Despre conceptia de viata ortodoxa – introducere

Cuv. Seraphim Rose

Traducere: Constantin Făgeţan

Conferinţa ţinută de ieromonahul Serafim Rose în anul 1982 în mânăstirea întemeiată de el la Platina, în munţii Californiei, în care părintele ne pune în gardă asupra principalelor pericole duhovniceşti ce ne ameninţă în ziua de azi.

Înainte de a-mi începe cuvântul aş dori să spun două-trei lucruri despre importanţa faptului de a avea o concepţie de viaţă ortodoxă şi de ce este mai greu să ţi-o formezi în zilele de azi decât în secolele trecute.

În secolele trecute – de exemplu în Rusia secolului XIX – concepţia de viaţă ortodoxă era o parte importantă a trăirii ortodoxe şi era sprijinită de mediul respectiv. Nici nu era nevoie să vorbeşti de ea ca de un lucru aparte – trăiai Ortodoxia în armonie cu societatea ortodoxă în care te aflai şi îţi dobândeai o concepţie de viaţă ortodoxă de la Biserică şi din societate.

În multe ţări conducerea mărturisea Ortodoxia, ce era centrul vieţii publice, iar conducătorul însuşi era cel dintâi laic ortodox, având responsabilitatea de a da exemplu creştin tuturor supuşilor săi. Toate oraşele aveau biserici ortodoxe şi în multe dintre ele se slujea zilnic, dimineaţa şi seara. Existau mănăstiri în toate marile oraşe, în târguri, în afara oraşelor şi la ţară, în pustie şi în sălbăticie. În Rusia se aflau mai bine de 1000 de mănăstiri organizate oficial, fără să socotim numeroasele sihăstrii. Călugăria era un model general acceptat de vieţuire. De fapt, majoritatea familiilor aveau în mănăstire o soră sau un frate, un unchi, bunic sau văr care era călugăr sau maică, pentru a nu mai vorbi despre alte exemple de viaţă ortodoxă, precum cel al pelerinilor care mergeau din mănăstire în mănăstire sau al nebunilor pentru Hristos. Pe toată calea vieţii întâlneai dreptcredincioşi creştini al căror centru era, bineînţeles, călugăria.

Tradiţiile ortodoxe făceau şi ele parte din viaţa de zi cu zi. Majoritatea cărţilor citite erau ortodoxe. Viaţa zilnică era grea pentru majoritatea oamenilor; trebuiau să muncească din greu pentru a supravieţui, speranţa de viaţă nu era ridicată, moartea era o realitate frecventă şi toate acestea întăreau învăţătura Bisericii despre realitatea şi apropierea vieţii de apoi.

A trăi o viaţă ortodoxă în aceste circumstanţe era acelaşi lucru cu a avea o concepţie de viaţă ortodoxă şi era, de altfel, foarte puţină nevoie să se vorbească despre un astfel de lucru.

Astăzi, pe de altă parte, toate acestea s-au schimbat. Ortodoxia noastră este o mică insulă în mijlocul unei lumi care operează cu principii total diferite şi în fiecare zi aceste principii se schimbă cu altele mai rele, înstrăinându-ne tot mai mult de dreapta credinţă. Mulţi oameni sunt tentaţi să-şi împartă viaţa lor în două secvenţe foarte distincte: viaţa cotidiană pe care o petrecem la serviciu, cu prieteni lumeşti, cu treburile noastre lumeşti şi Ortodoxia, în cadrul căreia ne manifestăm Duminica şi cu alte ocazii, în timpul săptămânii, când avem timp pentru ea. Dar o concepţie de viaţă a unei astfel de persoane, dacă o observi mai atent, este de multe ori o ciudată combinaţie între valorile creştine şi valorile lumeşti, valori incompatibile care nu se pot amesteca.

Scopul acestui cuvânt este de a înţelege cum oamenii care trăiesc în zilele noastre pot face primii paşi către o concepţie de viaţă unitară, către o concepţie de viaţă ortodoxă. Ortodoxia este trăire. Dacă nu trăim Ortodoxia, pur şi simplu nu suntem ortodocşi, indiferent de convingerile formale pe care le putem avea. Existenţa în lumea noastră contemporană a devenit foarte artificială, foarte nesigură, foarte confuză. Ortodoxia, este drept, are o viaţă proprie, care nu este însă foarte depărtată de viaţa din jurul ei, astfel încât viaţa unui creştin ortodox, şi nu doar a celor cu numele, ci şi a trăitorilor, nu poate decât să reflecte lumea într-un anumit fel. Un anumit gen de nesiguranţă, de dezorientare a pătruns şi în viaţa ortodoxă a vremurilor noastre. În acest cuvânt vom încerca să aruncăm o privire asupra vieţii lumii contemporane şi apoi asupra trăirii ortodoxe, pentru a vedea cum ne putem îndeplini mai bine datoria creştină de a duce o viaţă care nu e a lumii acesteia în aceste vremuri destul de grele şi de a păstra astăzi o perspectivă creştină ortodoxă asupra întregii vieţi, percepţie care ne va ajuta să supravieţuim timpurilor acestora cu credinţa noastră întreagă.

Ortodoxia si Religia Viitorului – Minunea unui fachir si rugaciunea lui Iisus

„Ortodoxia şi Religia Viitorului”

Ieromonah Serafim Rose

Trad: Mihaela Grosu

III. „MINUNEA” UNUI FACHIR SI RUGĂCIUNEA LUI IISUS

De Arhimandritul Nicholas Drobyazgin

Autorul acestei mărturii, ucis prin moarte martirică în timpul regimului comunist, pe atunci proaspăt instaurat în Rusia, s-a bucurat de o carieră plină de succes în calitate de ofiter în flota imperială rusă, fiind în acelasi timp un pasionat al practicilor oculte si editor al jurnalului de ocultism Rebus.
Salvat dintr-un tragic accident naval printr-o minune a Sfântului Serafim de Sarov, el a întreprins un pelerinaj la Sarov, în urma căruia a renuntat la cariera sa militară si la practicile sale oculte si a devenit monah. După ce a fost hirotonit preot, a plecat ca misionar în China, India si Tibet, slujind la capelele diferitelor ambasade, birouri consulare si legatii si ca staret al mai multor mânăstiri.

După 1914 s-a retras la Marea Lavră a Pesterilor Kievene (Pecerska), unde sfătuia îndelung pe multi tineri care îl căutau, cerându-i lămuriri despre ocultism si practicile oculte, si despre influenta lor asupra evenimentelor pe atunci în plină desfăsurare în Rusia. În toamna anului 1924, la o lună după ce primise vizita unui anume Tuholx, autor al cărtii intitulate Magia Neagră, el a fost asasinat în chilia sa de „persoane necunoscute” dar în mod clar nu fără stirea bolsevicilor. Stiletul cu care fusese înjunghiat avea un mâner cu semnificatii oculte.

Incidentul descris în povestirea ce urmează si care dezvăluie natura unuia dintre „darurile” mediumistice întâlnite frecvent în religiile orientale, a avut loc cu putin înainte de anul 1900 si a fost consemnat în scris în jurul anului 1922 de Dr. A. P. Timofievich stabilit ulterior la Mânăstirea Nov – Diveyevo, N.Y.[1]