilor (discernământul spiritual, duhovnicesc) prin care să ne putem păzi de înselăciunea diavolească.

„Noua spiritualitate”, la care visa Berdiaev si pe care o practică de fapt „miscarea harismatică”, are o bază cu totul diferită, în lumina învătăturii ascetice ortodoxe, ea dovedindu-se a fi o fraudă. Ca atare cele două conceptii sunt radical incompatibile: ca să accepti „noua spiritualitate” a „renasterii harismatice”, trebuie să respingi mai întâi Ortodoxia. Si invers, ca să rămâi în continuare cu adevărat crestin ortodox, trebuie neapărat să respingi hotărât „renasterea harismatică”, care nu este altceva decât o ortodoxie falsificată.
Pentru a face acest lucru mai clar, vom oferi în continuare în rezumat învătătura Bisericii Ortodoxe despre înselăciunea diavolească, asa cum a formulat-o Episcopul Ignatie Briancianinov, el însusi un Părinte al Bisericii Ortodoxe din timpurile mai apropiate de noi (secolul XIX).

Există două forme principale de înselăciune diavolească. Prima si cea mai spectaculoasă dintre ele apare atunci când cineva se luptă să dobândească un înalt nivel spiritual si să se învrednicească chiar de viziuni, fără să se fi curătit în prealabil de patimi, bazându-se exclusiv pe întelepciunea sa. Unei asemenea persoane diavolul îi dăruieste „viziuni” pe măsură. Exemplele abundă în Vietile Sfintilor, carte de căpătâi a învătăturii ascetice ortodoxe.

Astfel, Sfântul Nichita, episcopul Novgorodului (31 ianuarie), s-a retras în pustie nepregătit fiind si contra sfatului staretului său. Făcând astfel, nu mult după aceea a început să audă o voce rugându-se împreună cu el. Mai apoi i-a vorbit „Domnul” însusi, trimitându-i un „înger” care se ruga în locul lui si îl îndemna să citească cărti, în loc să se roage si să-i povătuiască pe cei care veneau la el pentru sfat.

Si asa a trăit o vreme, văzându-l mereu pe „înger” rugându-se lângă el, iar oamenii care îl cercetau erau coplesiti de întelepciunea lui si de „darurile Duhului Sfânt” de care părea că este plin, inclusiv de darul „profetiilor” care întotdeauna se împlineau.

Înselăciunea s-a dat pe fată doar în momentul în care părintii din mânăstire au aflat de împotrivirea lui fată de Noul Testament, căci din Vechiul Testament, pe care nu-l citise niciodată, putea cita pe de rost. Numai prin rugăciunile părintilor s-a întors monahul Nichita la pocăintă. „Minunile” au încetat, iar cel pocăit a ajuns mai târziu la măsura sfinteniei.

Tot astfel, Sfântul Isaac din Pesterile Kievului (14 februarie), care a văzut o lumină mare si în mijlocul ei pe „Hristos înconjurat de îngeri”. Fără să se însemne cu semnul Sfintei Cruci, Isaac i s-a închinat si îndată diavolul a luat putere asupra lui, încingându-l într-un joc drăcesc si lăsându-l după aceea abia viu. Si acesta a ajuns mai târziu, prin pocăintă, la măsura adevăratei sfintenii.

Sunt multe cazuri în care „Hristos”, înconjurat de „îngeri”, apare unor nevoitori în vedenie, dăruindu-le puteri mari si „daruri ale Duhului Sfânt”, pentru ca apoi acesti monahi asceti înselati de diavol să cadă în nebunie sau în sinucidere.

Există însă si o formă de înselăciune diavolească mai obisnuită si mai putin spectaculoasă, care nu oferă victimelor ei viziuni extraordinare, ci doar exaltate „sentimente religioase”. Aceasta se întâmplă, după cum scrie Episcopul Ignatie, „atunci când inima doreste si se străduieste să obtină bucuria cugetărilor sfinte si dumnezeiesti, nefiind încă pregătită pentru ele. Cel care nu are o inimă înfrântă, cel care se bazează pe faptele sale si pe vrednicia sa, cel care nu se tine strâns de învătătura Bisericii Ortodoxe, ci urmează unei alte „traditii”, pe baza căreia îsi formează propria conceptie de viată, acela este stăpânit de înselăciune diavolească”.

Aceasta este starea si conditia spirituală reală a adeptilor „renasterii harismatice”, în care ei se află chiar fără stirea lor. Vom vedea clar acest lucru examinându-le practicile si conceptia si comparându-le cu învătătura Sfintilor Părinti, punct cu punct.

(more…)

August 10, 2008

Fericitul Augustin – Doream să fiu mai în siguranţă întru Tine

Confesiuni

Fericitul Augustin

Editura Humanitas, 1998

Doream să fiu mai în siguranţă întru Tine

– Cartea a 8-a –

O, Dumnezeule al meu, aş vrea să-mi amintesc întru recunoştinţa mea pentru Tine şi să-Ţi mărturi­sesc Milele Tale asupra mea. Scăldate să-mi fie mie oa­sele de dragostea Ta, astfel încât ele să poată spune: Doamne, cine este ca Tine ? Tu eşti Cel Care ai rupt că­tuşele ce mă legau, deci Ţie se cuvine să-Ţi aduc jertfă de laudă. Dar cum mi-ai rupt Tu cătuşele voi arăta în po­vestirea mea, şi toţi cei care Ţi se închină, cînd vor auzi aceasta, vor zice aşa: Binecuvîntat este Domnul în cer şi pe pămînt şi minunat este numele Lui. Vorbele Tale se întipăriseră în inima mea şi mă simţeam înconjurat de Tine din toate părţile. Căpătasem certitudinea vieţii eter­ne, în ciuda faptului că o vedeam în chip nedesluşit şi ca într-o oglindă. Totuşi, fiindcă îmi dispăruse din inimă întreaga îndoială referitoare la substanţa cea nesupusă stricăciunii, aceea din care decurge orice substanţă, eu nu doream să devin şi mai sigur de substanţa Ta, ci mai statornic întru Tine. într-adevăr, dacă ar fi să mă refer la viaţa mea vremelnică, toate se clătinau, şi ini­ma mea trebuia să fie curăţată de vechiul aluat; şi-mi plăcea calea, adică însuşi Mîntuitorul, şi încă ezitam să merg pe cărările ei anevoioase.

(more…)

Iulie 13, 2008

Ortodoxia si Religia Viitorului – Meditatia orientala invadeaza crestinismul

„Ortodoxia şi Religia Viitorului”

Ieromonah Serafim Rose

Trad: Mihaela Grosu


IV. MEDITATIA ORIENTALA INVADEAZĂ CRESTINISMUL


Ca răspuns la posibilitatea „dialogului” între Crestinismul Ortodox si diferitele religii necrestine, cititorilor li s-au prezentat mărturiile a trei crestini ortodocsi, care, pe baza învătăturii ortodoxe de credintă si a propriei lor experiente, confirmă ceea ce Biserica Ortodoxă a mărturisit întotdeauna: că ortodocsii crestini nu au nicidecum „acelasi Dumnezeu”, ca si asa-zisele religii monoteiste, care nu recunosc Sfânta Treime; că dumnezeii păgânilor sunt de fapt idoli; si că experientele pe care le procură acesti „dumnezei”, cu puterile lor, sunt de natură satanică.
(more…)

Iunie 25, 2008

Ortodoxia si Religia Viitorului – „Evanghelizarea” Vestului

„Ortodoxia şi Religia Viitorului”

Ieromonah Serafim Rose

Trad: Mihaela Grosu


ASALTUL HINDUISMULUI ASUPRA CRESTINISMULUI

Toti dumnezeii neamurilor sunt idoli


(Psalm 95,5)


4. „Evanghelizarea” Vestului


În 1893 un călugăr hindus necunoscut sosea la „Parlamentul Religiilor” din Chicago. Era Swami Vivekananda pe care l-am pomenit mai sus. A făcut o impresie uluitoare asupra celor prezenti atât prin felul de a vorbi si prin ceea ce a spus, cât si prin felul cum arăta: îmbrăcat într-o robă portocalie cu stacojiu pe deasupra si purtând turban. A devenit imediat steaua saloanelor din înalta societate bostoniană si new-yorkeză iar filozofii de la Harvard erau impresionati de el la culme, în scurtă vreme si-a creat un nucleu foarte puternic de discipoli si partizani pentru planul său grandios de evanghelizare hinduistă a întregii lumi occidentale mai ales din perspectiva hinduismului vedantic (monist).
(more…)

Pagina următoare »

Blog la WordPress.com.