Cuviosul Seraphim Rose

Martie 21, 2009

Cele sase zile luate pe rand – Facere 1,9-10

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

1, 9-10 Şi a zis Dumnezeu: Să se adune apa cea de sub cer într-o aduna­re, şi să se arate uscatul. Şi s-a făcut aşa. Şi s-a adunat apa cea de sub cer întru adunările sale, şi s-a arătat uscatul. Şi a numit Dumnezeu uscatul pă­mânt şi adunările apelor le-a numit mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

În fiecare zi a facerii se dă o poruncă ce devine legea firii pentru toată vremea de după aceea. Din Ziua întâi începe succesiunea zilelor şi nopţilor, iar din a Treia Zi apele îşi încep necontenita lor mişcare. Astfel, „firea apelor a primit poruncă să curgă, şi apele niciodată nu obosesc, pentru că sunt silite necontenit de porunca aceea”.

Este ispititor pentru noi, cei atât de mândri de cunoaşterea noastră ştiinţi­fică, să speculăm asupra felului cum a avut loc acest eveniment: să se fi scurs oare apele în rezervoare subpământene ? S-a ridicat oare pământul ? Scriptura nu ne spune, şi din această pricină Sfinţii Părinţi nu spun nici ei mare lucru despre subiect. Sfântul Ambrozie scrie:

„Neaflând eu din mărturia limpede a Scripturii ce anume a făcut El, voi trece peste aceasta ca peste o taină, ca nu cumva să se stârnească de aici încă şi alte întrebări. Totuşi, susţin, potrivit Scripturii, că Dumnezeu poate înmulţi ţinuturile joase şi şesurile deschise, precum au zis: Eu înaintea ta voi merge şi munţii voi face şes (Is. 45, 2).”

Tot despre felul cum a avut loc creaţia Sfântul Grigorie al Nyssei învaţă:

„În ce priveşte felul cum au fost făcute toate pe rând, trebuie să-l lă­săm la o parte, căci nici despre lucrurile mai uşor de înţeles, pe care le percepem cu simţurile, nu s-ar putea pricepe uşor chipul «cum» au fost aduse la viaţă, aşa că trebuie să socotim acest lucru ca neînţeles până şi de Sfinţii cei deprinşi cu contemplaţia. Căci, după cum zice Apostolul, prin credinţă pricepem că s-au întemeiat veacurile cu cuvântul lui Dum­nezeu, de s-au făcut din cele nevăzute cele ce se văd (Evr. 11, 3). […] Dar, deşi Apostolul zice că el crede că atât lumea, cât şi cele ce sunt în lume au fost întemeiate de voia lui Dumnezeu, […] a lăsat neexplicat chi­pul întemeierii. […] Deci, după pilda Apostolului, să lăsăm nebăgată în seamă chestiunea lui «cum» din fiecare lucru, pomenind numai că dorinţa şi voia lui Dumnezeu devin realitate, fiindcă orice voieşte să tacă voinţa dumnezeiască în înţelepciunea şi măiestria ei, aceea şi împlineşte.”

Prin urmare, în toate cele ce ţin de cele Şase Zile ale Facerii, Sfinţii Pă­rinţi ne pun înainte doar unele presupuneri (întotdeauna cu prudenţă) în ce priveşte felul cum a creat Dumnezeu; tot aşa şi noi trebuie să ne înfrânăm pornirea de a proiecta cunoaşterea noastră despre felul „cum” arată zidirea prezentă (în măsura în care o cunoaştem) asupra lumii întâi-zidite.

Uscatul s-a ivit la porunca lui Dumnezeu, iar nu printr-un proces natural. Sfântul Ambrozie scrie:

„S-a rânduit mai dinainte, pe cât se pare, ca pământul să fie uscat de mâna lui Dumnezeu, iar nu de către soare, căci, în fapt, pământul s-a uscat înainte de facerea soarelui. Pentru aceea şi David a osebit marea de uscat, vorbind de Domnul Dumnezeu: Că a lui este marea, şi El a făcut-o pre ea, şi uscatul mâinile Lui l-au zidit (Ps. 94, 5)”.

Anunțuri

Martie 14, 2009

Cele sase zile luate pe rand – Facere 1,6-8

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

1, 6-8 Şi a zis Dumnezeu: Să se facă tărie în mijlocul apei, şi să fie despărţind apă de apă; şi s-a făcut aşa. Şi a făcut Dumnezeu tăria, şi a despărţit Dumnezeu între apa care era sub tărie şi între apa care era dea­supra tăriei. Şi a numit Dumnezeu tăria cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, ziua a doua.

Unii au încercat sa descopere în acest pasaj o concepţie „neştiinţifică” asupra cerului, ca şi cum Moise ar fi crezut într-un fel de cupolă de cleştar în care sunt încrustate stelele, având deasupra un presupus rezervor de apă. Dar nu există nimic atât de fantastic în textul de faţă.

Cuvântul „tărie” pare a avea două conotaţii în Cartea Facerii, una cu totul specială şi „ştiinţifică”, cealaltă mai generală. In înţeles general, tăria este mai mult sau mai puţin sinonimă cu „cerul”: stelele sunt numite lumină­tori întru tăria cerului (Fac. 1, 14), iar păsările zboară „sub tăria cerului” (Fac. 1, 20). Noi, care am pierdut înţelesul aparte al „tăriei”, am lăsa-o afară din asemenea descrieri şi am spune că atât stelele cât şi păsările se pot vedea pe „cer”. Ideea că stelele sunt încrustate în sfere de cleştar este o speculaţie a vechii gândiri păgâne, şi nu are de ce să fie proiectată asupra textului insu­flat al Facerii.

Care este deci înţelesul „ştiinţific”, special al „tăriei” în acest text ? Sfân­tul Vasile învaţă că, deşi se mai numeşte şi „cer”, ea nu este sinonimă cu „cerul” pomenit la începutul Facerii.

„Deoarece s-a dat celui de-al doilea cer şi alt nume şi o întrebuinţare deosebită, acesta este alt cer decât cel făcut la început, de o natură mai tare, căruia i s-a dat şi o întrebuinţare deosebită în univers. […] Şi socotim că acest cuvânt a fost pus aici pentru a arăta o natură tare, în stare să ţină apa care alunecă şi se împrăştie uşor. Dar pentru că, după concepţia co­mună, se pare că «tăria» îşi are naşterea din apă, nu trebuie să se creadă că tăria este asemenea cu apa îngheţată sau cu… piatra străvezie… ce are aproape transparenţa aerului. Noi nu asemănăm tăria cu nici una din aceste materii. într-adevăr, a avea despre cele cereşti nişte idei ca acestea înseamnă a fi copil şi a avea mintea uşoară. […] Suntem învăţaţi de Scriptură să nu lăsăm mintea noastră să-şi închipuie ceva dincolo de cele ce sunt îngăduite. […]

Scriptura nu numeşte «tărie» substanţa rezistentă şi tare ce are greutate şi este solidă; căci pământul ar fi meritat mai potrivit o astfel de numire; dar din pricină că substanţa celor care stau deasupra pământului este fină şi rarefiată şi nu e percepută de nici unul dintre simţurile noastre, sub­stanţa aceasta s-a numit «tărie», în comparaţie cu substanţele foarte fine care nu pot fi sesizate de simţirea noastră. Gândeşte-te la un loc care des­parte umezeala. Acest loc duce în sus ceea ce este fin şi purificat şi lasă jos tot ceea ce este des şi pământesc; aceasta ca să se păstreze de la înce­put până la sfârşit aceeaşi bună întocmire a văzduhului, micşorându-se în parte umezeala.”

Aşadar, „tăria” din Cartea Facerii este un fel de barieră sau filtru natural care desparte cele două niveluri ale umidităţii atmosferice. Astăzi nu mai observăm un asemenea fenomen anume pe care să-l putem numi „tărie”. Oare pământul alcătuit la început să fi fost altfel ?

Sfântul Vasile crede că funcţia tăriei era aceea de a păstra o temperatură plăcută pe întreg pământul, dar se întâmplă să cunoaştem existenţa unui oarecare efect de seră pe pământ în vremurile preistorice: s-au găsit plante şi animale tropicale în gheaţa nordului îndepărtat, arătând că, într-adevăr, zo­nele nordice fuseseră odinioară temperate. Pe deasupra, în capitolul al doilea din Cartea Facerii ni se spune că înainte de zidirea omului nu dăduse Dum­nezeu ploaie pre pământ… „şi izvor ieşea din pământ şi adăpa toată faţa pământului”(Fac. 2, 5-6).

lată deci că pământul timpuriu pare a fi fost un loc destul de deosebit de cel pe care îl cunoaştem: un loc cu climă temperată, bogat în umezeală ce uda necontenit o vegetaţie îmbelşugată care, cum vom vedea, era singura hrană hotărâtă de Dumnezeu nu numai omului, ci chiar şi animalelor (Fac. 1,30).

Oare când a luat sfârşit această fericită stare ? Vom cerceta îndată urmă­rile căderii omului; sunt însă semne că pământul, chiar şi după căderea omu­lui, a păstrat unele dintre însuşirile pământului de mai înainte. Să privim, pe scurt, ce anume spune Scriptura, în lumina cunoaşterii noastre ştiinţifice de­spre atmosferă. Sfinţii Părinţi înşişi aplicau adesea cunoaşterea ştiinţifică a vremii lor la înţelegerea Scripturii, lucru ce ne este îngăduit şi nouă – cu condiţia să nu forţăm textul Scripturii şi să fim smeriţi şi reţinuţi faţă de presupusa noastră înţelegere. Nu oferim deci explicaţia următoare ca pe o dogmă, ci ca pe o speculaţie.

Fenomenul însuşi al ploii nu este pomenit în textul Facerii până în vre­mea lui Noe; iar atunci nu este o ploaie obişnuită, ci un fel de catastrofă cosmică: s-au desfăcut toate izvoarele adâncului şi jgheaburile cerului s-au deschis. Şi a căzut ploaie pre pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi (Fac. 7, 11-12).

Cantităţi uriaşe de apă – aproape de neînchipuit pentru noi – au fost slobozite pe pământ, aducându-l aproape la starea sa din Ziua întâi a facerii, când „adâncul” acoperea pământul. Ploile pe care le cunoaştem azi nu ar putea face să se întâmple acest lucru; dar textul descrie ceva şi mai rău: a fost slobozită o uriaşă cantitate de apă subpământeană, iar „tăria” – starea atmosferică menită a păstra o permanentă rezervă de apă în văzduh, desigur sub forma norilor, cum are şi acum planeta Venus – a fost efectiv „sfărâma­tă”, golindu-şi conţinutul asupra pământului.

In această lumină putem înţelege şi de ce a dat Dumnezeu curcubeul ca semn al legământului său cu Noe şi cu toate făpturile, că niciodată nu va mai fi un asemenea potop pe pământ. Cum putea fi curcubeul semn, dacă s-ar presupune că a existat de-a lungul veacurilor de dinainte ? E vădit că curcu­beul a apărut atunci pentru prima dată. Curcubeul e alcătuit de razele directe ale soarelui în umezeala din aer. Dacă învelişul permanent de nori al pămân­tului se risipise prin sfărâmarea „tăriei”, atunci într-adevăr razele directe ale soarelui au izbit pentru prima dată pământul după Potop. Curcubeul nu era cunoscut omului mai înainte – iată de ce poate fi acum un semn pentru om că, într-adevăr, cantitatea de umezeală din aer este limitată şi nu mai poate pricinui vreodată un potop universal.

Recent, unii savanţi au speculat – pe baza altor dovezi – că, din anumite motive, cantitatea de radiaţie cosmică ce loveşte pământul a cunoscut o izbi­toare creştere în urmă cu cinci mii de ani. Acest lucru ar putea fi, desigur, adevărat dacă apele de deasupra tăriei slujeau drept filtru şi îndepărtau radia­ţia vătămătoare.

Având în vedere cele arătate, se pare că perioada de după Potop este o cu totul altă epocă în istoria omenirii. Condiţiile relativ „paradisiace” de pe pă­mânt până în vremea lui Noe, când domnea o climă temperată asupra între­gului pământ şi o bogată vegetaţie asigura nevoile omului fără a fi nevoit să mănânce carne – Noe fiind cel dintâi care primeşte dezlegare de la Dumne­zeu să mănânce carne (Fac. 9, 3) – lasă loc mult mai asprului pământ post-diluvian pe care-1 cunoaştem, unde există semănătura şi secerişul, frigul şi căldura, vara şi primăvara (Fac. 8, 22), iar oamenii nu mai trăiesc nouă sute de ani ca Adam şi primii Patriarhi, ci coboară foarte iute la şaptezeci ori optzeci de ani, hotarul de obşte al vieţii noastre până azi.

Martie 13, 2009

Cele sase zile luate pe rand – Facere 1,5

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

1, 5 Şi s-a făcut seară, şi s-a făcut dimineaţă, zi una.

Sfântul Vasile urmează astfel:

„Seara este hotarul comun dintre zi şi noapte, iar dimineaţa este veci­nătatea nopţii cu ziua. Aşadar, ca să dea zilei cinstea de a fi fost făcută înainte, Scriptura a vorbit mai întâi de sfârşitul zilei, apoi de sfârşitul nopţii, pentru că zilei îi urmează noaptea. Starea în lume înainte de face­rea luminii nu era noaptea, ci întunericul; noapte s-a numit atunci când Dumnezeu a despărţit întunericul de zi, şi întunericul a primit numire no­uă, ca să se deosebească de zi. […] Pentru ce nu a spus «ziua întâia», ci «zi una» ? Doar era firesc să o numească «ziua întâia», căci avea să-i adauge ziua a doua, a treia, a patra, pentru că era în fruntea celor care vin după ea. A spus «una» pentru că voia să determine măsura zilei şi a nopţii.”

Ziua întâi a facerii (indiferent cât de „lungă” s-ar presupune că este) pune început ciclului de şapte zile (fiecare cu „ziua” şi „noaptea” ei) ce se conti­nuă până în zilele noastre. Comentatorii raţionalişti, care văd în cele „şapte zile” şi în faptul că „seara” precede „dimineaţa” doar o proiecţie retrospec­tivă a unor obiceiuri iudaice târzii, se arată a fi în total dezacord cu modul patristic de a privi aceste lucruri, fiind deci incapabili să răspundă la întreba­rea: de unde şi de ce au luat iudeii aceste obiceiuri ? După concepţia patristică, textul dumnezeieşte descoperit poate să ne arate, şi chiar ne arată, literal obârşia lumii şi pricinile obiceiurilor iudaice (care au devenit acum creşti­ne – căci ziua noastră bisericească începe şi ea cu Vecernia, slujba de seară), lată-ne deci la sfârşitul acelei „Zi Una”, Ziua întâi a facerii. Ea a statorni­cit măsura timpului pentru toate epocile următoare (fiindcă „înainte” de ea nu exista timp; timpul începe cu ea). Ea este o zi deosebită de cele care urmează şi în altă privinţă, cum explică Sfântul Efrem:

„Deci, după mărturia Scripturii, cerul, pământul, focul, aerul şi apa au fost făcute din nimic; pe când lumina făcută în Ziua întâi şi toate celelalte lucruri făcute după ea s-au făcut din ceea ce exista mai înainte. Căci ori de câte ori Moise vorbeşte despre ceea ce s-a făcut din nimic foloseşte cu­vântul „făcut” (evreieşte: bara): a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi, deşi nu se scrie că focul, apa şi aerul au fost făcute, nici nu se spune că ar fi fost alcătuite din ceea ce exista mai înainte. Deci şi acestea sunt din nimic, tot aşa cum cerul şi pământul sunt din nimic. Dar când Dumnezeu începe a face din ceea ce există de mai înainte, Scriptura foloseşte o zicere precum aceasta: Şi a zis Dumnezeu: să se facă lumină, şi celelalte. Iar când se zice: Şi a făcut Dumnezeu chiţii cei mari, se spune înainte: Sa scoată apele vietăţi cu suflete vii. Deci numai cele cinci feluri de zidiri mai sus pomenite au fost făcute din nimic, pe când toate celelalte s-au făcut din cele făcute mai înainte din nimic.”

Cele „cinci zidiri” pomenite de Sfântul Efrem sunt cele „patru stihii” (sau „elemente”) din care, după definiţia ştiinţei antice, se alcătuiesc toate cele de pe pământ, împreună cu „cerul”. Nici măcar nu e nevoie să acceptăm acest mod de analizare a creaţiei spre a vedea că, într-adevăr, Ziua întâi a Facerii are ceva „de temelie”: ea cuprinde începuturile tuturor celor care urmează după ea. Am putea face speculaţii asupra locului de unde a apărut materia concretă a făpturilor vii, a corpurilor cereşti şi a celorlalte zidiri din următoa­rele cinci zile: a fost ea creată iarăşi din nimic, sau a fost cu adevărat doar o transformare a materiei preexistente ? Nu ar fi însă decât un simplu exerciţiu nefolositor, care nu ar contrazice nicidecum adevărul că structura de temelie a materiei şi creaţiei s-a făcut în Ziua întâi; lucrarea următoarelor cinci zile este mai puţin „radicală” decât cea a Zilei întâi – este mai mult o „tocmire” decât o „facere” în adevăratul înţeles.

Tocmai ideea „zidirii din nimic” sau „din nefiinţă” deosebeşte cu totul istorisirea Facerii de cea a tuturor miturilor păgâne şi a speculaţiilor despre creaţie. în acestea din urmă există un fel de demiurg sau „zeu-făurar” care alcătuieşte lumea dintr-o materie existentă care, aşa cum spun Sfinţii Părinţi, devine şi ea un fel de „zeu”. Cartea Facerii descrie începutul absolut al în­tregii lumi, iar nu dezvoltarea ei din ceva ce există deja; cum vom vedea, chiar zidirile următoarelor cinci zile, deşi se ivesc din materia creată mai înainte, sunt totuşi ceva cu totul nou, neputând fi înţelese ca simple dezvol­tări ale materiei întâi-create. Speculaţiile gânditorilor moderni care încearcă să descopere originea lumii într-un fel de materie absolut elementară ce se dezvoltă de la sine pot fi privite ca înrudite cu vechile speculaţii păgâne; ra­dicalismul explicaţiei din Cartea Facerii le depăşeşte pe ambele, tocmai fiindcă vine din descoperirea dumnezeiască, iar nu din presupunerile şi extrapolările omeneşti.

Creştinul care înţelege absolutul lucrării creatoare a lui Dumnezeu în cele Şase Zile priveşte zidirea prezentă cu alţi ochi decât cineva care o socoteşte o dezvoltare treptată sau o „evoluţie” a materiei primordiale (fie că aceasta e înţeleasă ca o creaţie a lui Dumnezeu sau ca existentă prin sine). Concepţia din urmă priveşte lumea ca fiind în mod „natural” ceea ce este, iar urmele ei din trecut se pot descoperi în formele din ce în ce mai simple, fiecare din ele putând fi înţeleasă în mod „natural”; dar prima concepţie, cea a Facerii, ne pune în faţa celor doi poli fundamentali ai existenţei: ceea ce există în prezent şi nimicul absolut din care s-a ivit dintr-o dată şi numai prin voinţa lui Dumnezeu.

Ne mai rămâne de pus o singură întrebare privitor la Ziua întâi: unde anume se plasează în ea zidirea lumii îngereşti ? Moise descrie numai zidirea lumii văzute; când anume s-a zidit lumea nevăzută a fiinţelor duhovniceşti ? Unii Părinţi socotesc că ele se cuprind în zidirea „cerului”; alţii nu sunt aşa de precişi, cunoscând însă că acestea s-au zidit tot „întru început”. Sfântul Vasile învaţă:

„Dar după cum se pare, a fost şi înainte de lumea aceasta ceva care se poate contempla cu mintea noastră, dar n-a fost consemnat de istorie, pentru că acest lucru era nepotrivit celor începători şi încă prunci cu cu­noştinţa. Era o stare mai veche decât facerea lumii, potrivită puterilor celor mai presus de lume, o stare mai presus de timp, veşnică, pururea fiitoare; în ea Ziditorul şi Creatorul tuturor a făcut creaturi: lumină du­hovnicească, potrivită fericirii celor care-L iubesc pe Domnul, firile raţio­nale şi nevăzute, şi toată podoaba celor duhovniceşti câte depăşesc min­tea noastră, ale căror nume nici nu este cu putinţă să le descoperim. Acestea umplu lumea cea nevăzută.”

La fel scrie şi Sfântul Ambrozie:      „îngerii, Domniile şi Stăpânirile, deşi au început să fiinţeze cândva, existau atunci când s-a zidit lumea. Căci ni se spune că s-au zidit toate, […] cele văzute şi cele nevăzute, ori scaunele, ori domniile, ori începătoriile,  ori stăpânirile:  toate printr-însul şi pentru dânsul s-au zidit într-adevăr, Dumnezeu i-a spus lui Iov: Când s-au făcut stelele, lăudatu-m-au cu glas mare toţi îngerii mei (Iov 38, 7). Vom vedea, în Ziua a Şasea, că Adam a fost ispitit de către satana, deci ştim că războiul din cer cu îngerii cei trufaşi, descris în Apocalipsă (12, 7-8), avusese loc mai înainte, iar satana căzuse deja „ca un fulger” (Le. 10, 18).107

Martie 7, 2009

Cele sase zile luate pe rand – Facere 1,4

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

1, 4 Şi a văzut Dumnezeu lumina că este bună.

După învăţătura Sfântului Ambrozie, Dumnezeu numeşte fiecare treaptă a zidirii Sale „bună”, văzându-i firea desăvârşită şi neprihănită şi având în vedere desăvârşirea întregii lucrări:

„Dumnezeu, ca judecător al întregii lucrări, prevăzând cum avea să fie lucrul împlinit, laudă partea lucrării Sale aflată încă pe treptele începătoa­re, cunoscând de mai înainte felul încheierii ei… El laudă fiecare parte deosebi, ca fiind vrednică de ceea ce avea să urmeze.”

1, 4-5 Şi a despărţit Dumnezeu între lumină şi între întunerec. Şi a numit Dumnezeu lumina ziuă şi întunerecul l-a numit noapte

Sfântul Vasile tâlcuieşte acest loc:

„Şi a despărţit Dumnezeu între lumină şi între întunerec. Cu alte cu­vinte, Dumnezeu a făcut să nu se amestece lumina cu întunericul, ci să stea separate una de alta. Le-a despărţit şi le-a separat foarte mult una de alta. Şi a numit Dumnezeu lumina ziuă şi întunerecul l-a numit noapte. Acum, după ce a fost făcut soarele, este zi când văzduhul e luminat de soare şi când soarele străluceşte în emisfera de deasupra pământului; este noapte când soarele, ascunzându-se, face umbră pământului. Atunci, la început, ziua şi noaptea nu se datorau mişcării soarelui, ci se făcea zi şi urma noapte când se revărsa lumina aceea care a fost făcută la început şi când iarăşi se retrăgea potrivit măsurii rânduite de Dumnezeu.”

Martie 5, 2009

Cele sase zile luate pe rand – Facere 1,3

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

1,3 Şi a zis Dumnezeu: Să se facă lumină; şi s-a făcut lumină.

Sfântul Ambrozie scrie:

„Dumnezeu este făcătorul luminii, iar locul şi pricina întunericului este lumea. Insă bunul Făcător a rostit cuvântul «lumină» ca să poată descoperi lumea, pătrunzând-o cu strălucire, şi astfel s-o facă frumoasă la înfăţişare. Deci dintr-o dată văzduhul s-a făcut strălucitor, iar întunericul s-a dat cu spaimă înapoi de la neobişnuita strălucire. Strălucirea luminii ce a pătruns dintr-o dată întregul univers a copleşit întunericul, scufun-dându-1 parcă în adânc.”

Sfântul Efrem, în acord cu ceilalţi Părinţi, ne spune limpede că lumina nu avea nimic de-a face cu soarele, care a fost creat numai în Ziua a Patra:

„Lumina care a apărut pe pământ era fie ca un nor luminos, fie ca lu­mina zorilor, ori ca stâlpul ce a luminat norodului iudeu în pustie. Oricum, lumina nu ar fi putut împrăştia întunericul ce învăluia totul, de nu şi-ar fi răspândit pretutindeni fie materia, fie razele, precum soarele la răsărit. Lumina dintru început era răspândită pretutindeni, nefiind închisă într-un singur loc anume; ea împrăştia întunericul fără a avea vreo mişcare; toată mişcarea ei ţinea doar de ivire şi pieire; când ea pierea dintr-o dată, venea domnia nopţii, domnie ce se sfârşea o dată cu ivirea ei. Ast­fel, lumina a făcut să apară şi cele trei zile următoare… Ea a ajutat la odrăslirea şi răsărirea tuturor celor care urmau a fi scoase de către pământ în ziua a treia; cât despre soare, el a fost aşezat în tăria cerului ca să adu­că la împlinire cele care fuseseră făcute să apară mai înainte cu ajutorul luminii dintru început.”

Martie 3, 2009

Cele sase zile luate pe rand – Facere 1,1-2

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

1, 1-2 …a făcut Dumnezeu cerul şi. pământul. Şi. pământul era nevăzut şi netocmit.

Sfântul Vasile întreabă: …..

„Cum se face că, deşi amândouă, şi cerul şi pământul, au fost făcute având aceeaşi cinste, cerul a fost făcut desăvârşit, iar pământul este încă nedesăvârşit şi neterminat ? Sau, pe scurt, care era partea «netocmită» a pământului şi pentru care pricină pământul era «nevăzut» ? Tocmirea de­săvârşită a pământului o alcătuieşte belşugul din el: odrăslirea a tot felul de plante, creşterea pomilor înalţi, roditori şi neroditori, culorile frumoase şi mirosurile plăcute ale florilor şi toate câte, puţin mai în urmă, răsărind din pământ la porunca lui Dumnezeu, vor împodobi pământul care le-a dat naştere. Aşadar, pentru că nimic din acestea nu era pe pământ, pe bună dreptate Scriptura a numit pământul «netocmit». Acelaşi lucru îl pu­tem spune şi despre cer. Nici el nu era încă terminat, şi nici nu-şi primise podoaba lui; nu era luminat nici de lună, nici de soare, şi nici încununat cu cetele de stele. încă nu se făcuseră acestea. Deci n-ai păcătui faţă de adevăr dacă ai spune că şi cerul era «netocmit».”

Sfântul Ambrozie numeşte lucrarea Zilei întâi „temelia” lumii:

„Meşterul-zidar așează întâi temelia, iar după ce s-a pus temelia alcătu­ieşte feluritele părţi ale clădirii una după alta, iar apoi le adaugă şi podoa­bele… De ce nu a dat Dumnezeu […] stihiilor podoabele potrivite o dată cu ivirea lor, ca şi cum El, în clipa facerii, nu ar fi fost în stare să facă în­ dată ca cerul să sclipească ţintuit cu stele, iar pământul să se îmbrace în flori şi roade ? Putea prea bine să se fi întâmplat aşa. Totuşi, Scriptura arată că lucrurile au fost mai întâi zidite, şi abia pe urmă au fost rânduite; altfel ar trebui să presupunem că ele nu au fost de fapt create, şi că nu au avut început, întocmai ca şi cum firea lucrurilor ar fi fost născută de la început, neapărând a fi ceva adăugat pe urmă.”
Sfântul Efrem zice:

„El spune aceasta dorind a arăta că goliciunea a premers firea [lucru­rilor]… Pe atunci era doar pământul, şi nimic altceva în afară de el.”

1,2 Şi întuneric era deasupra adâncului.

Apele „adâncului” au fost făcute împreună cu pământul şi acopereau pă­mântul în întregime. Iată pricina înfăţişării sale netocmite. Părinţii socotesc că a existat o oarecare lumină făcută împreună cu cerul, căci cerul este tărâ­mul luminii; dar dacă este aşa, norii ce acopereau pământul o împiedicau să ajungă pe pământ. Sfântul Efrem scrie:

„Dacă toată zidirea (fie că facerea ei este pomenită sau nu) a fost fă­cută în şase zile, atunci norii s-au zidit în ziua întâi… Căci toate trebuiau a se zidi în şase zile.”

(Iată un alt indiciu al faptului că lucrarea celor Şase Zile se deosebeşte de lucrarea ziditoare a lui Dumnezeu de după aceea, şi că nu o putem înţelege proiectând în trecut experienţa noastră prezentă.)

Sfântul Ambrozie respinge explicit părerea că „întunericul” de aici se referă alegoric la puterile răului.

1, 2 Şi Duhul lui Dumnezeu se purta pre deasupra apei.

Aici vedem lucrarea celei de-a Treia Persoane a Sfintei Treimi în zidire. Sfântul Ambrozie scrie:

„încă nu venise plinătatea lucrării întru Duhul, precum este scris: Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată pu­terea lor (Ps. 32, 6). […] Duhul în chip cuvenit se purta peste pământ, cel sortit a aduce roadă, căci cu ajutorul Duhului el cuprindea seminţele noii naşteri, ce aveau să încolţească, după cuvintele prorocului: Trimite-vei Duhul Tău, şi se vor zidi, şi se va înnoi faţa pământului (Ps. 103, 30).”

Sfântul Efrem ne dă o imagine foarte domestică asupra lucrării Duhului în Ziua întâi:

„[Duhul Sfânt] a încălzit apele şi le-a făcut roditoare şi în stare să zămislească, ca pasărea când sade pe ouă cu aripile întinse şi le încălzeşte cu căldura ei, făcându-le roditoare. Tot Duhul Sfânt înfăţişa atunci pentru noi chipul Sfântului Botez, în care, prin mişcarea Sa pe deasupra apei, dă naştere copiilor lui Dumnezeu.” Duhul Sfânt a luat parte şi la celelalte zile ale Facerii, căci Iov vorbeşte de Duhul cel dumnezeiesc cel ce m-a făcut pre mine (Iov, 33, 4).

Martie 2, 2009

Cele sase zile luate pe rand – Facere 1,1

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

1,1 Întru început…

Cartea vorbeşte despre cele dintâi lucruri din lume. Dar cuvintele pot avea şi un înţeles tainic, cum învaţă Sfântul Ambrozie:

„Începutul în înţeles tainic este arătat de zicerea: Eu sunt Alfa şi Ome­ga, începutul şi sfârşitul (Apoc. 1, 8)… Cu adevărat, Cela ce este începu­tul tuturor lucrurilor, în puterea Dumnezeirii Sale, este, de asemenea, şi sfârşitul… Deci întru acest început, adică întru Hristos, Dumnezeu au zi­dit cerul şi pământul, fiindcă toate printr-însul s-au făcut, şi fără de dânsul nimic nu s-a făcut ce s-a făcut (loan 1, 3).”

Următoarele lucrări ale Facerii încep cu aceste cuvinte: a zis Dumne­zeu, Sfântul Vasile întreabă care e înţelesul lor, şi tot el ne răspunde:

„Să cercetăm în ce chip vorbeşte Dumnezeu. Oare aşa cum vorbim noi ? […] Oare transmiţând prin organele glăsuitoare cele gândite, prin mişcarea articulată a vocii, face cunoscut gândul cel într-ascuns ? Oare nu e basm să spui că Dumnezeu are nevoie de atâta timp pentru a-şi arăta gândurile ? Nu e oare mai cucernic să spui că voia dumnezeiască şi cel dintâi impuls al cugetării Sale este Cuvântul lui Dumnezeu [adică Hristos] ? Scriptura îl înfăţişează pe larg, ca să arate că Dumnezeu nu nu­mai că a voit să facă lumea, ci şi că a adus-o la existenţă cu un împreună-lucrător. Căci Scriptura ar fi putut urma să spună despre toate aşa cum a spus la început: întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul, apoi A făcut lumina, apoi A făcut tăria. Dar iată că Scriptura îl arată pe Dumnezeu poruncind şi vorbind; şi, fără să o spună, arată pe Cel Căruia îi porunceşte şi-i vorbeşte. […] Deci, aşa cum spuneam mai înainte, Scriptura, pentru a deştepta mintea noastră spre căutarea Persoanei Căreia i-au fost spuse cuvintele, a luat, cu înţelepciune şi dibăcie, forma aceasta de exprimare.”

Iată deci că Hristos este Ziditorul, cum afirmă şi Sfântul Ioan Evanghe­listul: întru început era Cuvântul… toate printr-însul s-a făcut, şi fără de dânsul nimic nu s-a făcut ce s-a făcut (Ioan 1, 1…3). Sfântul Pavel învaţă acelaşi lucru: Dumnezeu… a zidit toate prin Iisus Hristos (Efes. 3, 9); întru Dânsul [Hristos] s-au zidit toate, cele din ceruri şi cele de pre pământ, cele văzute şi cele nevăzute, ori scaunele, ori domniile, ori începătoriile, ori stă­pânirile toate printr-însul şi pentru Dânsul s-au zidit (Col. 1, 16).

Astfel, în iconografia ortodoxă tradiţională a facerii lumii nu vedem un bătrân (adică Tatăl) care-1 face pe Adam, ca în fresca lui Michelangelo din Capela Sixtină, ci pe Hristos. Fără îndoială că întreaga Treime creează: Tatăl porunceşte, Fiul zideşte, şi îndată vom vedea că şi Duhul ia parte la lucrare, „mişcându-se” sau „purtându-se” pe deasupra apei. Despre aceasta scrie Sfântul Efrem Sirul:

„Se cuvenea ca Duhul Sfânt să se poarte, ca o dovadă că în ce priveşte puterea ziditoare El este asemenea cu Tatăl şi cu Fiul. Căci Tatăl au grăit, Fiul au zidit, şi se cădea ca şi Duhul să-şi aducă lucrarea. Şi-aceasta o au făcut purtându-se, arătând prin aceasta în chip vădit că totul a fost adus întru fiinţare şi săvârşit de către Treime.”

Martie 1, 2009

Cele sase zile ale Facerii – De ce Şase Zile?

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

L-am citat deja pe Sfântul Efrem Sirul care afirmă că „nu este îngăduit a zice că ceea ce pare, potrivit celor istorisite [în Cartea Facerii], a fi fost zidit în şase zile, a fost zidit într-o singură clipă”. Sfinţii Părinţi se ţin cu multă fi­delitate de textul Facerii: când textul spune „zi”, ei socotesc că nu este îngă­duit a înţelege o perioadă de lungime nedeterminată, căci lucrările ziditoare ale lui Dumnezeu sunt imediate; dar la fel de neîngăduit li se pare faptul de a socoti aceste Şase Zile doar un artificiu literar spre a exprima o zidire ce ar fi avut loc toată dintr-o dată. Deşi fiecare lucrare ziditoare este imediată, în­treaga zidire constă dintr-o înșiruire ordonată a lucrărilor ziditoare. Sfântul Grigorie Teologul scrie:

„Zilelor [facerii] li se adaugă o anume întâietate, doime, treime, şi tot aşa, până la a şaptea zi de odihnă de la lucru, împărţindu-se prin aceste zile toată zidirea, tocmită cu rânduială de legi negrăite, dar nu alcătuită într-o clipă, de către Cuvântul cel Atotputernic, pentru Care a gândi ori a grăi înseamnă totodată a săvârşi fapta. Faptul că omul s-a ivit ultimul în lume, cinstit cu lucrarea mâinii şi cu chipul lui Dumnezeu, nu este câtuşi de puţin neaşteptat; căci pentru el, ca pentru un împărat, trebuia pregătit sălaşul împărătesc, şi numai atunci avea să fie adus în el împăratul, însoţit de toate făpturile.”

În acelaşi sens scrie şi Sfântul Ioan Gură de Aur:

„Nu putea oare dreapta Lui cea atotputernică şi nesfârşita Lui înţelep­ciune să aducă la fiinţare pe toate şi într-o singură zi ? Dar ce spun eu o singură zi ? Putea să le aducă într-o clipită ! Dar pentru că Dumnezeu n-a adus la fiinţare pentru trebuinţa Lui nimic din cele ce sunt – căci El n-are nevoie de nimic, fiind desăvârşit, ci a făcut totul din pricina iubirii Sale de oameni şi a bunătăţii Lui – pentru aceea le creează treptat, iar prin gura fericitului proroc ne învaţă lămurit despre cele ce s-au făcut, pentru ca, ştiindu-le bine, să nu cădem în greşalele celor ce judecă mânaţi de gânduri omeneşti. […] Dar pentru ce, dacă omul este mai de preţ decât toate, a fost făcut pe urmă ? Pentru o pricină foarte dreaptă. După cum atunci când are să vină un împărat într-un oraş este nevoie să meargă înainte însoţitorii şi toţi ceilalţi ca să pregătească palatul împărătesc, şi aşa intră împăratul în palat, în acelaşi chip şi acum, vrând Dumnezeu să-1 pună pe om peste toate cele de pe pământ ca împărat şi stăpânitor, i-a zi­dit mai întâi această locuinţă frumoasă, lumea; şi, numai după ce a fost gata totul, 1-a adus pe om ca să o stăpânească.”

Sfântul Grigorie al Nyssei repetă aceeaşi învăţătură, cum că omul, ca împărat, a apărut doar după ce i s-a pregătit domnia; dar şi el are o altă tâlcuire, mai tainică, a înșiruirii celor Şase Zile, pe care unii au încercat să o in­terpreteze ca pe o înfăţişare a teoriei evoluţiei. Să cercetăm deci îndeaproape această învăţătură. El scrie:

„Scriptura istoriseşte că în legătură cu facerea omului Dumnezeu a fo­losit o anumită cale şi a urmat o anumită ordine. Căci, după ce a fost al­cătuit universul fizic, ne spune Scriptura, omul nu s-a ivit îndată pe pă­mânt, ci înainte de el au fost zidite fiinţele necuvântătoare, iar înainte de ele au fost aduse la viaţă plantele. Prin această ordine cred că Scriptura a vrut să ne arate că puterea dătătoare de viaţă s-a amestecat cu natura ma­terială în chip treptat: mai întâi s-a îmbrăcat cu cele lipsite de simţuri, apoi înaintează spre fiinţele simţitoare, şi la urmă se înalţă spre firea cu­getătoare şi cuvântătoare. […] Zidirea omului este istorisită la sfârşit, fiindcă el recapitulează şi cuprinde în sine toate însușirile specifice de viaţă, atât ale plantelor, cât şi ale necuvântătoarelor. Căci şi omul se hră­neşte şi creşte ca şi plantele – la ele putându-se vedea cum îşi sug hrana prin rădăcini, scoţând-o în fructe şi frunze – dar, în acelaşi timp, el se lasă slujit şi de simţuri, ca şi vietăţile necuvântătoare. Însă gândirea şi raţiunea sunt însușiri aparte, neamestecate cu cele ale firii văzute… Puterea cuge­tătoare a sufletului nu se poate desfăşura în viaţa trupească decât numai prin mijlocirea simţurilor. Dar, fiindcă simţurile au existat mai înainte în natura fiinţelor necugetătoare, în chip necesar sufletul nostru, unindu-se cu trupul, se uneşte şi cu cele legate de trup, adică cu simţurile; iată dar toate acele fenomene lăuntrice pe care le numim «patimi».” La sfârşitul unei alte descrieri, dintr-o altă carte, Sfântul Grigorie încheie: „Iar faptul că Scriptura ne istoriseşte că omul a fost creat în urma tutu­ror celorlalte făpturi înseamnă că legiuitorul [Moisi] nu s-a gândit la altce­va decât la o învăţătură adâncă despre suflet, socotind că ceea ce e desă­vârşit vine la urmă, după trebuincioasa înșiruire în rânduiala lucrurilor…

Am putea deci socoti că firea pare a urca în trepte – vreau să zic feluritele însușiri ale vieţii – de la formele cele mai joase la cele desăvârşite.” Acesta e unul dintre foarte puţinele pasaje din scrierile Sfinţilor Părinţi pe care cei care cred în cosmogonia evoluţionistă le socotesc a fi apropiate de părerile lor. El vorbeşte de o „urcare în trepte… de la formele cele mai joase la cele desăvârşite” şi afirmă că omul „participă” oarecum la viaţa zidirii inferioare. Dar teoria evoluţionistă asupra originilor cere mult mai mult de­cât aceste păreri generale, necontestate de nimeni. Teoria evoluţiei cere ca omul să fie un descendent al creaţiei inferioare, să fi „evoluat” din ea. într-unui din cursurile viitoare vom cerceta mai îndeaproape ce anume spun Părinţii despre obârşia omului. Aici vom spune doar că Sfântul Grigorie nu numai că nu spune nimic care să arate că ar crede în astfel de păreri, dar alte păreri ale sale sunt chiar opuse. Astfel, el este de acord cu ceilalţi Părinţi care au scris despre Cartea Facerii că zidirea lui Dumnezeu are loc dintr-o dată; chiar în acelaşi tratat el spune că „toate vârfurile şi colinele, şi toate colţurile şi povârnişurile, şi toate vâlcelele erau presărate cu verdeaţă şi cu tot felul de copaci care, cu toate că abia de curând se înălţaseră din pământ, totuşi crescuseră până la cea mai deplină frumuseţe”, şi că „zidirea, ca să zic aşa, e săvârşită fără zăbavă de către puterea dumnezeiască, existând din­tr-o dată la porunca Sa.”

În continuare, Sfântul Grigorie afirmă explicit că motivul pentru care firea omenească are legătură cu zidirea inferioară este faptul că împărtăşeşte cu ea aceeaşi fire simţitoare; căci provine, într-adevăr, din acelaşi pământ din care s-au ivit şi făpturile inferioare. A susţine că acest fapt înseamnă că omul „se trage” din făpturile necugetătoare este o adăugire cu totul neînte­meiată la ceea ce a vrut să spună Sfântul; în acest caz ar trebui, într-adevăr, ca omul (împreună cu animalele) să se tragă şi din făpturile vegetale, întru­cât are în sine câte ceva şi din firea lor. Dar teoria evoluţiei nu învaţă că ani­malele au „evoluat” din plante, ci că cele două regnuri sunt ramuri separate şi paralele dintr-un strămoş primitiv comun.

Deci „urcarea în trepte” a Sfântului Grigorie nu arată nicidecum descen­denţa cronologică a omului din plante şi animale, ci arată doar înrudirea lui cu făpturile inferioare, împărtăşind felul de hrănire şi firea simţitoare a aces­tora, însușiri pe care toate făpturile născute pe pământ le au, în măsura în care le-au fost date de Dumnezeu. El nu descrie istoria omului, ci firea lui.

Vom vedea în continuare mai amănunţit ce anume credea Sfântul Grigorie despre „amestecul firilor” implicat de teoria evoluţiei.

Februarie 25, 2009

Cele sase zile ale Facerii – Observaţii generale despre cele Şase Zile

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

Deci ce putem spune despre cele Şase Zile ?

Întâi: un ortodox ce a cugetat la cele Şase Zile a arătat foarte frumos cum trebuie cercetate – să nu le măsurăm cantitativ, ci teologic. Însemnătatea lor nu ţine de durată, ci de ceea ce s-a petrecut în ele. Ele sunt afirmarea a şase lucrări ziditoare ale lui Dumnezeu care au ivit universul aşa cum îl cunoaş­tem. Vom cerceta îndată cele şase lucrări în chip amănunţit.

În al doilea rând: cum am văzut, prin natura lor, întâmplările acestor zile sunt miraculoase, nesupunându-se legilor firii ce guvernează lumea de azi, şi nu le putem înţelege proiectând asupra lor experienţa noastră prezentă.

În al treilea rând: Sfinţii Părinţi care au scris despre Facere au subliniat un lucru în mod deosebit: lucrarea ziditoare a lui Dumnezeu în cele Şase Zile este spontană, are loc dintr-o dată.

Sfântul Efrem Sirul, care înţelege zilele Facerii ca fiind de douăzeci şi patru de ore, a subliniat că lucrările ziditoare ale lui Dumnezeu în acele zile nu au avut nevoie de douăzeci şi patru de ore, ci numai de o clipă. Iată ce scrie despre Ziua întâi:

„Deşi atât lumina, cât şi întunericul au fost zidite într-o clipită, totuşi, atât ziua, cât şi noaptea Zilei întâi au ţinut câte douăsprezece ceasuri fiecare.”

De asemenea, în mai multe locuri din tâlcuirea sa la cele Şase Zile, Sfân­tul Vasile cel Mare subliniază spontaneitatea zidirii dumnezeieşti. El scrie despre Ziua a Treia a Facerii:

„La acest cuvânt, toate pădurile s-au îndesit, toţi arborii s-au ridicat iute în sus… Toate crângurile s-au acoperit îndată de tufani deşi, şi aşa-numiţii arbuşti ce slujesc la facerea ghirlandelor… care nu erau mai înainte pe pă­mânt, toţi într-o clipită de vreme au apărut. […] Să răsară pământul. Această mică poruncă s-a prefăcut îndată într-o puternică lege a naturii şi într-o raţiune măiastră. Porunca aceasta a săvârşit miile şi miile de însuşiri ale plantelor şi ale arborilor mai iute decât un gând de-al nostru.”

Sfântul Ambrozie scrie că atunci când Moise spune dintr-o dată întru început a făcut Dumnezeu, el vrea „să arate negrăita repeziciune a lucrării”. Şi având în minte speculaţiile cosmogonice ale elinilor, el scrie cuvinte ce se potrivesc la fel de bine speculaţiilor din vremea noastră:

„El [Moise] nu se aştepta la o zăbavnică şi tihnită zidire a lumii dintr-o îngrămădire de atomi.”

Sfântul Ambrozie spune în continuare:

Şi [Moise] în chip potrivit a adăugat: „«au făcut», ca nu cumva să se creadă că ar fi fost vreo zăbavă în zidire. Pe deasupra, oamenii pot vedea şi ce neasemuit Ziditor a fost Acela ce a plinit o asemenea măreaţă lucra­re într-o clipită a lucrării Sale ziditoare, astfel că urmarea voii Sale a luat-o înaintea simţirii timpului.”

Sfântul Athanasie cel Mare – combătând învăţătura ariană că Hristos este „începutul” tuturor lucrurilor, şi deci asemenea celor zidite – arată cum înţelege cele Şase Zile ale Facerii şi spune că toate lucrurile acelor zile au fost zidite deodată:

„Cât despre stele şi marii luminători, nu a apărut întâi acesta şi apoi celălalt, ci toate întru aceeaşi zi şi la aceeaşi poruncă au fost chemate la fiinţare. Şi tot aşa a fost plăsmuirea dintâi a celor cu patru picioare, şi a păsărilor şi a peştilor şi a dobitoacelor şi a ierburilor… Nici o făptură n-a fost zidită înaintea alteia, ci toate lucrurile ce au luat început au prins viaţă la o singură poruncă.”

Februarie 17, 2009

Cele sase zile ale Facerii – Introducere

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

Să cercetăm acum modelul patristic al celor Şase Zile ale Facerii. Nu vom sta să încercăm a ghici „cât de lungi” au fost acele zile deşi, când vom ajunge la sfârşit, vom avea o idee destul de limpede despre felul cum priveau Părinţii lungimea lor. Mulţi fundamentalişti socotesc că înţelegerea literală a Facerii se pierde dacă nu se acceptă că zilele sunt exact de două­zeci şi patru de ore; iar mulţi dintre cei care doresc să împace Facerea cu teoria modernă a evoluţiei cred că speranţele lor depind de acceptarea aces­tor zile ca fiind de milioane sau miliarde de ani lungime, conformându-se astfel presupuselor descoperiri ale geologiei. Cred că putem spune fără a greşi că ambele păreri sunt pe alături de subiect.

Nu înseamnă că aceste zile nu ar fi putut fi de douăzeci şi patru de ore, dacă Dumnezeu ar fi voit aşa; unul sau doi dintre Părinţi (de pildă, Sfântul Efrem Sirul) chiar afirmă explicit că aveau douăzeci şi patru de ore. Dar cei mai mulţi dintre Părinţi nu spun nimic despre acest subiect: nu era un subiect de discuţie în zilele lor şi se pare că nu le-a dat prin minte să stăruie a pro­iecta măsura timpului lumii noastre căzute asupra uluitoarelor şi minunatelor întâmplări ale celor Şase Zile.

Dar, dacă nu este nevoie să definim cele Şase Zile ale Facerii ca având douăzeci şi patru de ore, este iarăşi cu neputinţă să le privim ca având mili­oane sau miliarde de ani – adică să le forţăm să se potrivească măsurătorii evoluţioniste a timpului. Pur şi simplu, întâmplările din cele Şase Zile nu se potrivesc defel cu concepţia evoluţionistă. In Cartea Facerii primele vie­ţuitoare sunt ierburile şi pomii de pe uscat; viaţa nu a apărut întâi în mare, cum ar voi teoria evoluţionistă; aceste plante de uscat dăinuie o zi întreagă (miliarde de ani ?), înainte de zidirea soarelui, pe când, în orice variantă, evoluţionistă soarele precede însuşi pământul. Orice observator obiectiv re­zonabil ar ajunge la concluzia că cele Şase Zile ale Facerii, dacă sunt o relatare adevărată, iar nu produsul unei fantezii arbitrare sau al speculaţiei, pur şi simplu nu se potrivesc cu cadrul evoluţionist, deci nu e nevoie să le facem a fi de miliarde de ani lungime. Vom vedea mai jos cum descrierea Zilelor de către Sfinţii Părinţi face aproape imposibilă această interpretare. Este vă­dit că teoria evoluţiei vorbeşte despre cu totul altceva decât despre cele Şase Zile ale Facerii.

Şi, de fapt, nici o teorie ştiinţifică nu ne poate spune ceva despre cele Şase Zile. Ştiinţa încearcă să explice – uneori cu mai mult, alteori cu mai pu­ţin succes – schimbările lumii acesteia, întemeindu-se pe extrapolarea proce­selor naturale ce pot fi observate astăzi. Dar cele Şase Zile ale Facerii nu sunt un proces natural; ele sunt ceea ce a avut loc înainte de a începe să funcţioneze întregul proces natural al lumii. Ele sunt lucrarea lui Dumnezeu; prin definiţie, ele ţin de miracol, nepotrivindu-se cu legile firii ce cârmuiesc lumea pe care o vedem în prezent. Tot ceea ce putem şti despre ce anume s-a întâmplat în cele Şase Zile nu provine din extrapolări sau speculaţii ştiin­ţifice, ci doar din descoperirea dumnezeiască. In această privinţă, savanţii moderni nu sunt de mai mult folos decât vechii creatori de speculaţii şi mi­turi cosmice. Tâlcuitorii Cărţii Facerii subliniază acest lucru. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie:

„Ce vrea să însemne că mai întâi a fost cerul şi apoi pământul, întâi acoperişul şi apoi temelia? Dumnezeu nu se supune trebuinţelor fireşti; El nu e supus legilor meseriei. Voia lui Dumnezeu este ziditorul şi făuritorul firii şi al meşteşugului şi a tot ce fiinţează.” Vorbind de a Cincea Zi a Facerii, acelaşi Părinte spune:

Astăzi deci vine la ape şi ne arată că, prin cuvântul Lui şi prin porunca Lui, apele au dat din ele vietăţi însufleţite. […] Spune-mi care cuvânt ar putea înfăţişa minunea ?”

În Hexaimeronul său, Sfântul Vasile învaţă că în Ziua a Treia nu era vreo trebuinţă firească pentru ca apele să curgă în jos; aceasta e o lege a lumii noastre, dar atunci legea era ca şi inexistentă, până a venit porunca lui Dumnezeu:

„Însă poate că cineva va căuta să afle, pe lângă cele spuse, şi aceasta: Mai întâi, apa, în chip firesc, se revarsă spre locurile cele de jos. Pentru ce atunci Scriptura spune că face aceasta la porunca Creatorului? […] Dacă aşa este firea apei, atunci este de prisos porunca lui Dumnezeu ca să se adune apele într-o adunare. […] La prima întrebare răspund aşa: Tu cu­noşti mişcările apei, că apa curge în jos, că nu stă într-un loc şi că în chip firesc o porneşte spre locurile aplecate şi adânci, după ce Stăpânul a dat apei această poruncă. Dar ce putere avea apa înainte de a i se fi poruncit; să urmeze această cale nici tu n-o ştii şi nici n-ai auzit pe altul care să fi văzut. Gândeşte-te că glasul lui Dumnezeu, prin natura lui, are putere creatoare şi că porunca dată atunci zidirii a arătat celor zidite de Creator calea pe care trebuie s-o urmeze în viitor.”

Neîndoielnic, avem aici principala sursă a neînţelegerii între teoria ştiinţi­fică şi descoperirea religioasă. în timpul celor Şase Zile s-a făcut însăşi firea; cunoaşterea noastră actuală a legilor firii nu are cum să ne spună cum au fost alcătuite aceste legi. Intreaga temă a obârşirii primordiale, a începuturilor, a Facerii tuturor lucrurilor – este în afara sferei ştiinţei. Când un savant pă­trunde pe acest tărâm, el ghiceşte şi speculează ca şi cosmologii din vechi­me, iar aceasta nu numai că-l abate de la serioasa îndeletnicire a studierii proceselor fireşti ale lumii prezente, ci-l face şi să se ia la întrecere cu desco­perirea religioasă, singura sursă cu putinţă a unei cunoaşteri reale a începu­turilor lucrurilor, tot aşa cum este singura noastră sursă de cunoaştere a sfâr­şitului absolut al tuturor lucrurilor. Sfântul Vasile scrie:

„Pentru ce vă spun acestea ? Pentru că e vorba să cercetez alcătuirea lumii şi să contemplu universul, nu pe temeiul principiilor filosofiei lumii, ci pe temeiul învăţăturilor pe care Dumnezeu le-a dat lui Moisi, slujitorul Lui, vorbindu-i lui Moisi aievea, nu în ghicitură.”

De ne-am putea smeri îndeajuns spre a pricepe că, de fapt, putem cunoaşte foarte puţin din amănuntele celor Şase Zile ale Facerii, am avea mai bun prilej de-a înţelege ceea ce se poate înţelege despre Cartea Facerii. Doar Sfinţii Părinţi, iar nu speculaţiile cosmologice sau ştiinţifice, sunt cheia noastră pentru înţelegerea textului.

Pagina următoare »

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.