Cuviosul Seraphim Rose

Ianuarie 30, 2009

P. Johnson – Pr. Serafim Rose si stiinta secolului al XXI-lea – Concluzie

„Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Ieromonah Seraphim Rose

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

Critica evoluţionismului, oricât de validă, nu poate totuşi răspunde la în­trebarea cea mai importantă. In cine să ne încredem dacă dorim să aflăm adevărul despre începuturi: în revelaţia dumnezeiască sau în cercetarea ştiin­ţifică ? Părintele Serafim, asemeni multor creaţionişti, credea că ştiinţa este neputincioasă când este vorba de tema începutului absolut, şi că adevărata cunoaştere despre acest subiect poate veni doar din revelaţia dumnezeiască. El motiva aceasta prin faptul că evenimentele săptămânii creaţiei din Cartea Facerii au avut loc sub incidenţa unui set de legi aparte, legi cu totul diferite de cele care au operat după Cădere.

Dacă este aşa, concluzia sa implică faptul că întregul subiect al începutu­rilor este în afara cercetării ştiinţifice. Ştiinţa poate observa doar ceea ce se întâmplă în lumea de azi, şi poate face deducţii asupra trecutului îndepărtat numai prin presupunerea uniformităţii timpului proceselor şi legilor fizice. Iată de ce savanţii evoluţionişti, de pildă, socotesc că procesul care a creat mai întâi plantele şi animalele este fundamental acelaşi proces al variaţiilor la scară mică pe care-l putem observa şi astăzi în lumea vie. Poate că dove­zile în sprijinul unei asemenea presupoziţii sunt nesemnificative, dar fără ea o ştiinţă a începuturilor ar fi de neconceput. S-ar putea concepe posibilitatea existenţei unui oarecare proces de creaţie evolutivă cu totul nedarwinistă, operând în trecutul îndepărtat, folosind mecanisme ce astăzi nu mai ope­rează. Un asemenea proces ar fi aproape la fel de inacceptabil pentru materialiştii ştiinţifici ca şi pentru creaţioniştii declaraţi, căci un mecanism ce este din principiu inobservabil este la fel de inaccesibil studiului ştiinţific ca şi o minune.

Ştiinţa s-ar putea debarasa de teoria lui Darwin fără pierderi serioase dacă ar avea la îndemână o altă teorie materialistă, întemeiată tot pe presupoziţii uniformiste şi naturaliste. Dar ce se întâmplă dacă nu există o teorie alternativă, sau cel puţin o teorie cu destul sprijin în realitatea de fapt spre a face să fie general acceptată ? Savanţii care doresc să explice totul vor conti­nua întotdeauna să facă supoziţii care să le îngăduie să-şi împlinească măre­ţul obiectiv şi vor fi întotdeauna extrem de reticenţi să admită că metodele lor ar putea fi nepotrivite pentru a explica tainele creaţiei. Ştiinţei nu-i place să tolereze căi rivale de înţelegere, de-aceea savanţii ambiţioşi vor denunţa vehement pe acei gânditorii religioşi care enunţă posibilitatea ca legile şi procesele fizice să se fi schimbat din vremea creaţiei. Părintele Serafim nu s-a lăsat intimidat de acest tip de denunţ, şi nici alţii n-ar trebui s-o facă. Uniformismul, asemeni naturalismului, este o presupoziţie filosofică, nu un fapt. Este perfect raţional să facem alte presupoziţii, inclusiv presupoziţia ce duce la concluzia că putem cunoaşte ceva despre începuturi numai dacă Dumnezeu a voit să ne descopere.

Anunțuri

Ianuarie 29, 2009

P. Johnson – Pr. Serafim Rose si stiinta secolului al XXI-lea – Evolutionismul este fundamental ateu

„Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Ieromonah Seraphim Rose

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

Am văzut că definiţia NABT afirmă că evoluţia este prin definiţie „nesu­pravegheată”. Această cerinţă nu e o concluzie la care darwiniştii au ajuns prin dovezi empirice, ci o presupoziţie filosofică reflectând punctul lor de pornire din naturalismul metafizic sau materialism. Dacă natura este singu­rul lucru care există, atunci ea trebuie să fie capabilă să-şi săvârşească pro­pria creaţie. Aceasta implică existenţa unui proces evoluţionist natural capa­bil să alcătuiască lucruri foarte complexe începând de la cele simple. Iniţial, procesul trebuie să fi fost nedirijat, fiindcă o minte capabilă să dirijeze evo­luţia ar fi trebuit ea însăşi să evolueze dintr-o materie neînsufleţită. Desigur, după evoluarea fiinţelor umane, evoluţia poate deveni un proces dirijat, prin practicarea eugeniei şi a ingineriei genetice.

Date fiind aceste presupoziţii, chiar un lucru aşa de grosolan ca darwinismul trebuie totuşi să fie adevărat, în ciuda evidenţei. Evoluţia trebuie să pornească de la schimbări întâmplătoare şi imprevizibile, şi trebuie să aibă o forţă inconştientă capabilă să producă minunăţiile de inginerie complexă pe care le numim organisme. Iată de ce, în conferinţele sale, Richard Dawkins afirma că, dacă pe alte planete există o viaţă complexă, singura răspunză­toare de ele ar trebui să fie evoluţia darwinistă. Nu e nevoie de dovezi sau observaţii, căci mecanismul darwinist este singurul candidat plauzibil pentru această treabă, dat fiind punctul de pornire aflat în naturalism. Logica aceas­ta explică de ce darwiniştii nu sunt deranjaţi de nici una dintre problemele evidente pe care criticii, precum eu însumi, le-au identificat. Teoria trebuie să fie adevărată cu orice preţ, căci altfel am rămâne fără o explicaţie materialistă a complexităţii vieţii şi ar trebui să ne întoarcem la Dumnezeu. Logi­ca respectivă a fost încorporată într-un pasaj dintr-un eseu din 1997 scris de geneticianul de frunte Richard Lewontin:

„Noi ţinem partea ştiinţei în ciuda absurdităţii evidente a unora dintre explicaţiile ei, în ciuda eşecului său de a împlini multe din extravagantele sale făgăduinţe de sănătate şi viaţă, în ciuda tolerării de către comunitatea ştiinţifică a unor poveşti inconsistente luate ca atare, fiindcă ne-am luat un angajament prioritar, un angajament faţă de materialism. Nu metodele şi instituţiile ştiinţifice ne constrâng să acceptăm explicaţia materialistă a lumii fenomenale, ci, dimpotrivă, aderenţa noastră apriorică la cauzalita­tea materialistă ne obligă să creăm un aparat de investigare şi un set de concepte ce produc explicaţii materialiste, indiferent cât de potrivnice in­tuiţiei, indiferent cât de mistificatoare pentru cei neiniţiaţi. Mai mult, ma­terialismul este absolut, căci nu putem să acceptăm ca un Picior Divin să ni se pună în prag.”

Nu e nevoie să mai adăugăm ceva. Putem înţelege profundul adevăr al re­marcii Părintelui Serafim: „evoluţia nu le-ar fi trecut niciodată prin gând unor oameni care cred în Dumnezeul la care se închină creştinii ortodocşi” (subliniere în textul original). Când Dumnezeu pune piciorul în prag, nu mai are sens să postulezi nici existenţa legiunilor invizibile de strămoşi fosili, ori un inconştient proces material ce săvârşeşte minunile creaţiei.

Ianuarie 28, 2009

P. Johnson – Pr. Serafim Rose si stiinta secolului al XXI-lea – Teza stramosului comun

„Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Ieromonah Seraphim Rose

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

Deosebirea între aşa-zisa incontestabilă „realitate de fapt a evoluţiei” şi „teoria lui Darwin” este obscură, pentru bunul motiv că simpla existenţă a unui model de înrudire nu are mare însemnătate fără existenţa unei teorii care să explice cum anume a apărut acel model. „Faptul” acesta este de obicei descris ca „existenţa unui strămoş comun”, afirmaţie ce înseamnă că oa­menii (şi celelalte animale) au un strămoş comun cu plantele, ciupercile şi bacteriile. Presupusa dovadă a acestui fapt este aceea că vieţuitoarele există în grupuri, iar grupurile sunt legate printr-o serie de asemănări mai mari sau mai mici. Oamenii sunt asemănători în multe privinţe cu maimuţele, ceva mai puţin asemănători cu iepurii, încă şi mai puţin asemănători cu şerpii, încă şi mai puţin asemănători cu copacii, şi aşa mai departe. Toate grupurile disparate din ordinea clasificării (bacterii, plante, animale etc.) au o bază biochimică comună care arată că provin dintr-o obârşie comună. Explicaţia darwinistă a modelului spune că ea rezultă din existenţa unui strămoş co­mun, grupurile cu cel mai mare grad de asemănare fiind cele care au stră­moşi comuni relativ recenţi. în realitate, strămoşii comuni sunt postulatele unei teorii ce tinde să explice faptul clasificării sau înrudirii.

Teza „strămoşilor” presupune un proces de schimbare treptată foarte în­delungat, întrucât progeniturile diferă foarte puţin de părinţi în fiecare gene­raţie. Deci teza strămoşilor comuni presupune nu numai existenţa acestor strămoşi pe pământ, ci şi existenţa unor şiruri foarte lungi de descendenţă treptată ce legau pe vechii strămoşi de prezumtivii lor urmaşi moderni. Ni­mic din aceste lucruri nu este confirmat de studiul fosilelor, însă darwiniştii cred că procesul trebuie totuşi să fi avut loc, socotind că este singura expli­caţie ştiinţifică (adică naturalistă) a modelului vieţii.

Dimpotrivă, un model ce arată existenţa unor asemănări mai mari sau mai mici, sau al unor variaţii în cadrul unui tipar fundamental, pare mai curând să dovedească existenţa unui plan comun decât a unui proces natural de evo­luţie. Acest lucru a fost demonstrat în mod neintenţionat într-o carte din 1990, scrisă de un zoolog darwinist care ilustra „realitatea de fapt” a evo­luţiei citând exemplul unei linii de automobile:

„Totul evoluează, în sensul unei descendenţe cu modificări, fie că e vorba de politica guvernamentală, religie, maşini de curse sau organisme. Revoluţionara Corvette din fibre de sticlă a evoluat din strămoşi automotori mult mai modeşti din 1953. Printre alte puncte de vârf din perfecţio­narea evolutivă a maşinii Corvette se numără modelul din 1962, în care originalul de 102 inci a fost redus la 98 de inci, introducându-se şi noul cuplaj strâns de tip Stingray; modelul din 1968, premergătorul morfolo­giei Corvette de astăzi, care a apărut cu acoperiş decapotabil; şi modelul aniversar de argint din 1978, cu model de spate închis ermetic. Versiunea de azi este urmarea perfecţionărilor ce s-au acumulat din 1953 pas cu pas. Lucrul cel mai importat este faptul că Corvette a evoluat printr-un proces de selecţie, exercitat asupra variaţilor ce au dus la o serie de forme tranziţionale şi la un final destul de diferit de punctul de pornire. Un proces similar modelează şi evoluţia organismelor.”

Evident că maşinile Corvette, asemeni organismelor, au trăsături comune, fiindcă au fost concepute în mintea unui proiectant, iar nu fiindcă le-ar fi al­cătuit vreun proces inconştient. Cu alte cuvinte, faptul înrudirii nu este o do­vadă a existenţei unui mecanism de creaţie pur naturalist sau inconştient. Simfoniile lui Beethoven urmează modelul unui plan comun cu variaţii, dar acest model nu poate nicidecum să vină în sprijinul teoriei că simfoniile s-au compus singure, fără nici un ajutor din partea lui Beethoven.

Teoria evoluţiei este astăzi într-o stare de confuzie, în care marile perso­nalităţi precum Stephen Jay Gould şi Richard Dawkins se contrazic puternic în ce priveşte felul cum se presupune că ar fi avut loc evoluţia (pentru trece­rea în  revistă a acestor dispute majore vezi capitolul 4 din cartea mea Reason in the Balance). Aceşti ideologi aflaţi în război au un program de acelaşi tip, dar e mai curând un program filosofic, decât unul ştiinţific. Singurul lucru cu care sunt de acord, fie ce-o fi, este faptul că Dumnezeu trebuie scos afară din cadru. Aceasta ne duce la a treia şi cea mai importantă parte a definirii evoluţiei.

Ianuarie 26, 2009

P. Johnson – Pr. Serafim Rose si stiinta secolului al XXI-lea – Mecanismul evolutiei

„Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Ieromonah Seraphim Rose

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

Evoluţia biologică este, în fond, o teorie a schimbării, ce îşi propune să explice cum este cu putinţă ca un tip de organism să se schimbe în ceva complet diferit. Ea încearcă totodată să explice cum anume pot lua fiinţă organe şi organisme biologice extrem de complexe fără a fi nevoie de un Crea­tor supranatural. Eminentul darwinist Richard Dawkins a explicat că „Bio­logia înseamnă studierea unor lucruri complicate ce apar ca şi cum ar fi fost proiectate cu un anumit scop”. Cu toate acestea, Dawkins spune că Darwin „a făcut posibil să devii un ateu desăvârşit din punct de vedere intelectual” explicând cum un mecanism material lipsit de inteligenţă a putut săvârşi aparenta minune a creaţiei biologice. Iată deci că mecanismul este centrul teoriei, cum explica însuşi Darwin:

„Examinând Originea speciilor, este de aşteptat ca naturalistul ce re­flectează la afinităţile reciproce ale fiinţelor organice, la legăturile lor embriologice, distribuţia lor geografică, succesiunea geologică şi alte lu­cruri de acelaşi tip, să ajungă la concluzia că speciile nu au fost create in­dependent una de alta, ci au descins, ca varietăţi, din alte specii. Cu toate acestea, o astfel de concluzie, chiar bine întemeiată, nu va fi satisfăcătoa­re până ce se va putea arăta cum anume nenumăratele specii ce populează lumea au fost modificate, astfel încât să dobândească acea desăvârşire a alcătuirii şi coadaptării care cu atâta îndreptăţire ne stârneşte admiraţia.” Cu alte cuvinte, postulând doar că schimbarea a avut loc, sau că speciile primitive sunt „strămoşii” speciilor moderne, nu se trece mai departe de o cre­aţie specială, până ce nu se specifică un mecanism de schimbare. Experienţa noastră spune că „asemănarea naşte asemănare”. O maimuţă nu naşte nici­odată o fiinţă umană (sau invers), şi este încă şi mai de neconceput ca o bac­terie să dea naştere unui fluture. Deci cum anume face un fel de organism să se schimbe în ceva complet diferit ? Şi, mai ales, cum reuşeşte acest proces de schimbare să construiască noi organe complexe (precum ochii, aripile, rinichii sau creierul) care nu existau anterior ? Originea minţii umane este desigur problema cea mai mare, iar Dawkins recunoaşte amploarea acestei probleme:

„Cărţile de fizică par complicate, dar […] obiectele şi fenomenele de­scrise într-o carte de fizică sunt mai simple decât o singură celulă din tru­pul autorului ei. Iar autorul e alcătuit din trilioane de asemenea celule, multe dintre ele diferite una de alta, organizate cu o arhitectură complica­tă şi o inginerie de precizie într-o maşina funcţională capabilă să scrie o carte […]. Fiecare nucleu […] conţine o bază de date codate digital, mai ma­re în ce priveşte conţinutul de informaţie decât toate cele 30 de volume ale; Enciclopediei Britanice puse laolaltă. Iar această cifră este valabilă pentru ‘   fiecare celulă, nu pentru toate celulele corpului luate împreună.”

Cum anume face un proces material nesupravegheat ca să creeze o minu­năţie atât de complicată, mult mai complexă decât un computer sau o navă spaţială ?

Răspunsul darwinist spune că schimbări minuscule – de tipul variaţiilor ce apar la fiecare generaţie, diferenţiind organismul juvenil de părinţii săi -se acumulează treptat de-a lungul mai multor generaţii, până când produc un cu totul alt fel de creatură, cu noi organe şi trăsături rezultate din adaptare. Nu s-a putut arăta niciodată că mecanismul acesta ar fi fost în stare să gene­reze altceva decât variaţii minore (de tipul creşterii şi descreşterii mărimii ciocului la cintezoi, sau variaţii ale frecvenţei relative a exemplarelor de cu­loare deschisă sau închisă la o populaţie de molii). Fiind însă singura posibi­litate naturalistă ce este cât de cât plauzibilă, darwiniştii extrapolează cu frenezie pornind de la aceste exemple triviale, spre a postula un mecanism capabil să creeze nenumărate minuni de adaptare, inclusiv creierul uman. Asemenea pretenţii sunt slab argumentate, ca să nu zicem mai rău, iar în ul­timii ani s-au lovit de exemple contrare de nedepăşit. Amănuntele se găsesc în cartea mea Darwin on Trial (Darwin sub acuzaţie) şi în diferite articole ce sunt reunite pe web-site-ul meu (http://www.arn.org). Foarte pe scurt, iată două dintre categoriile independente de dovezi ce sunt decisive:

1. Staza fosilă. Arhiva fosiliferă e caracterizată în mare măsură de un mo­del ce indică apariţia bruscă urmată de stază. Noi tipuri de organisme apar dintr-o dată şi deplin formate, rămânând practic neschimbate în continuare. Modelul poate fi eventual folosit în sprijinul afirmaţiei că creaţia nu a avut loc doar la început, ci de-a lungul întregii istorii a pământului (admiţând că datarea rocilor este corectă), dar refuză în orice caz să susţină pretenţia cheie a darwinismului că un fel de creaturi se schimbă, pas cu pas, în ceva complet diferit. Modelul nu se poate atribui nici unui fel de lacună în arhiva fosiliferă, căci el este mai evident şi incontestabil tocmai în acele domenii (în special al nevertebratelor marine) unde datele sânt cât se poate de complete.

Starea cu totul anti-darwinistă a arhivei fosilifere era cunoscută dintotdeauna iniţiaţilor ca „secretul de fabricaţie al paleontologiei”, dar a ajuns în atenţia publicului pentru prima oară în anii optzeci, datorită publicităţii făcu­te teoriei evoluţiei de către „echilibrele punctuale”. Teoria încerca să împace darwinismul cu modelul apariţiei bruşte şi al stazei, presupunând că o evolu­ţie semnificativă are loc în grupuri mici, care se îndepărtează de populaţia principală (neschimbătoare), apoi reapar ca noi specii fără a lăsa urme ale transformării în arhiva fosiliferă. Prin acest mijloc, absenţa dovezilor în fa­voarea evoluţiei a fost transformată în dovadă a unei evoluţii invizibile. în memorabilele cuvinte (1995) ale lui Niles Eldredge, unul din întemeietorii teoriei echilibrelor punctuale, „Evoluţia nu poate avea loc la nesfârşit altundeva. Iată de ce arhiva fosiliferă i-a izbit pe mulţi paleontologi ce încercau cu disperare să afle câte ceva despre evoluţie”.

Aşa cum sugerează şi remarca lui Eldredge, acest spectaculos model al infirmării fosile persistă chiar după un secol de eforturi susţinute ale paleon­tologilor darwinişti de a găsi dovezi în sprijinul îndrăgitei lor teorii. Orice fosilă îndoielnică care ar fi putut să fie interpretată cât de cât ca o formă in­termediară în tranziţia darwinistă a fost citată ca dovadă că darwinismul este corect şi totuşi, chiar după aceste eforturi eroice, marea majoritate a arhivei fosilifere este absolut la fel de incompatibilă cu aşteptările darwiniste pe cât era atunci când Darwin a propus teoria, în 1859.

2. Complexitatea ireductibilă. Cartea specialistului în biologie molecula­ră Michael Behe, din 1996, a adus în atenţia publicului faptul că sistemele biologice la nivel molecular sunt de o complexitate ireductibilă. Aceasta în­seamnă că ele sunt alcătuite din mai multe părţi şi subsisteme complicate, care trebuie să se afle toate la locul lor pentru ca sistemul în întregul său să poată îndeplini o funcţie utilă. Cu alte cuvinte, aceste complicate sisteme nu se pot construi pas cu pas, cum pretinde teoria darwinistă, iar specialiştii în biologie moleculară nici măcar nu încearcă să prezinte scenarii amănunţite despre cum anume le-ar fi putut produce evoluţia. Ca şi staza predominantă din arhiva fosiliferă, complexitatea ireductibilă la nivel molecular era de mult timp cunoscută specialiştilor, dar fusese ţinută ascunsă de atenţia publi­cului, fiindcă biologii nu ştiau cum să o explice într-un cadru darwinist. Aceasta ilustrează fenomenul descris în chip strălucit de Thomas Kuhn: fap­tele ce nu se potrivesc cu paradigma ştiinţifică dominantă tind a fi ignorate în mod sistematic, abătându-se de la cercetările aflate pe ordinea de zi.

Când li se pun în faţă dovezile zdrobitoare împotriva mecanismului dar­winist şi li se aminteşte lipsa dovezilor concrete în favoarea lui, darwiniştii tind să se retragă pe o poziţie socotită a fi mai uşor de apărat. Ei fac distinc­ţie între „teoria lui Darwin ca atare”, despre care admit că este vulnerabilă, şi ceea ce numesc „realitatea de fapt a evoluţiei”, despre care pretind că ar fi incontestabilă. Ajungem astfel la a doua temă.

Ianuarie 25, 2009

P. Johnson – Pr. Serafim Rose si stiinta secolului al XXI-lea – Introducere (2)

„Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Ieromonah Seraphim Rose

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

După aceste comentarii introductive, voi explica câteva din confuziile obişnuite în privinţa problemelor ştiinţifice, cu care s-a confruntat Părintele Serafim, încercând ca pe parcurs să aduc la zi discuţia sa. Gândirea Părinte­ lui Serafim era cu totul divergentă faţă de ştiinţa secolului douăzeci, ştiinţă modelată de aprioricul ei ataşament faţă de materialismul metafizic. Este totuşi cu putinţă ca ştiinţa secolului viitor să fie mai modestă, şi deci mai realistă, caz în care Părintele Serafim ar putea să fi fost un om ce se afla cu mult înaintea epocii sale.

Ce este „evoluţia” ?

O definiţie succintă şi exactă a „evoluţiei”, în accepţia dată termenului de majoritatea savanţilor şi profesorilor de ştiinţe de astăzi, apare în declaraţia orientării oficiale (USA, 1995) a Asociaţiei Naţionale a Profesorilor de Bio­logie (NABT):

„Diversitatea vieţii pe pământ este rezultatul evoluţiei: un proces ne­ supravegheat, impersonal, imprevizibil şi natural de descendenţă tempo­rală cu modificări genetice, influenţat de selecţia naturală, întâmplare, împrejurări istorice şi schimbări de mediu.”

Definiţia cuprinde trei elemente:

1.     evoluţia este un proces nesupravegheat şi impersonal – adică nu este dirijată şi călăuzită de Dumnezeu;

2.     evoluţia e un proces natural de descendenţă prin modificare, prin care toate organismele vii de astăzi descind, printr-un proces natural, dintr-un singur strămoş primordial, care şi el a evoluat (fără ajutor supranatural) din
elemente chimice neînsufleţite;

3.     mecanismul evoluţiei este o combinaţie de neprevăzute modificări ge­netice (întâmplare) şi selecţie naturală, operând în contextul împrejurărilor istorice şi schimbărilor de mediu.

Voi discuta mai jos cele trei elemente, în ordine inversă. Mai întâi însă, trebuie să corectez cu fermitate una dintre numeroasele greşeli de înţelegere ale Doctorului Kalomiros. Nu orice tip de schimbare din natură constituie „evoluţie”, în sensul de azi al termenului. Creşterea unui stejar uriaş dintr-o ghindă nu este evoluţie, cum nu este nici dezvoltarea pruncului uman din embrion, în pântecele mamei. Aceste procese, ţinând de ceea ce biologii nu­mesc „dezvoltare”, sunt fundamental diferite de evoluţia biologică, căci sunt programate prin informaţia moştenită de la părinţi, fiind deci cu totul pre­vizibile. Un embrion uman nu devine niciodată un alt fel de animal, ci doar o fiinţă umană, iar o ghindă nu se abate niciodată de la calea programată, spre a deveni pin sau o tufă de trandafiri.

Dăinuie încă printre evoluţionişti o legendă care spune că „ontogenia re­capitulează filogenia”; adică dezvoltarea fătului uman în pântece este un fel de refacere a istoriei evoluţiei, embrionul trecând de la stadiul de peşte la cel de reptilă şi aşa mai departe. Acest fenomen inexistent e numit adesea „Le­gea lui Haeckel”, după cel mai cunoscut discipol german al lui Darwin. Sub o altă formă, „Legea” afirmă că embrionul trece nu prin stadiile adulte, ci prin formele embrionare ale formelor timpurii, „ancestrale”. În oricare dintre formele ei, „Legea” nu există, şi nu e susţinută de embriologii acreditaţi în literatura de specialitate. Se pot totuşi găsi unele stadii ce apar ici şi colo, cu caracteristici care, cu puţină imaginaţie, pot fi făcute să se încadreze în Legea lui Haeckel, iar acestea sunt mereu citate în lucrările de popularizare ca dovezi ale „evoluţiei”. Exemplul cel mai faimos este cel al presupuselor „fante branhiale” ale embrionului uman într-un anumit stadiu de dezvoltare, deşi acele fante nu sunt branhii şi nu devin niciodată branhii.

Deşi Legea lui Haeckel a fost discreditată cu multe zeci de ani în urmă, ea exercită o fascinaţie atât de irezistibilă asupra imaginaţiei darwiniste, în­cât este încă predată în multe şcoli din întreaga lume. Chiar muzee şi uni­versităţi onorabile continuă să propage o anumită versiune a ei, într-o formă vagă şi neatacabilă. Iată, de pildă, ce are de spus pagina de Internet a Muze­ului de Paleontologie de la Berkeley University din California despre Legea lui Haeckel:

„«Legea recapitulării» a fost discreditată încă de la începutul secolului douăzeci. Morfologii şi biologii experimentalişti au arătat că nu există o corespondenţă pas cu pas între filogenie şi ontogenie. Deşi o formă radi­cală de recapitulare este incorectă, filogenia şi ontogenia sunt întreţesute, mulţi biologi începând atât să exploreze, cât şi să înţeleagă bazele acestei legături.”

În fapt, cercetarea embriologică a demonstrat că este vorba de un proces riguros orientat, ce nu se potriveşte cu paradigma darwinistă. Efortul de a altera procesul prin inducerea de mutaţii poate produce diformităţi de tot felul, dar ele nu reuşesc să schimbe calea de dezvoltare aşa încât embrionul să se dezvolte într-o creatură viabilă de un tip diferit.

Ianuarie 22, 2009

P. Johnson – Pr. Serafim Rose si stiinta secolului al XXI-lea – Introducere (1)

„Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Ieromonah Seraphim Rose

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

Am auzit prima oară de Părintele Serafim Rose în vara lui 1996, pe când conferenţiam în regiunea Seattle. Un tânăr ce fusese în legătură cu călugării de la Mănăstirea Sfântul Gherman din Alaska, de la Platina, California, mi-a adus un morman de cărţi, spunându-mi că monahii ar dori să scriu un eseu care să însoţească o culegere din scrierile Părintelui Serafim despre Cartea Facerii şi evoluţie. Majoritatea acestor cărţi le-am trimis prin poştă la biroul meu, dar am ales-o pe cea mai subţire (Nihilismul) ca s-o citesc pe drum. Am fost fascinat de profunzimea înfăţişată de această lucrare timpurie, nemaiavând nevoie de alte îndemnuri ca să citesc mai târziu toate celelalte ma­teriale pe care le primisem, inclusiv biografia scrisă de Părintele Damaschin Christensen şi scrierile inedite adunate pentru acest volum. Părintele Serafim Rose credea şi trăia prin învăţătura Bisericii Creştine primare, dar (sau poate ar trebui să spun „de aceea” ?) înţelegea în amănunt problemele modernită­ţii. Sunt onorat de a fi fost invitat să ajut ca învăţătura lui să ajungă în atenţia unui public cât mai larg.

Sarcina mea este aceea de a trece în revistă starea problematicii ştiinţifice de astăzi, spre a face cititorul să înţeleagă cât de bine rezistă critica natura­lismului evoluţionist a Părintelui Serafim azi, când o importantă reconside­rare a darwinismului a început să se producă în lumea profană. Trebuie să spun mai întâi că implicarea mea în problematica evoluţiei a fost destul de diferită de a sa. Obiectivul principal al Părintelui Serafim a fost acela de a explica învăţătura Părinţilor Bisericii, îndeosebi în privinţa felului lor de a înţelege Scriptura, astfel încât credincioşii ortodocşi să nu fie înşelaţi de eforturile eronate de reinterpretare a acestor învăţături în lumina ştiinţei evo­luţioniste moderne. El s-a ocupat de problemele ştiinţifice mai ales în con­textul apărării scrierilor patristice, îndreptându-şi învăţăturile către credin­cioşii ortodocşi. Deşi înţelegea foarte adânc rădăcinile filosofice ale teoriei evoluţioniste, nu avusese prea mult de-a face cu comunitatea ştiinţifică. Se pare că a dezbătut subiectul doar cu Dr. Kalomiros, care era apreciat de o parte a comunităţii ortodoxe, dar ale cărui păreri ştiinţifice erau confuze şi pline de informaţii greşite.

Scrierile mele se adresează publicului larg, incluzând intelectuali secula­rizaţi şi credincioşi din felurite tradiţii religioase. Scrierile şi conferinţele mele mă fac să fiu într-o dezbatere constantă cu o mulţime de persoane importante, mai mult sau mai puţin celebre. Cei mai mulţi dintre criticii mei nu ar socoti că Părinţii Bisericii sunt autorităţi demne de încredere, sau nici mă­car nu le-ar cunoaşte numele. Mulţi dintre ei au şi puternice prejudecăţi îm­potriva a orice miroase a „fundamentalism” sau chiar a „religie”, astfel că mai curând resping orice fel de referiri la Biblie sau la exegeţii ei, decât să se lase convinşi de ele. Spre a evita nesfârşite confuzii şi divagaţii şi a păstra atenţia concentrată asupra problemei celei mai importante, am lăsat inten­ţionat deoparte orice problemă de exegeză biblică şi autoritate religioasă, spre a-mi concentra energia asupra unei singure teme. Tema mea este, după expresia Părintelui Serafim, aceea că „evoluţia nu este nicidecum un «fapt ştiinţific», ci filosofie”. Filosofia respectivă este naturalismul (doctrina după care natura este „tot ce există”), care, în acest caz, e identică cu materialis­mul (doctrina că realitatea nu cuprinde nimic altceva decât particulele studi­ate de fizicieni). Dacă materialismul e adevărat, atunci natura trebuie să fie în stare să săvârşească propria creaţie, de unde existenţa unui proces evolu­tiv materialist decurge ca o chestiune logică de neocolit. Deci, am afirmat eu, materialismul ştiinţific crede în evoluţia naturală nu pe baza unor dovezi, ci în ciuda lor.

Deşi abordarea mea m-a făcut să ocolesc problemele autorităţii patristice, ce îl preocupau aşa de mult pe Părintele Serafim, unii dintre adversarii mei (precum Dr. Kalomiros) au făcut apel la Sfinţii Părinţi într-o formă foarte răs­tălmăcită, spre a corespunde scopurilor lor. Sunt deci mulţumit să observ că Părintele Serafim a demolat definitiv una dintre gogoriţele favorite ale acomodaţioniştilor, nu numai din Ortodoxie, ci şi din cercurile romano-catolice sau protestante. Căutând cu disperare orice ar putea veni în sprijinul programului lor de amestecare a creştinismului cu naturalismul evoluţionist, aceşti teologi şi savanţi au pretins că unii Părinţi de seamă, precum Vasile cel Mare şi Augustin, au lăsat o învăţătură ce este mai mult sau mai puţin o versiune primitivă a teoriei evoluţioniste modeme. Nu e nevoie să spun mai multe despre acest subiect, căci nimeni dintre cei ce înţeleg expunerile Părintelui Serafim despre Cartea Facerii şi creaţie, cuprinse în volumul de faţă, nu mai este în primejdie de a se lăsa rătăcit de asemenea interpretări înşelătoare.

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.