Cele sase zile luate pe rand – Facere 1,24-31

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

1, 24-25 Şi a zis Dumnezeu: Să scoată pământul suflet viu după fel, de cele cu patru picioare şi de cele ce se târăsc şi fiare pre pământ după fel. Şi s-a făcut aşa. Şi a făcut Dumnezeu fiarele pământului după felul lor şi dobitoacele după felul lor, şi toate cele ce se târăsc pre pământ după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că sunt bune.

Învăţătura Sfinţilor Părinţi despre facerea animalelor de uscat în Ziua a Şasea nu repetă doar ceea ce s-a spus deja despre celelalte fiinţe vii. Astfel, Sfântul Efrem scrie:

„La porunca lui Dumnezeu, îndată, pământul a scos târâtoare, fiare ale câmpului, animale de pradă şi dobitoace, atâtea câte erau de trebuinţă slu­jirii celui ce, în aceeaşi zi, a călcat porunca Domnului său.”

Sfântul Vasile învaţă:

„Sufletul necuvântătoarelor nu s-a arătat fiind ascuns în pământ, ci a luat fiinţă o dată cu trupul lor, la porunca Ziditorului.” O dată cu această lucrare creatoare, totul este gata pentru apariţia omului, care avea să fie domn peste toate. Dar măreaţa zidire nu este doar spre folosul practic al omului. Ea are ceva tainic; fiind zidirea cea bună a Atotbunului Dumnezeu, ea poate să ne înalţe mintea către El. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie:

„Dumnezeu nu le-a creat pe toate numai pentru trebuinţa noastră, ci şi pentru dărnicia Lui, ca noi, văzând bogăţia nespusă a făpturilor Lui, să ne uimim de puterea Ziditorului şi să putem şti că toate acestea au fost aduse la fiinţare cu o înţelepciune şi bunătate nespusă, spre cinstirea omului ce avea să fie făcut.”

Sfântul Vasile, minunându-se de măreţia zidirii lui Dumnezeu, scrie:

„Să slăvim pe Marele Meşter al celor făcute cu înţelepciune şi măies­trie. Din frumuseţea celor văzute să înţelegem pe Cel care e mai presus de frumuseţe, iar din măreţia celor ce cad sub simţurile noastre şi din tru­purile acestea mărginite din lume să ne ducem cu mintea la Cel nemăr­ginit, la Cel mai presus de măreţie, care întrece toată mintea cu mulţimea puterii Sale. E drept, nu cunoaştem natura existenţelor; dar este atât de minunat cât ne cade sub simţuri, încât mintea cea mai ascuţită se vădeşte a fi neputincioasă în faţa celei mai mici făpturi din lume, fie pentru a o descrie cum se cuvine, fie pentru a da laudă cuvenită Ziditorului, căruia se cuvine toată slava, cinstea şi puterea, în vecii vecilor, Amin.”

Dumnezeu a făcut lumea, învaţă Sfântul Ioan Damaschin, fiindcă „nu s-a mulţumit cu contemplarea de Sine, ci prin mulţimea bunătăţii Sale, a binevo­it să se facă ceva care să primească binefacerile Sale şi să se împărtăşească din bunătatea Lui”.

Poate că nici o parte a Scripturii nu înfăţişează aşa de bine înfricoşata mă­reţie a lui Dumnezeu în zidirea Sa şi, prin comparaţie, nimicnicia omului, precum locul unde Dumnezeu vorbeşte cu Iov în vifor şi nor:

„Unde ai fost când am întemeiat pământul ? Spune-mi, de ai cunoştin­ţă ? Cine a pus măsurile lui, de ştii ? Sau cine este cel ce a întins funie peste dânsul ? Pre ce s-au întărit stâlpii lui, şi cine este acela ce a pus peste dânsul piatra cea din marginea unghiului ? Când s-au făcut stele­le, lăudatu-m-au cu glas mare toţi îngerii, mei. Şi am ocolit marea cu îngrădiri, când se vărsa afară şi ieşea din pântecele maicii, sale. Şi am pus îmbrăcămintea ei nor, am înfăşurat-o pre ea cu negură. Şi am pus ei hotar înconjurând-o cu încuietori şi cu porţi. Şi am zis ei: Până aici să vii şi să nu treci, ci întru tine să se sfarme valurile tale. Au doar în zilele tale am tocmit lumina cea de dimineaţă, şi luceafărul şi-a văzut rândul său ? Apucatu-te-ai de aripile pământului, ca să scuturi, pre cei necinsti­tori de pre dânsul ? Au tu ai luat din pământ lut, şi ai făcut vieţuitor, şi l-ai pus pre el ca să poată grăi pre pământ ?” (Iov 38, 4-14)

Istorisirea Facerii despre zidirea omului e dată în două relatări, cea din capitolul unu şi cea din capitolul doi; pe-acestea le vom cerceta în capitolul următor.

2, 1-3 Şi s-au săvârşit cerul şi pământul şi toată podoaba lor. Şi a să­vârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrurile sale, care a făcut; şi s-a odihnit în ziua a şaptea de toate lucrurile sale care a făcut. Şi a binecuvântat Dumne­zeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o pre ea; că întru aceea s-a odihnit de toate lucrurile sale, care a început Dumnezeu a face.

Despre „sabbath-ul” odihnei lui Dumnezeu după creaţie, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie:

„Aici dumnezeiasca Scriptură spune că s-a odihnit Dumnezeu de lucru­rile Sale; în Evanghelii Hristos zice: Tatăl meu până acum lucrează, şi Eu lucrez (Ioan 5, 17). Nu se pare, la auzul acestor cuvinte, că este con­trazicere între cele spuse ? Să nu fie ! Nu este nici o contrazicere între cele scrise în dumnezeiasca Scriptură. Când Scriptura ne spune aici că Dumne­zeu s-a odihnit de lucrurile Sale, ne învaţă că Dumnezeu în ziua a şaptea a sfârşit de creat şi de adus totul de la nefiinţă la fiinţă; când Hristos ne spune că Tatăl meu până acum lucrează şi Eu lucrez, ne arată continua Lui purtare de grijă; numeşte lucrare menţinerea celor care au fost făcute, dăruirea dăinuirii lor şi ocârmuirea lor în toată vremea. Dacă n-ar fi aşa, cum ar dăinui universul acesta – toate cele văzute şi neamul omenesc – de nu ar fi mâna cea de sus, care le ocârmuieşte şi le rânduieşte ?” Privind minunea care se petrece zilnic în ceea ce ne-am obişnuit a numi „natură” – de pildă, creşterea deplină a unei plante, a unui animal ori chiar a omului, dintr-o sămânţă minusculă – nu avem cum să nu vedem continua lu­crare ziditoare a lui Dumnezeu. Dar nu este totuşi acelaşi lucru cu Facerea din cele Şase Zile, întâia aducere în fiinţare a tuturor celor existente. Primul capitol din Cartea Facerii descrie această zidire unică şi irepetabilă.

Obişnuiţi cu „lucrarea” lui Dumnezeu în lumea noastră prezentă, ne este greu să ne facem o idee despre celălalt fel de „lucrare” pe care El a săvâr­şit-o în cele Şase Zile. Lumea, atunci, deşi desăvârşită şi deplin tocmită, era încă „nouă”. Sfântul Grigorie Teologul arată că, atunci când Dumnezeu a dorit să-1 zidească pe Adam din ţărână, „Cuvântul…, luând o parte din nou-ziditul pământ, cu nemuritoarele Sale mâini a plăsmuit chipul meu”. Sfân­tul Efrem Şirul învaţă:

„Aşa cum toate – copacii, ierburile, dobitoacele, păsările şi omul – erau deodată şi bătrâne şi tinere: bătrâne după înfăţişarea mădularelor şi alcătuirii, tinere după vremea zidirii lor; tot aşa şi luna era în acea vreme şi bătrână şi tânără: tânără, căci numai ce fusese zidită, bătrână fiindcă era plină precum în ziua a cincisprezecea.”

Sfântul Efrem şi alţi Părinţi subliniază această noutate afirmându-şi cre­dinţa că lumea a fost zidită primăvara. Sfântul Ambrozie leagă aceasta de faptul că la evrei anul începea primăvara:

„El a zidit cerul şi pământul la vremea când încep lunile, timpul po­trivit ca lumea să-şi ia început. Era căldura blândă a primăverii, anotimp potrivit pentru orice lucru. Ca urmare, şi anul a primit pecetea unei lumi ce va să ia naştere… Spre a arăta că zidirea lumii a avut loc primăvara, Scriptura zice: Luna aceasta este vouă începătură lunilor, cea dintâi este vouă între lunile anului (leş. 12, 2), numind întâia lună anotimpul primă­verii. Căci se cuvenea ca începutul anului să fie începutul naşterii.” Deci, după această privire asupra foarte realistei înţelegeri a Sfinţilor Pă­rinţi în privinţa celor Şase Zile ale Facerii, să ne aplecăm asupra problemei mai complicate a facerii omului, cununa zidirii lui Dumnezeu.

Cele sase zile luate pe rand – Facere 1,20-23

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

1, 20-23 Şi a zis Dumnezeu: Să scoată apele vietăţi cu suflete vii şi pasări zburătoare pre pământ sub tăria cerului. Şi s-a făcut aşa. Şi a făcut Dumne­zeu chiţii cei mari şi tot sufletul vietăţilor ce se târăsc, care le-au scos apele după felul lor, şi toată pasărea zburătoare după fel. Şi a văzut Dumnezeu că sunt bune. Şi le-a binecuvântat Dumnezeu, zicând: Creşteţi şi vă înmulţiţi, şi umpleţi apele mării, şi cele zburătoare să se înmulţească pre pământ. Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, ziua a cincea.

În tâlcuirea sa la Ziua a Cincea a Facerii, Sfântul Ioan Gură de Aur scoate în evidenţă precizia şi acurateţea ordinii în care se descrie zidirea:

„Să vedem ce ne învaţă şi astăzi fericitul Moise, dar, mai bine spus, să vedem ce vrea să ne înveţe Duhul Sfânt prin gura acestuia. […] Uită-te cât e de bun Dumnezeu ! Ne învaţă toată crearea lumii într-o oarecare ordine şi înlănţuire. […] Ai văzut cât de precisă e învăţătura? Ai văzut cât pogorământ a arătat Stăpânul faţă de neamul omenesc? De unde am fi putut şti noi acestea cu atâta precizie, dacă El, pentru multa şi nespusa Lui iubire de oameni, nu ne-ar fi învrednicit să ne înveţe prin gura prorocului, ca să putem cunoaşte şi ordinea creaţiei, şi puterea Creatorului, şi că s-a făcut faptă cuvântul Lui, şi că acest cuvânt a dăruit celor create şi existenţă şi venirea la existenţă.”

Astfel, despre Ziua a Cincea scrie următoarele:

„După cum pământului i-a spus numai atât: Să răsară, şi pământul a dat fel de fel de flori, de ierburi şi de seminţe, şi numai cu cuvântul au fost aduse toate la fiinţă, tot aşa şi acum a spus: Să scoată apele vietăţi cu suflete vii şi păsări, zburătoare pre pământ sub tăria cerului, şi dintr-o dată au fost create atâtea feluri de târâtoare, atât de deosebite păsări, că nici nu este cu putinţă a le înşira cu cuvântul.”

Sfântul Vasile scrie:

„Astfel, apa a fost silită să slujească poruncii Ziditorului. Nespusa şi marea putere a lui Dumnezeu a arătat vii, lucrătoare şi mişcătoare tot felul de vieţuitoare ale apelor, şi este cu neputinţă să numeri speciile lor, căci deodată cu porunca apele au primit şi capacitatea de a naşte.”

Iar Sfântul Ambrozie:

„La această poruncă, apele îndată şi-au ivit odrăslirea. Râurile erau în chinurile facerii. Iezerele zămisleau partea lor de viaţă. Marea însăşi în­cepu a naşte tot felul de târâtoare… Nici că putem pomeni mulţimea nu­mirilor tuturor soiurilor aduse într-o clipită la viaţă de către dumnezeiasca poruncă. Căci forma materialnică şi suflarea de viaţă întru o aceeaşi clipi­tă au fost aduse la fiinţare… Aceeaşi clipă şi aceeaşi putere ziditoare au adus la existenţă şi chitul şi broasca.”

Aici, ca şi la zidirea tuturor vieţuitoarelor, Dumnezeu zideşte pe prima din fiecare fel:

„Acum este pârga fiecărui fel de vieţuitoare din apă care, ca şi semin­ţele din natură, primesc porunca de a se arăta. Mulţimea lor va avea loc din naşterea lor, a unora din altele, când trebuie să crească şi să se în­mulţească.”

Să cercetăm acum înţelesul zicerii „după fel”, care se repetă la fiecare dintre cele trei zile când se zideşte viaţa. Nu poate fi nici o îndoială că Sfinţii Părinţi au înţeles cu toţii şi în chip desluşit că în cele trei zile Dumnezeu a zidit toate felurile de făpturi pe care le cunoaştem azi. Lucrul acesta se poate vedea din desele lor afirmaţii că Dumnezeu creează de îndată şi pe loc, că numai cuvântul Său este cel care aduce făpturile la existenţă, că apele şi pă­mântul nu au însuşirea naturală de a da naştere vieţii. Asupra celui din urmă punct, Sfântul Vasile scrie (vorbind de Ziua a Şasea):

„Pământul a scos la iveală ceea ce se afla în el nu pentru că Dumnezeu a spus: Să scoată, ci pentru că Dumnezeu, Care i-a dat porunca, i-a dăruit pământului şi puterea de a scoate din sine. Nici când pământul a auzit: Să răsară iarbă verde şi pom roditor, pământul nu a scos iarba verde pe care o avea ascunsă în el, nici nu a scos la suprafaţă finicul sau stejarul sau chiparosul, care stăteau ascunşi undeva jos în sânul pământului. Nu ! Ci Cuvântul dumnezeiesc zideşte cele ce se fac. Să răsară pământul. Nu să răsară ceea ce fusese pus în el mai dinainte, ci să dobândească ceea ce nu are, adică puterea de a lucra, putere dăruită de Dumnezeu pământului prin poruncă.”

Sfinţii Părinţi au o învăţătură foarte clară despre „felurile” facerii. Pentru moment să ţinem minte doar ideea că nu e nevoie să definim precis limitele acestor „feluri”. „Speciile” taxonomiei moderne (adică ale ştiinţei clasificării) sunt uneori arbitrare, necorespunzând neapărat cu „felurile” din Cartea Facerii; dar, îndeobşte, am putea zice că Părinţii înţeleg că un anumit „fel” cuprinde acele făpturi în stare să producă urmaşi fertili, cum vom vedea în cele ce urmează.

Sfântul Vasile învaţă că „felurile” din Cartea Facerii (desigur, cu excepţia celor care ar fi putut să dispară) îşi păstrează firea până la sfârşitul timpului:

„Deci, decât orice altă spusă e mai adevărată spusa aceasta: sau este sămânţă în plante, sau au în ele o putere seminală. Acest lucru vrea să-l spună Scriptura prin cuvintele «după fel». Colţişorul trestiei nu odrăsleşte măslinul, ci din trestie iese altă trestie, iar din seminţe răsar plante înru­dite cu seminţele aruncate în pământ. Şi astfel, ceea ce a ieşit din pământ la cea dintâi naştere a plantei, aceea se păstrează şi până acum; iar prin răsărirea în continuare se păstrează «felul».”

Apoi:

„După cum sfera, dacă se împinge şi este pe un loc înclinat, merge la vale datorită alcătuirii sale şi a însuşirii locului şi nu se opreşte înainte de a ajunge pe loc şes, tot aşa şi existenţele, mişcate de o singură poruncă, străbat în chip egal creaţia, supusă naşterii şi pieirii şi păstrează până la sfârşit continuarea felurilor, prin asemănarea celor ce alcătuiesc felul. Din cal se naşte cal, din leu alt leu, din vultur tot vultur, şi fiecare vieţui­toare îşi păstrează felul prin continue naşteri, până la sfârşitul lumii. Tim­pul nu strică, nici nu pierde însuşirile vieţuitoarelor, ci parcă acum ar fi fost făcute, merg veşnic proaspete împreună cu timpul.”

Tot aşa învaţă şi Sfântul Ambrozie:

„În conul de pin firea pare a înfăţişa însuşi chipul ei; el păstrează însu­şirile proprii pe care le-a primit de la acea dumnezeiască şi cerească poruncă, şi îşi repetă zămislirea întru urmarea şi rânduiala anilor până la plinirea vremii.”

Acelaşi Părinte zice încă mai hotărât:

„Cuvântul lui Dumnezeu pătrunde fiece zidire din alcătuirea lumii. De-aceea, precum au poruncit Dumnezeu, toate felurile de făpturi vii s-au născut cu grăbire din pământ. Ascultând de o lege statornică, toate au ur­mat unele altora veac după veac, după fel şi după asemănare. Leul zămis­leşte leu; tigrul, tigru; bivolul, bivol; lebăda, lebădă şi vulturul, vultur. Ceea ce s-a poruncit o dată devine în fire un obicei pentru totdeauna. De-aceea pământul n-a încetat a aduce cinstirea slujbei sale. Soiul înce­pător al făpturii vii este păstrat pentru vremile viitoare de către generaţiile următoare ale felului său.”

Încercările de încrucişare din toate timpurile, atât la plante, cât şi la ani­male, pentru a crea noi specii prin împerecherea indivizilor din specii diferi­te, atunci când reuşesc, dau rezultate care nu fac decât să dovedească zicerea patristică despre statornicia speciilor: „hibrizii” sunt sterpi, neputându-se re­produce. Sfântul Ambrozie foloseşte acest exemplu spre a avertiza oamenii asupra „unirilor nefireşti” care se împotrivesc legilor pe care le-a aşezat Dumnezeu în Zilele Facerii:

„Cât de curate şi nepătate generaţii urmează fără amestecare una după alta, astfel încât peştele zămisleşte peşte, iar foca, focă. Scorpionul de mare şi el îşi păzeşte patul nuntirii neîntinat… Peştii nu ştiu nimic despre unirea cu rase străine. Ei n-au logodne nefireşti precum cele săvârşite cu dinadinsul între animale din rase diferite precum, de pildă, între măgar şi iapă, sau între măgăriţă şi armăsar, amândouă acestea fiind pilde de unire nefirească. Cu siguranţă, sunt situaţii când firea suferă mai mult în caz de pângărire decât de vătămare a unui ins. Omul, ca începător al sterpiciunii încrucişărilor, este răspunzător de aceasta. El socoteşte un animal corcit mai preţios decât unul dintr-un soi firesc. Amesteci laolaltă rase străine şi amesteci sămânţe deosebite.”

Specificitatea şi integritatea „sămânţelor” fiecăruia dintre „felurile” zidirii ţine în aşa măsură de gândirea scripturală şi patristică, încât slujeşte în Scrip­tură drept temei pentru una dintre Pildele Domnului nostru privitoare la deo­sebirea dintre bine şi rău, virtute şi păcat. Sfântul Ambrozie foloseşte această pildă (Mat. 13, 24-30) spre a ilustra integritatea sămânţelor fiecărui „fel”:

„Nu e nici o primejdie ca rânduiala lui Dumnezeu, cu care însăşi firea s-a obişnuit, să se facă deşartă în vremile viitoare din lipsă de prăsilă, în­trucât astăzi întregul obârşiei se păstrează încă în sămânţe. Ştim că neghi­na şi alte sămânţe străine, care adesea se răspândesc între roadele pămân­tului, se cheamă «zâzanii» în Evanghelie. însă acestea ţin de un soi apar­te, şi nu au decăzut într-un alt soi printr-o preschimbare a sămânţei grânelor. Domnul ne-a spus că este aşa când a zis: Asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului care a semănat sămânţă bună în ţarina sa. Dar, dor­mind oamenii, a venit vrăjmaşul lui şi a semănat neghine între grâu. De-aici pricepem că neghinele şi grânele par a fi osebite cu adevărat, atât ca nume, cât şi ca fel. De-aceea şi slugile au zis stăpânului: Doamne, au nu ai semănat sămânţă bună în ţarina Ta ? Dar de unde are neghine ? Iar El a zis lor: Un om vrăjmaş a făcut aceasta. Una este sămânţa diavo­lului; cealaltă a lui Hristos, semănată după dreptate. Deci Fiul Omului a semănat una, iar diavolul a semănat-o pe cealaltă. Din această pricină firea fiecăreia este osebită, căci şi semănătorii sunt potrivnici. Hristos seamănă împărăţia lui Dumnezeu, pe când diavolul seamănă păcatul. Cum dar poate această împărăţie să fie de acelaşi soi cu păcatul ? Astfel este împărăţia lui Dumnezeu, zice El, ca atunci când omul aruncă sămânţa în pământ.”

După cum deosebirea speciilor e legată de deosebirea între bine şi rău, tot aşa şi amestecul speciilor e legat de relativismul moral. Se ştie prea bine cum cei ce cred în relativitatea binelui şi răului, a virtuţii şi viciului, se folo­sesc de teoria cosmologică a evoluţiei universale spre a-şi apăra credinţa ca fiind „ştiinţifică” şi „realitate de fapt”: dacă omul a fost „cândva” un animal inferior şi „evoluează” către altceva, atunci cum e cu putinţă ca firea lui ne­statornică să fie silită să se supună poruncilor date doar pentru una dintre treptele „dezvoltării” sale? Ateismul marxist s-a ataşat de teoria evoluţiei încă de la început, predicând-o până azi ca pe una dintre doctrinele cruciale ale filosofiei sale relativiste.

Ideea statorniciei firii şi a integrităţii şi deosebirii „felurilor” ei străbate literatura patristică. Ea slujeşte drept model, de pildă învierii trupului ome­nesc. Sfântul Ambrozie scrie în tratatul său despre înviere:

„În tot ceea ce rodeşte, firea rămâne credincioasă sieşi… Sămânţele unui fel nu pot fi schimbate într-un alt fel de plantă, nici nu dau la iveală roade deosebite de propriile sămânţe, astfel încât oamenii să răsară din şerpi şi carnea din dinţi; cu-atât mai mult e de crezut, aşadar, că tot ceea ce s-a semănat va răsări din nou în propria fire, că rodul grânelor nu se deosebeşte de sămânţă, că cele moi nu răsar din cele tari, nici cele tari din cele moi, şi nici otrava nu se schimbă în sânge; ci carnea se reface din carne, oasele din oase, sângele din sânge, umorile trupului din umori. Mai puteţi deci voi, păgânilor, cei ce sunteţi în stare să susţineţi că există schimbare, să mai tăgăduiţi reaşezarea firii ?”

În acelaşi sens scrie şi Sfântul Grigorie al Nyssei:

„Căci citim în Scriptură, la începutul facerii lumii, că pământul a odrăslit mai întâi felurite ierburi, apoi din fiecare plantă a crescut sămân­ţa; după ce aceasta a căzut în pământ, din ea a crescut iarăşi acelaşi soi de plantă cum a fost la început. Şi zice slăvitul Apostol că acelaşi lucru se petrece şi la înviere. Dar aflăm de la el nu numai că firea omenească se va schimba în ceva foarte mărit, ci şi că ceea ce nădăjduim noi este alt­ceva decât starea noastră primordială.”

O ciudată paralelă la teoria modernă a evoluţiei universale se poate vedea în vechea învăţătură păgână despre transmigrarea sufletelor (reîncarnare). Reacţia Sfinţilor Părinţi faţă de această idee, pe care au osândit-o cu toţii, arată cât de mult se preocupau de păstrarea rânduielilor zidirii şi neamestecării felurilor şi făpturilor sale. Sfântul Grigorie al Nyssei scrie:

„Mi se pare că cei ce cred că sufletul rătăceşte în fiinţe cu natură dife­rită, confundă proprietăţile naturii, amestecând şi încurcând lucrurile între ele: iraţionalul cu raţionalul, sensibilul cu insensibilul, care, dacă vin în contact unul cu altul, nu sunt despărţite între ele de nici o ordine firească. Or, să zicem că acelaşi suflet este acum cuvântător şi gânditor, purtând haina trupească corespunzătoare, iar apoi acelaşi suflet alunecă, vârându-se în găuri ca şerpii sau se adună în stoluri ca păsările, sau se face vită de povară, sau carnivor acvatic, sau decade până la nesimţire şi face rădă­cini, devenind copac şi odrăslind ramuri care cresc, apărând pe ele fie o floare, fie un fruct bun de mâncat, fie unul otrăvitor. Dar aceasta nu este altceva decât a crede că toate sunt la fel şi că în toate câte sunt există o singură fire, topită într-o generalizare confuză şi nedistinctă, de vreme ce nici o proprietate nu desparte corpurile unul de altul.”

Ideea că „în toate câte sunt există o singură fire” stă, desigur, la temelia teoriei evoluţiei universale. Erasmus Darwin (bunicul lui Charles) indicase deja speculaţiei ştiinţifice această direcţie, la sfârşitul veacului al optspreze­celea. O astfel de idee este cu totul străină gândirii scripturale şi patristice.

Cele sase zile ale Facerii – De ce Şase Zile?

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

L-am citat deja pe Sfântul Efrem Sirul care afirmă că „nu este îngăduit a zice că ceea ce pare, potrivit celor istorisite [în Cartea Facerii], a fi fost zidit în şase zile, a fost zidit într-o singură clipă”. Sfinţii Părinţi se ţin cu multă fi­delitate de textul Facerii: când textul spune „zi”, ei socotesc că nu este îngă­duit a înţelege o perioadă de lungime nedeterminată, căci lucrările ziditoare ale lui Dumnezeu sunt imediate; dar la fel de neîngăduit li se pare faptul de a socoti aceste Şase Zile doar un artificiu literar spre a exprima o zidire ce ar fi avut loc toată dintr-o dată. Deşi fiecare lucrare ziditoare este imediată, în­treaga zidire constă dintr-o înșiruire ordonată a lucrărilor ziditoare. Sfântul Grigorie Teologul scrie:

„Zilelor [facerii] li se adaugă o anume întâietate, doime, treime, şi tot aşa, până la a şaptea zi de odihnă de la lucru, împărţindu-se prin aceste zile toată zidirea, tocmită cu rânduială de legi negrăite, dar nu alcătuită într-o clipă, de către Cuvântul cel Atotputernic, pentru Care a gândi ori a grăi înseamnă totodată a săvârşi fapta. Faptul că omul s-a ivit ultimul în lume, cinstit cu lucrarea mâinii şi cu chipul lui Dumnezeu, nu este câtuşi de puţin neaşteptat; căci pentru el, ca pentru un împărat, trebuia pregătit sălaşul împărătesc, şi numai atunci avea să fie adus în el împăratul, însoţit de toate făpturile.”

În acelaşi sens scrie şi Sfântul Ioan Gură de Aur:

„Nu putea oare dreapta Lui cea atotputernică şi nesfârşita Lui înţelep­ciune să aducă la fiinţare pe toate şi într-o singură zi ? Dar ce spun eu o singură zi ? Putea să le aducă într-o clipită ! Dar pentru că Dumnezeu n-a adus la fiinţare pentru trebuinţa Lui nimic din cele ce sunt – căci El n-are nevoie de nimic, fiind desăvârşit, ci a făcut totul din pricina iubirii Sale de oameni şi a bunătăţii Lui – pentru aceea le creează treptat, iar prin gura fericitului proroc ne învaţă lămurit despre cele ce s-au făcut, pentru ca, ştiindu-le bine, să nu cădem în greşalele celor ce judecă mânaţi de gânduri omeneşti. […] Dar pentru ce, dacă omul este mai de preţ decât toate, a fost făcut pe urmă ? Pentru o pricină foarte dreaptă. După cum atunci când are să vină un împărat într-un oraş este nevoie să meargă înainte însoţitorii şi toţi ceilalţi ca să pregătească palatul împărătesc, şi aşa intră împăratul în palat, în acelaşi chip şi acum, vrând Dumnezeu să-1 pună pe om peste toate cele de pe pământ ca împărat şi stăpânitor, i-a zi­dit mai întâi această locuinţă frumoasă, lumea; şi, numai după ce a fost gata totul, 1-a adus pe om ca să o stăpânească.”

Sfântul Grigorie al Nyssei repetă aceeaşi învăţătură, cum că omul, ca împărat, a apărut doar după ce i s-a pregătit domnia; dar şi el are o altă tâlcuire, mai tainică, a înșiruirii celor Şase Zile, pe care unii au încercat să o in­terpreteze ca pe o înfăţişare a teoriei evoluţiei. Să cercetăm deci îndeaproape această învăţătură. El scrie:

„Scriptura istoriseşte că în legătură cu facerea omului Dumnezeu a fo­losit o anumită cale şi a urmat o anumită ordine. Căci, după ce a fost al­cătuit universul fizic, ne spune Scriptura, omul nu s-a ivit îndată pe pă­mânt, ci înainte de el au fost zidite fiinţele necuvântătoare, iar înainte de ele au fost aduse la viaţă plantele. Prin această ordine cred că Scriptura a vrut să ne arate că puterea dătătoare de viaţă s-a amestecat cu natura ma­terială în chip treptat: mai întâi s-a îmbrăcat cu cele lipsite de simţuri, apoi înaintează spre fiinţele simţitoare, şi la urmă se înalţă spre firea cu­getătoare şi cuvântătoare. […] Zidirea omului este istorisită la sfârşit, fiindcă el recapitulează şi cuprinde în sine toate însușirile specifice de viaţă, atât ale plantelor, cât şi ale necuvântătoarelor. Căci şi omul se hră­neşte şi creşte ca şi plantele – la ele putându-se vedea cum îşi sug hrana prin rădăcini, scoţând-o în fructe şi frunze – dar, în acelaşi timp, el se lasă slujit şi de simţuri, ca şi vietăţile necuvântătoare. Însă gândirea şi raţiunea sunt însușiri aparte, neamestecate cu cele ale firii văzute… Puterea cuge­tătoare a sufletului nu se poate desfăşura în viaţa trupească decât numai prin mijlocirea simţurilor. Dar, fiindcă simţurile au existat mai înainte în natura fiinţelor necugetătoare, în chip necesar sufletul nostru, unindu-se cu trupul, se uneşte şi cu cele legate de trup, adică cu simţurile; iată dar toate acele fenomene lăuntrice pe care le numim «patimi».” La sfârşitul unei alte descrieri, dintr-o altă carte, Sfântul Grigorie încheie: „Iar faptul că Scriptura ne istoriseşte că omul a fost creat în urma tutu­ror celorlalte făpturi înseamnă că legiuitorul [Moisi] nu s-a gândit la altce­va decât la o învăţătură adâncă despre suflet, socotind că ceea ce e desă­vârşit vine la urmă, după trebuincioasa înșiruire în rânduiala lucrurilor…

Am putea deci socoti că firea pare a urca în trepte – vreau să zic feluritele însușiri ale vieţii – de la formele cele mai joase la cele desăvârşite.” Acesta e unul dintre foarte puţinele pasaje din scrierile Sfinţilor Părinţi pe care cei care cred în cosmogonia evoluţionistă le socotesc a fi apropiate de părerile lor. El vorbeşte de o „urcare în trepte… de la formele cele mai joase la cele desăvârşite” şi afirmă că omul „participă” oarecum la viaţa zidirii inferioare. Dar teoria evoluţionistă asupra originilor cere mult mai mult de­cât aceste păreri generale, necontestate de nimeni. Teoria evoluţiei cere ca omul să fie un descendent al creaţiei inferioare, să fi „evoluat” din ea. într-unui din cursurile viitoare vom cerceta mai îndeaproape ce anume spun Părinţii despre obârşia omului. Aici vom spune doar că Sfântul Grigorie nu numai că nu spune nimic care să arate că ar crede în astfel de păreri, dar alte păreri ale sale sunt chiar opuse. Astfel, el este de acord cu ceilalţi Părinţi care au scris despre Cartea Facerii că zidirea lui Dumnezeu are loc dintr-o dată; chiar în acelaşi tratat el spune că „toate vârfurile şi colinele, şi toate colţurile şi povârnişurile, şi toate vâlcelele erau presărate cu verdeaţă şi cu tot felul de copaci care, cu toate că abia de curând se înălţaseră din pământ, totuşi crescuseră până la cea mai deplină frumuseţe”, şi că „zidirea, ca să zic aşa, e săvârşită fără zăbavă de către puterea dumnezeiască, existând din­tr-o dată la porunca Sa.”

În continuare, Sfântul Grigorie afirmă explicit că motivul pentru care firea omenească are legătură cu zidirea inferioară este faptul că împărtăşeşte cu ea aceeaşi fire simţitoare; căci provine, într-adevăr, din acelaşi pământ din care s-au ivit şi făpturile inferioare. A susţine că acest fapt înseamnă că omul „se trage” din făpturile necugetătoare este o adăugire cu totul neînte­meiată la ceea ce a vrut să spună Sfântul; în acest caz ar trebui, într-adevăr, ca omul (împreună cu animalele) să se tragă şi din făpturile vegetale, întru­cât are în sine câte ceva şi din firea lor. Dar teoria evoluţiei nu învaţă că ani­malele au „evoluat” din plante, ci că cele două regnuri sunt ramuri separate şi paralele dintr-un strămoş primitiv comun.

Deci „urcarea în trepte” a Sfântului Grigorie nu arată nicidecum descen­denţa cronologică a omului din plante şi animale, ci arată doar înrudirea lui cu făpturile inferioare, împărtăşind felul de hrănire şi firea simţitoare a aces­tora, însușiri pe care toate făpturile născute pe pământ le au, în măsura în care le-au fost date de Dumnezeu. El nu descrie istoria omului, ci firea lui.

Vom vedea în continuare mai amănunţit ce anume credea Sfântul Grigorie despre „amestecul firilor” implicat de teoria evoluţiei.

Cum să citim „Cartea Facerii” – Natura textului (2)

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

Întru acelaşi cuget scrie şi Sfântul Vasile la începutul Hexaimeronului său:

„Aşadar Moisi, care a fost învrednicit, la fel cu îngerii, să vadă pe Dumnezeu faţă către faţă, el ne istoriseşte cele pe care le-a auzit de la Dumnezeu.”

In Omiliile la Facere, Sfântul loan Gură de Aur revine mereu asupra afir­maţiei că fiecare cuvânt al Scripturii este dumnezeieşte insuflat şi are un înţeles adânc – căci nu sunt cuvintele lui Moisi, ci ale lui Dumnezeu:

„Să vedem dar ce ne învaţă şi acum fericitul Moisi, care nu grăieşte acestea numai cu a sa gură, ci insuflat de harul lui Dumnezeu.” Apoi are o fascinantă descriere a felului cum face Moisi acest lucru. Ştim că prorocii Vechiului Testament au prevestit venirea lui Messia. In Cartea Apocalipsei, Sfântul loan Teologul a prorocit cele despre sfârşitul lumii şi viitorul Bisericii. Cum anume ştiau ce urma să se întâmple ? Este vădit că Dumnezeu le-a descoperit. Sfântul loan Gură de Aur zice că întocmai cum Sfântul loan Teologul a fost prorocul celor viitoare, Moisi a fost prorocul celor din trecut. El spune următoarele:

„Toţi ceilalţi proroci au spus sau cele ce aveau să se întâmple după multă vreme, sau cele ce aveau să se întâmple în vremea lor, pe când fericitul Moisi, care a trăit după multe generaţii de la facerea lumii, condus fiind de mâna cea de sus, a fost învrednicit să spună acelea care fuseseră create de Stăpânul tuturor înainte de naşterea lui! De-aceea a şi început spunând aşa: Intru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Aproape că ne strigă tuturora cu voce tare şi ne spune: «Rostesc oare acestea fiind învăţat de oameni ? Nu ! Cel care a adus pe acestea de la nefiinţă la fiinţă, Acela a mânat şi limba mea spre grăirea lor !» Aşa că, rogu-vă, să luăm aminte la cele spuse, nu ca şi cum le-am auzi de la Moisi, ci de la Dumnezeul universului prin gura lui Moisi, şi să zicem adio gândurilor noastre.” Aşadar, trebuie să ne apropiem de primele capitole ale Facerii ca de o carte prorocească, cunoscând că cele înfăţişate s-au întâmplat cu adevărat, dar cunoscând şi că – din pricina îndepărtării lor faţă de noi, şi din pricina firii lor însăşi, ca primele întâmplări din istoria lumii – le vom putea înţelege numai în chip nedesăvârşit, tot aşa cum nedesăvârşit înţelegem întâmplările de la sfârşitul lumii, înfăţişate în Apocalipsă şi în alte Scripturi ale Noului Testament. Sfântul loan Gură de Aur însuşi ne atrage luarea aminte să nu so­cotim a înţelege prea mult din zidirea lumii:

„Să primim cu multă recunoştinţă cuvintele Scripturii; să nu trecem de măsura noastră, nici să iscodim cele mai presus de noi, aşa cum au păţit duşmanii adevărului, care, voind să cerceteze totul cu propriile gânduri, nu s-au gândit că este cu neputinţă omului să cunoască desăvârşit creaţia lui Dumnezeu.”

Să încercăm deci a intra în lumea Sfinţilor Părinţi şi în felul lor de înţele­gere a textului Facerii, cel dumnezeieşte insuflat. Să iubim şi să cinstim scrierile lor, care în vremile noastre tulburi sunt faruri strălucitoare ce-şi aruncă atotluminătoarea rază asupra textului celui insuflat. Să nu ne pripim a crede că noi „ştim mai bine” decât aceia, iar de socotim a avea vreo înţele­gere pe care ei nu au zărit-o, să ne smerim, şovăind a o da altora, cunoscân-du-ne sărăcia şi slăbiciunea minţilor noastre. Fie ca ei să ne deschidă minţi­le, ca şi noi să pricepem descoperirea lui Dumnezeu.

Mai trebuie să adăugăm aici o observaţie finală despre studierea Cărţii Facerii în vremea noastră. Sfinţii Părinţi de la începuturile creştinismului, care au scris despre cele Şase Zile al zidirii lumii, au găsit de cuviinţă ca în anumite cazuri să semnaleze speculaţiile ştiinţifice sau filosofice necreştine ale vremii lor – de pildă, faptul că lumea ar fi veşnică, că s-ar fi ivit de la sine, că ar fi fost creată dintr-o materie preexistentă de către un dumnezeu-făurar limitat, şi aşa mai departe.

Şi în vremea noastră există speculaţii necreştine despre începuturile uni­versului, ale vieţii pe pământ etc, şi nu avem cum să nu le atingem în anu­mite momente ale tâlcuirii noastre. Astăzi cele mai răspândite idei de acest tip sunt cele legate de aşa-numita teorie a „evoluţiei”. Va trebui să discutăm pe scurt câteva dintre ideile sale dar, spre a evita neînţelegerile, trebuie să spunem ce anume înţelegem prin acest cuvânt.

Conceptul de „evoluţie” are mai multe accepţii, atât în limbajul ştiinţific cât şi în cel obişnuit: uneori nu este decât un sinonim pentru „dezvoltare”; alteori e folosit spre a descrie „variaţiile” ce apar în interiorul speciilor; şi, în sfârşit, descrie schimbările reale sau ipotetice din natură, de un tip oarecum mai cuprinzător. In cursul de faţă nu ne vom ocupa de aceste tipuri de „evoluţie”, ce aparţin în mare măsură domeniului realităţilor ştiinţifice şi interpretării lor.

Singurul tip de „evoluţie” de care va trebui să ne ocupăm este evoluţia în înţelesul de „cosmogonie” – adică teorie despre obârşia lumii. Pentru cei care studiază astăzi Facerea, acest tip de teorie a evoluţiei ocupă acelaşi loc pe care-l ocupau vechile speculaţii despre obârşia lumii pentru primii Părinţi ai Bisericii. Există persoane ce susţin că până şi acest tip de evoluţie este perfect ştiinţific; ba chiar unii dintre ei sunt cu totul „dogmatici” în privinţa subiectului. Dar orice părere suficient de obiectivă va trebui să admită că cosmogonia evoluţionistă, dacă nu are pretenţia de a fi descoperită în chip dumnezeiesc, este tot atât de speculativă ca orice altă teorie asupra originilor şi poate fi discutată la acelaşi nivel cu ele. Deşi pretinde a se întemeia pe realităţi ştiinţifice, ea însăşi aparţine domeniului filosofiei, atingând chiar teologia, în măsura în care nu poate ocoli problema lui Dumnezeu ca Ziditor al lumii, fie că îl acceptă ori îl tăgăduieşte.

Deci în cursul de faţă vom aborda teoria „evoluţiei” doar ca pe o teorie universală ce încearcă să explice obârşia lumii şi a vieţii.

Cum să citim „Cartea Facerii” – Tâlcuiri literale sau tâlcuiri simbolice?

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

Problema e o mare piatra de poticnire pentru noi, oamenii moderni, cres­cuţi cu o educaţie şi concepţie „ştiinţifică”, care ne-a sărăcit priceperea tâl­curilor simbolice ale textelor. Ca urmare, prea adeseori tragem concluzii pri­pite: dacă există vreun sens simbolic al unei imagini din Scriptură (de pildă, pomul cunoştinţei binelui şi răului), suntem foarte înclinaţi să spunem „este doar un simbol”; cea mai slabă indicaţie asupra unui sens figurat sau meta­foric ne face adeseori să eliminăm sensul literal. Uneori, o astfel de atitudine poate duce chiar la judecăţi pripite asupra unor întregi fragmente sau cărţi ale Scripturii: dacă există elemente simbolice sau figurate, de pildă în relata­rea Facerii despre Grădina Edenului, tragem cu uşurinţă concluzia că întrea­ga relatare este un „simbol” sau o „alegorie”.

Cheia noastră pentru înţelegerea Facerii este următoarea: cum anume au înţeles Sfinţii Părinţi problema aceasta, atât în particular, în ceea ce priveşte pasajele separate, cât şi în general, în ceea ce priveşte cartea ca întreg ?

Să luăm câteva exemple.

1. Sfântul Macarie cel Mare din Egipt, unul dintre sfinţii cu o foarte înaltă viaţă duhovnicească şi care nu poate fi bănuit de păreri prea literale asupra Scripturii, scrie despre Facere 3, 24: „Raiul s-a închis, iar Heruvimului celui cu sabia de foc i s-a dat poruncă să oprească intrarea omului în el; acest fapt, care atunci s-a întâmplat în chip văzut, se întâmplă şi acum în fiecare suflet în chip nevăzut”.

2. Sfântul Grigorie Teologul, renumit pentru tâlcuirile sale adânc duhov­niceşti ale Scripturii, spune despre pomul cunoştinţei binelui şi răului: „Po­mul acela, pe cât îmi pare, era contemplaţia, la care numai cei ce au ajuns la deplinătatea deprinderii pot pătrunde fără primejdie”. Înseamnă oare că so­cotea pomul doar un simbol, iar nu şi un pom în sens literal? În scrierile sale nu pare a ne da un răspuns la întrebare, dar o face un alt mare Sfânt Pă­rinte (căci, atunci când ne învaţă învăţătura ortodoxă, iar nu părerile lor personale, toţi marii Părinţi sunt de acord unii cu alţii, şi chiar ajută a se tâlcui unul pe altul). Sfântul Grigorie Palama, Părintele isihast din veacul al patrusprezecelea, tâlcuieşte acest pasaj:

„Grigorie supranumit Teologul a numit «contemplaţie» pomul cunoş­tinţei binelui şi răului. […] Dar, pentru aceasta, ea n-a fost pentru el plăsmuire şi simbol inconsistent. Căci şi pe Moise şi pe Ilie îi declară dumne­zeiescul Maxim «simboale», pe unul al judecăţii şi pe celălalt al proniei. A făcut aceasta oare pentru că nu erau ei prezenţi cu adevărat, ci au fost plăsmuiţi şi ei în chip «simbolic» ?”

3. Acestea sunt interpretări particulare. în ceea ce priveşte abordările generale ale naturii „literale” ori „simbolice” a textului Facerii, să cercetăm cuvintele altor câtorva Sfinţi Părinţi care au scris tâlcuiri la Cartea Facerii.In Hexaimeronul său, Sfântul Vasile cel Mare scrie:

„Cei care nu interpretează cuvintele Scripturii în sensul lor propriu spun că apa de care vorbeşte Scriptura nu e apă, ci altceva, de altă natură, şi interpretează cuvintele plantă şi peşte cum li se pare lor. […] Eu când aud că Scriptura zice iarbă, înţeleg iarbă; când aud plantă, peşte, fiară, dobitoc, pe toate le înţeleg aşa cum sunt spuse. Nu mă ruşinez de Evan­ghelie (Rom. 1, 16). […] Mi se pare însă că cei care nu înţeleg lucrul acesta, adică cei care folosesc interpretarea alegorică, au încercat să dea Scripturii o vrednicie închipuită, punând pe seama ei propriile idei, schimbând sensul cuvintelor Scripturii cu folosirea unui limbaj figurat, înseamnă însă să te faci mai înţelept decât cuvintele Duhului când, în chip de interpretare a Scripturii, introduci în Scriptură ideile tale. Deci să fie înţeleasă Scriptura aşa cum a fost scrisă !”

4. Sfântul Efrem Sirul ne spune la fel în Tâlcuire la Cartea Facerii:

„Nimenea să nu creadă că zidirea cea de Şase Zile este o alegorie; tot aşa, nu este îngăduit a zice că ceea ce pare, potrivit celor istorisite, a fi fost zidit în şase zile, a fost zidit într-o singură clipă, şi, de asemenea, că unele nume înfăţişate în acea istorisire fie nu înseamnă nimic, fie înseam­nă altceva. Dimpotrivă, trebuie să ştim că întocmai cum cerul şi pământul ce s-au zidit întru început sunt chiar cerul şi pământul, iar nu altceva ce s-ar înţelege sub numele de cer şi pământ, tot aşa orice altceva se zice a fi fost zidit şi tocmit cu rânduială după zidirea cerului şi a pământului nu sunt numiri goale, ci însăşi fiinţa firilor zidite corespunde puterii numelor acestora.

5. Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbind anume despre râurile Raiului, scrie:

„Dar poate că cei care vor să vorbească după a lor înţelepciune nu în­găduie iarăşi ca aceste râuri să fie râuri, nici apele să fie ape. ci caută să convingă pe cei care vor să-şi dea lor spre ascultare auzul, ca să-şi închi­puie cu totul altceva. Noi însă, rogu-vă, să nu dăm ascultare acestora, ci să ne astupăm urechile la glasul lor, să dăm crezare cuvintelor dumneze­ieştii Scripturi, urmând spusele ei; să ne străduim să punem în sufletele noastre învăţăturile cele sănătoase.”

Iată deci că Sfinţii Părinţi se confruntau şi ei cu această problemă în vre­mea lor, în veacul al patrulea. Erau o mulţime de oameni ce tâlcuiau textul Facerii ca pe o alegorie, luând-o razna cu tâlcuirile simbolice şi tăgăduind orice sens literal – mai ales primelor trei capitole, pe care le vom cerceta. De-aceea Sfinţii Părinţi şi-au făcut o datorie din a spune că textul are un sens literal, şi trebuie să înţelegem exact care este acela.

Ne putem da seama deci că Sfinţii Părinţi ce au scris despre Facere au fost în general destul de „literali” în tâlcuirea textului, chiar dacă în multe cazuri admiteau şi un înţeles simbolic sau duhovnicesc. Există, de bună sea­mă, în Scriptură metafore evidente, pe care nici un om cu mintea întreagă nu s-ar gândi să le ia „literal”. De pildă, în Psalmul 103 se spune: soarele şi-a cunoscut apusul său. în deplin respect faţă de text, nu este nevoie să credem că soarele are conştiinţă şi „cunoaşte” literal când urmează să asfinţească; este vorba doar de un procedeu firesc în limbajul poetic, care nu pune pe ni­meni în încurcătură.

Există însă şi un important tip de afirmaţii în Scriptură – iar în Cartea Facerii, sunt o mulţime de exemple – despre care Sfinţii Părinţi ne spun ex­plicit să nu le înţelegem în mod literal. Sunt afirmaţii antropomorfice despre Dumnezeu, ca şi cum El ar fi un om care merge, vorbeşte, se mânie etc. Toate aceste afirmaţii trebuie înţelese „cu dumnezeiască cuviinţă” – adică întemeindu-ne pe ceea ce ştim din învăţătura ortodoxă, că Dumnezeu este curat duhovnicesc, fără mădulare trupeşti, iar faptele Sale sunt descrise în Scriptură aşa cum ne apar nouă. Părinţii sunt foarte grijulii în această pri­vinţă de-a lungul textului Facerii. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur zice:

„Iar când auzi, iubite, că a sădit Dumnezeu Rai în Eden către Răsărit, înţelege cu dumnezeiască cuviinţă cuvântul «a sădit», înţelege că «a po­runcit». Crede cele ce spune mai departe Scriptura, crede că Raiul a fost făcut în locul în care a spus Scriptura.”

Cât despre informaţia „ştiinţifică” din Cartea Facerii – căci vorbind de­spre facerea lumii pe care o cunoaştem, nu are cum să nu cuprindă şi o oare­care informaţie ştiinţifică – contrar părerii obişnuite, ea nu are nimic „depă­şit”. Este adevărat că observaţiile ei sunt făcute toate aşa cum se văd de pe pământ şi cu referire la omenire; dar ele nu avansează nici o învăţătură anu­me – de pildă, despre natura corpurilor cereşti sau despre mişcările lor rela­tive – deci cartea poate fi citită de fiecare generaţie şi înţeleasă în lumina propriei cunoaşteri ştiinţifice. Descoperirea, în ultimele veacuri, a vastităţii spaţiului şi imensităţii multora dintre corpurile sale cereşti nu face decât să adauge măreţie în minţile noastre la simpla istorisire a Facerii.

Desigur, când Sfinţii Părinţi vorbesc despre Facere, ei încearcă să o ilus­treze cu exemple luate din ştiinţa naturală a vremii lor; la fel facem şi noi as­tăzi. Tot acest material ilustrativ este deschis criticii ştiinţifice, şi, în parte este într-adevăr depăşit. Dar textul însuşi al Facerii nu este atins de aceste critici, şi nu putem decât să ne uimim cât de proaspăt şi în pas cu vremea este el pentru fiecare nouă generaţie. Iar tâlcuirea teologică a Sfinţilor Pă­rinţi asupra textului împărtăşeşte aceleaşi calităţi.

Cum să citim „Cartea Facerii” – Sfinţii Părinţi: cheia noastră pentru înţelegerea Facerii

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

În Sfinţii Părinţi aflăm „mintea Bisericii” – înţelegerea vie a revelaţiei lui Dumnezeu. Ei sunt legătura noastră între vechile texte ce cuprind descope­rirea dumnezeiască şi realitatea de astăzi. Fără o asemenea legătură fiecare om rămâne de capul lui – rezultatul fiind zecile de mii de interpretări şi de secte.

Există multe tâlcuiri patristice la Facere, ceea ce ne arată deja că este o scriere socotită a fi extrem de însemnată de către Părinţii Bisericii. Să vedem deci care Părinţi au vorbit despre ea şi ce cărţi au scris.

În cursul de faţă voi folosi în principal patru tâlcuiri ale primilor Părinţi:

1. Sfântul Ioan Gură de Aur a scris o tâlcuire mai pe larg şi una mai pe scurt la Cartea Facerii. Cea mare, numită Omilii la Facere, este de fapt un şir de predici rostite în timpul Postului Mare, căci în timpul acestui Post Cartea Facerii se citeşte în biserică. Cartea cuprinde şaizeci şi şapte de omi­lii şi are vreo şapte sute de pagini. În alt an, Sfântul Ioan a rostit alte Omilii, cuprinzând încă vreo câteva sute de pagini. A mai scris şi un tratat in­titulat Despre facerea lumii, de peste o sută de pagini. Deci, la Sfântul Ioan Gură de Aur găsim peste o mie de pagini de tâlcuiri la Facere. Este unul dintre principalii tâlcuitori ai acestei cărţi.

2. Sfântul Efrem Sirul, cam din aceeaşi perioadă cu Sfântul Ioan Gură de Aur, are şi el o tâlcuire a întregii cărţi. În lucrarea sa, numită simplu Tâlcuire la cărţile Bibliei, mai multe sute de pagini sunt dedicate Facerii. Sfântul Efrem este foarte preţuit ca tâlcuitor al Vechiului Testament, fiindcă ştia ebraica, era un „răsăritean” (adică avea o mentalitate răsăriteană) şi cunoştea ştiinţele.

3. Sfântul Vasile cel Mare a rostit câteva omilii despre cele Şase Zile ale Facerii, intitulate Hexaimeron (adică Cele Şase Zile). în literatura Bisericii timpurii există şi alte Hexaimera, unele datând chiar din veacul al doilea. Dar cel a Sfântului Vasile, am putea zice, are cea mai mare autoritate. El nu aco­peră întreaga Facere, ci doar primul capitol. O altă carte a sa pe care o vom cita se cheamă Despre obârşia omului, un fel de continuare la Hexaimeron.

4.  În Apus, Sfântul Ambrozie al Mediolanului, citind omiliile Sfântului Vasile, a scris el însuşi omilii asupra celor Şase Zile. Hexaimeronul său este ceva mai lung, în jur de trei sute de pagini. Sfântul Ambrozie a mai scris şi o carte întreagă despre Rai, continuare la Hexaimeron, ca şi o carte despre Cain şi Abel.

Pe lângă aceste tâlcuiri fundamentale, vom cerceta un număr de cărţi ce nu discută întreaga Carte a Facerii sau întregul celor Şase Zile. De pildă, fratele Sfântului Vasile, Sfântul Grigorie al Nyssei, are o carte Despre face­rea omului, care discută amănunţit sfârşitul primului capitol şi începutul celui de-al doilea capitol al Facerii.

Am folosit, de asemenea, şi lucrări care expun dogmatica ortodoxă. Car­tea Sfântului Ioan Damaschin, Despre credinţa ortodoxă, cuprinde multe capitole de întrebări asupra celor Şase Zile, zidirea omului, cădere, Rai ş.a.m.d. Catehismele Bisericii vechi – Marele cuvânt catehetic al Sfântului Grigorie al Nyssei şi Cuvintele catehetice ale Sfântului Chirii al Ierusalimu­lui – au şi ele câteva amănunte despre aceste probleme.

Pentru o problemă aparte asupra concepţiei patristice despre lume am fo­losit tratatele despre înviere ale Sfinţilor Athanasie cel Mare, Grigorie al Nyssei şi Ambrozie al Mediolanului.

Sfântul Simeon Noul Teolog a scris omilii despre Adam, cădere şi lumea dintâi, pe care le avem în englezeşte în cartea The Sin of Adam. (Păcatul lui Adam).

Există apoi felurite scrieri ale Sfântului Grigorie Teologul despre zidirea omului, firea omenească şi sufletul omului. Sfântul Macarie cel Mare, Avva Dorothei, Sfântul Isaac Sirul şi alţi scriitori ascetici vorbesc adesea despre Adam şi cădere. Întrucât ţelul principal al nevoinţei ascetice este reîntoarce­rea la starea lui Adam de dinainte de cădere, ei scriu despre înţelesul căderii, despre ce anume era Raiul şi ce înseamnă a încerca să te întorci în el.

Fericitul Augustin atinge subiectul Facerii în Cetatea lui Dumnezeu; Sfântul Grigorie Palama scrie despre unele aspecte ale Facerii în lucrările sale apologetice, iar Sfântul Grigorie Sinaitul scrie şi el despre Rai.

(Există, de asemenea, unele tâlcuiri târzii pe care, din nefericire, nu le-am văzut. Una aparţine Sfântului Ioan din Kronstadt, la Hexaimeron, iar cealaltă Mitropolitului Filaret al Moscovei, la Facere.)

Aceşti Părinţi nu ne dau toate răspunsurile Ia întrebările pe care ni le-am putea pune despre Cartea Facerii; îi citim mai curând spre a dobândi o atitu­dine proprie faţă de Facere. Uneori Părinţii par a se contrazice unul pe altul sau a vorbi într-un mod pe care l-am putea socoti nefolositor pentru proble­mele noastre de azi. De-aceea trebuie să avem câteva principii de temelie care să guverneze felul nostru de a înţelege atât Cartea Facerii, cât şi pe Sfinţii Părinţi.

Experienţele creştine adevărate ale raiului – „Locul lucrărilor” raiului şi iadului

Cuv. Serafim Rose

din „Sufletul după moarte”

Editura Tehnopress 2003

trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

Am văzut acum, în numeroase relatări ale Sfinţilor Părinţi cât şi în Vieţile sfinţilor, că după moarte, sufletul intră îndată în sălaşul din văzduh de sub cer, ale cărui însuşiri le-am arătat în amănunt. Am văzut, de asemenea că, după ce trupul a murit cu adevărat, iar sufletul a rupt legătura cu lucrurile cele pământeşti, înălţarea sufletului prin acest sălaş al văzduhului este descrisă ca un urcuş prin vămi, unde începe Judecata particulară, pentru a hotărî care sunt însuşirile potrivite pentru sălăşluirea sufletelor în rai. Acele suflete care se dovedesc vinovate pentru păcate nepocăite, sunt aruncate în adânc, în iad, de către duhurile cele căzute; acelea care trec biruitoare prin judecăţile vămilor, urcă slobod, purtate de către îngeri spre cer.

Ce este raiul? Unde se află el? Este raiul un loc? Se află acesta „sus”? Aşa cum se întâmplă şi cu toate problemele privitoare la viaţa după moarte, nu ar trebui să punem asemenea întrebări din simplă iscodire, ci numai pentru a pricepe mai bine învăţătura despre acest subiect, pe care ne-a împărtăşit-o Biserica. Şi pentru a scăpa de întunecimea pe care o pot pricinui ideile moderne şi unele experienţe mediumnice chiar şi creştinilor ortodocşi.

Se întâmplă astfel că problema „localizării” raiului (şi iadului) este înţeleasă greşit în foarte mare măsură în vremurile moderne. Doar cu câţiva ani în urmă, dictatorul sovietic Hrusciov râdea de oamenii religioşi, care încă mai credeau în rai, căci el trimisese „cosmonauţi” în spaţiu şi aceia nu l-au văzut.