Cuviosul Seraphim Rose

Aprilie 5, 2009

Cele sase zile luate pe rand – Facere 1,24-31

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

1, 24-25 Şi a zis Dumnezeu: Să scoată pământul suflet viu după fel, de cele cu patru picioare şi de cele ce se târăsc şi fiare pre pământ după fel. Şi s-a făcut aşa. Şi a făcut Dumnezeu fiarele pământului după felul lor şi dobitoacele după felul lor, şi toate cele ce se târăsc pre pământ după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că sunt bune.

Învăţătura Sfinţilor Părinţi despre facerea animalelor de uscat în Ziua a Şasea nu repetă doar ceea ce s-a spus deja despre celelalte fiinţe vii. Astfel, Sfântul Efrem scrie:

„La porunca lui Dumnezeu, îndată, pământul a scos târâtoare, fiare ale câmpului, animale de pradă şi dobitoace, atâtea câte erau de trebuinţă slu­jirii celui ce, în aceeaşi zi, a călcat porunca Domnului său.”

Sfântul Vasile învaţă:

„Sufletul necuvântătoarelor nu s-a arătat fiind ascuns în pământ, ci a luat fiinţă o dată cu trupul lor, la porunca Ziditorului.” O dată cu această lucrare creatoare, totul este gata pentru apariţia omului, care avea să fie domn peste toate. Dar măreaţa zidire nu este doar spre folosul practic al omului. Ea are ceva tainic; fiind zidirea cea bună a Atotbunului Dumnezeu, ea poate să ne înalţe mintea către El. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie:

„Dumnezeu nu le-a creat pe toate numai pentru trebuinţa noastră, ci şi pentru dărnicia Lui, ca noi, văzând bogăţia nespusă a făpturilor Lui, să ne uimim de puterea Ziditorului şi să putem şti că toate acestea au fost aduse la fiinţare cu o înţelepciune şi bunătate nespusă, spre cinstirea omului ce avea să fie făcut.”

Sfântul Vasile, minunându-se de măreţia zidirii lui Dumnezeu, scrie:

„Să slăvim pe Marele Meşter al celor făcute cu înţelepciune şi măies­trie. Din frumuseţea celor văzute să înţelegem pe Cel care e mai presus de frumuseţe, iar din măreţia celor ce cad sub simţurile noastre şi din tru­purile acestea mărginite din lume să ne ducem cu mintea la Cel nemăr­ginit, la Cel mai presus de măreţie, care întrece toată mintea cu mulţimea puterii Sale. E drept, nu cunoaştem natura existenţelor; dar este atât de minunat cât ne cade sub simţuri, încât mintea cea mai ascuţită se vădeşte a fi neputincioasă în faţa celei mai mici făpturi din lume, fie pentru a o descrie cum se cuvine, fie pentru a da laudă cuvenită Ziditorului, căruia se cuvine toată slava, cinstea şi puterea, în vecii vecilor, Amin.”

Dumnezeu a făcut lumea, învaţă Sfântul Ioan Damaschin, fiindcă „nu s-a mulţumit cu contemplarea de Sine, ci prin mulţimea bunătăţii Sale, a binevo­it să se facă ceva care să primească binefacerile Sale şi să se împărtăşească din bunătatea Lui”.

Poate că nici o parte a Scripturii nu înfăţişează aşa de bine înfricoşata mă­reţie a lui Dumnezeu în zidirea Sa şi, prin comparaţie, nimicnicia omului, precum locul unde Dumnezeu vorbeşte cu Iov în vifor şi nor:

„Unde ai fost când am întemeiat pământul ? Spune-mi, de ai cunoştin­ţă ? Cine a pus măsurile lui, de ştii ? Sau cine este cel ce a întins funie peste dânsul ? Pre ce s-au întărit stâlpii lui, şi cine este acela ce a pus peste dânsul piatra cea din marginea unghiului ? Când s-au făcut stele­le, lăudatu-m-au cu glas mare toţi îngerii, mei. Şi am ocolit marea cu îngrădiri, când se vărsa afară şi ieşea din pântecele maicii, sale. Şi am pus îmbrăcămintea ei nor, am înfăşurat-o pre ea cu negură. Şi am pus ei hotar înconjurând-o cu încuietori şi cu porţi. Şi am zis ei: Până aici să vii şi să nu treci, ci întru tine să se sfarme valurile tale. Au doar în zilele tale am tocmit lumina cea de dimineaţă, şi luceafărul şi-a văzut rândul său ? Apucatu-te-ai de aripile pământului, ca să scuturi, pre cei necinsti­tori de pre dânsul ? Au tu ai luat din pământ lut, şi ai făcut vieţuitor, şi l-ai pus pre el ca să poată grăi pre pământ ?” (Iov 38, 4-14)

Istorisirea Facerii despre zidirea omului e dată în două relatări, cea din capitolul unu şi cea din capitolul doi; pe-acestea le vom cerceta în capitolul următor.

2, 1-3 Şi s-au săvârşit cerul şi pământul şi toată podoaba lor. Şi a să­vârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrurile sale, care a făcut; şi s-a odihnit în ziua a şaptea de toate lucrurile sale care a făcut. Şi a binecuvântat Dumne­zeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o pre ea; că întru aceea s-a odihnit de toate lucrurile sale, care a început Dumnezeu a face.

Despre „sabbath-ul” odihnei lui Dumnezeu după creaţie, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie:

„Aici dumnezeiasca Scriptură spune că s-a odihnit Dumnezeu de lucru­rile Sale; în Evanghelii Hristos zice: Tatăl meu până acum lucrează, şi Eu lucrez (Ioan 5, 17). Nu se pare, la auzul acestor cuvinte, că este con­trazicere între cele spuse ? Să nu fie ! Nu este nici o contrazicere între cele scrise în dumnezeiasca Scriptură. Când Scriptura ne spune aici că Dumne­zeu s-a odihnit de lucrurile Sale, ne învaţă că Dumnezeu în ziua a şaptea a sfârşit de creat şi de adus totul de la nefiinţă la fiinţă; când Hristos ne spune că Tatăl meu până acum lucrează şi Eu lucrez, ne arată continua Lui purtare de grijă; numeşte lucrare menţinerea celor care au fost făcute, dăruirea dăinuirii lor şi ocârmuirea lor în toată vremea. Dacă n-ar fi aşa, cum ar dăinui universul acesta – toate cele văzute şi neamul omenesc – de nu ar fi mâna cea de sus, care le ocârmuieşte şi le rânduieşte ?” Privind minunea care se petrece zilnic în ceea ce ne-am obişnuit a numi „natură” – de pildă, creşterea deplină a unei plante, a unui animal ori chiar a omului, dintr-o sămânţă minusculă – nu avem cum să nu vedem continua lu­crare ziditoare a lui Dumnezeu. Dar nu este totuşi acelaşi lucru cu Facerea din cele Şase Zile, întâia aducere în fiinţare a tuturor celor existente. Primul capitol din Cartea Facerii descrie această zidire unică şi irepetabilă.

Obişnuiţi cu „lucrarea” lui Dumnezeu în lumea noastră prezentă, ne este greu să ne facem o idee despre celălalt fel de „lucrare” pe care El a săvâr­şit-o în cele Şase Zile. Lumea, atunci, deşi desăvârşită şi deplin tocmită, era încă „nouă”. Sfântul Grigorie Teologul arată că, atunci când Dumnezeu a dorit să-1 zidească pe Adam din ţărână, „Cuvântul…, luând o parte din nou-ziditul pământ, cu nemuritoarele Sale mâini a plăsmuit chipul meu”. Sfân­tul Efrem Şirul învaţă:

„Aşa cum toate – copacii, ierburile, dobitoacele, păsările şi omul – erau deodată şi bătrâne şi tinere: bătrâne după înfăţişarea mădularelor şi alcătuirii, tinere după vremea zidirii lor; tot aşa şi luna era în acea vreme şi bătrână şi tânără: tânără, căci numai ce fusese zidită, bătrână fiindcă era plină precum în ziua a cincisprezecea.”

Sfântul Efrem şi alţi Părinţi subliniază această noutate afirmându-şi cre­dinţa că lumea a fost zidită primăvara. Sfântul Ambrozie leagă aceasta de faptul că la evrei anul începea primăvara:

„El a zidit cerul şi pământul la vremea când încep lunile, timpul po­trivit ca lumea să-şi ia început. Era căldura blândă a primăverii, anotimp potrivit pentru orice lucru. Ca urmare, şi anul a primit pecetea unei lumi ce va să ia naştere… Spre a arăta că zidirea lumii a avut loc primăvara, Scriptura zice: Luna aceasta este vouă începătură lunilor, cea dintâi este vouă între lunile anului (leş. 12, 2), numind întâia lună anotimpul primă­verii. Căci se cuvenea ca începutul anului să fie începutul naşterii.” Deci, după această privire asupra foarte realistei înţelegeri a Sfinţilor Pă­rinţi în privinţa celor Şase Zile ale Facerii, să ne aplecăm asupra problemei mai complicate a facerii omului, cununa zidirii lui Dumnezeu.

Anunțuri

Aprilie 1, 2009

Cele sase zile luate pe rand – Facere 1,20-23


Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

1, 20-23 Şi a zis Dumnezeu: Să scoată apele vietăţi cu suflete vii şi pasări zburătoare pre pământ sub tăria cerului. Şi s-a făcut aşa. Şi a făcut Dumne­zeu chiţii cei mari şi tot sufletul vietăţilor ce se târăsc, care le-au scos apele după felul lor, şi toată pasărea zburătoare după fel. Şi a văzut Dumnezeu că sunt bune. Şi le-a binecuvântat Dumnezeu, zicând: Creşteţi şi vă înmulţiţi, şi umpleţi apele mării, şi cele zburătoare să se înmulţească pre pământ. Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, ziua a cincea.

În tâlcuirea sa la Ziua a Cincea a Facerii, Sfântul Ioan Gură de Aur scoate în evidenţă precizia şi acurateţea ordinii în care se descrie zidirea:

„Să vedem ce ne învaţă şi astăzi fericitul Moise, dar, mai bine spus, să vedem ce vrea să ne înveţe Duhul Sfânt prin gura acestuia. […] Uită-te cât e de bun Dumnezeu ! Ne învaţă toată crearea lumii într-o oarecare ordine şi înlănţuire. […] Ai văzut cât de precisă e învăţătura? Ai văzut cât pogorământ a arătat Stăpânul faţă de neamul omenesc? De unde am fi putut şti noi acestea cu atâta precizie, dacă El, pentru multa şi nespusa Lui iubire de oameni, nu ne-ar fi învrednicit să ne înveţe prin gura prorocului, ca să putem cunoaşte şi ordinea creaţiei, şi puterea Creatorului, şi că s-a făcut faptă cuvântul Lui, şi că acest cuvânt a dăruit celor create şi existenţă şi venirea la existenţă.”

Astfel, despre Ziua a Cincea scrie următoarele:

„După cum pământului i-a spus numai atât: Să răsară, şi pământul a dat fel de fel de flori, de ierburi şi de seminţe, şi numai cu cuvântul au fost aduse toate la fiinţă, tot aşa şi acum a spus: Să scoată apele vietăţi cu suflete vii şi păsări, zburătoare pre pământ sub tăria cerului, şi dintr-o dată au fost create atâtea feluri de târâtoare, atât de deosebite păsări, că nici nu este cu putinţă a le înşira cu cuvântul.”

Sfântul Vasile scrie:

„Astfel, apa a fost silită să slujească poruncii Ziditorului. Nespusa şi marea putere a lui Dumnezeu a arătat vii, lucrătoare şi mişcătoare tot felul de vieţuitoare ale apelor, şi este cu neputinţă să numeri speciile lor, căci deodată cu porunca apele au primit şi capacitatea de a naşte.”

Iar Sfântul Ambrozie:

„La această poruncă, apele îndată şi-au ivit odrăslirea. Râurile erau în chinurile facerii. Iezerele zămisleau partea lor de viaţă. Marea însăşi în­cepu a naşte tot felul de târâtoare… Nici că putem pomeni mulţimea nu­mirilor tuturor soiurilor aduse într-o clipită la viaţă de către dumnezeiasca poruncă. Căci forma materialnică şi suflarea de viaţă întru o aceeaşi clipi­tă au fost aduse la fiinţare… Aceeaşi clipă şi aceeaşi putere ziditoare au adus la existenţă şi chitul şi broasca.”

Aici, ca şi la zidirea tuturor vieţuitoarelor, Dumnezeu zideşte pe prima din fiecare fel:

„Acum este pârga fiecărui fel de vieţuitoare din apă care, ca şi semin­ţele din natură, primesc porunca de a se arăta. Mulţimea lor va avea loc din naşterea lor, a unora din altele, când trebuie să crească şi să se în­mulţească.”

Să cercetăm acum înţelesul zicerii „după fel”, care se repetă la fiecare dintre cele trei zile când se zideşte viaţa. Nu poate fi nici o îndoială că Sfinţii Părinţi au înţeles cu toţii şi în chip desluşit că în cele trei zile Dumnezeu a zidit toate felurile de făpturi pe care le cunoaştem azi. Lucrul acesta se poate vedea din desele lor afirmaţii că Dumnezeu creează de îndată şi pe loc, că numai cuvântul Său este cel care aduce făpturile la existenţă, că apele şi pă­mântul nu au însuşirea naturală de a da naştere vieţii. Asupra celui din urmă punct, Sfântul Vasile scrie (vorbind de Ziua a Şasea):

„Pământul a scos la iveală ceea ce se afla în el nu pentru că Dumnezeu a spus: Să scoată, ci pentru că Dumnezeu, Care i-a dat porunca, i-a dăruit pământului şi puterea de a scoate din sine. Nici când pământul a auzit: Să răsară iarbă verde şi pom roditor, pământul nu a scos iarba verde pe care o avea ascunsă în el, nici nu a scos la suprafaţă finicul sau stejarul sau chiparosul, care stăteau ascunşi undeva jos în sânul pământului. Nu ! Ci Cuvântul dumnezeiesc zideşte cele ce se fac. Să răsară pământul. Nu să răsară ceea ce fusese pus în el mai dinainte, ci să dobândească ceea ce nu are, adică puterea de a lucra, putere dăruită de Dumnezeu pământului prin poruncă.”

Sfinţii Părinţi au o învăţătură foarte clară despre „felurile” facerii. Pentru moment să ţinem minte doar ideea că nu e nevoie să definim precis limitele acestor „feluri”. „Speciile” taxonomiei moderne (adică ale ştiinţei clasificării) sunt uneori arbitrare, necorespunzând neapărat cu „felurile” din Cartea Facerii; dar, îndeobşte, am putea zice că Părinţii înţeleg că un anumit „fel” cuprinde acele făpturi în stare să producă urmaşi fertili, cum vom vedea în cele ce urmează.

Sfântul Vasile învaţă că „felurile” din Cartea Facerii (desigur, cu excepţia celor care ar fi putut să dispară) îşi păstrează firea până la sfârşitul timpului:

„Deci, decât orice altă spusă e mai adevărată spusa aceasta: sau este sămânţă în plante, sau au în ele o putere seminală. Acest lucru vrea să-l spună Scriptura prin cuvintele «după fel». Colţişorul trestiei nu odrăsleşte măslinul, ci din trestie iese altă trestie, iar din seminţe răsar plante înru­dite cu seminţele aruncate în pământ. Şi astfel, ceea ce a ieşit din pământ la cea dintâi naştere a plantei, aceea se păstrează şi până acum; iar prin răsărirea în continuare se păstrează «felul».”

Apoi:

„După cum sfera, dacă se împinge şi este pe un loc înclinat, merge la vale datorită alcătuirii sale şi a însuşirii locului şi nu se opreşte înainte de a ajunge pe loc şes, tot aşa şi existenţele, mişcate de o singură poruncă, străbat în chip egal creaţia, supusă naşterii şi pieirii şi păstrează până la sfârşit continuarea felurilor, prin asemănarea celor ce alcătuiesc felul. Din cal se naşte cal, din leu alt leu, din vultur tot vultur, şi fiecare vieţui­toare îşi păstrează felul prin continue naşteri, până la sfârşitul lumii. Tim­pul nu strică, nici nu pierde însuşirile vieţuitoarelor, ci parcă acum ar fi fost făcute, merg veşnic proaspete împreună cu timpul.”

Tot aşa învaţă şi Sfântul Ambrozie:

„În conul de pin firea pare a înfăţişa însuşi chipul ei; el păstrează însu­şirile proprii pe care le-a primit de la acea dumnezeiască şi cerească poruncă, şi îşi repetă zămislirea întru urmarea şi rânduiala anilor până la plinirea vremii.”

Acelaşi Părinte zice încă mai hotărât:

„Cuvântul lui Dumnezeu pătrunde fiece zidire din alcătuirea lumii. De-aceea, precum au poruncit Dumnezeu, toate felurile de făpturi vii s-au născut cu grăbire din pământ. Ascultând de o lege statornică, toate au ur­mat unele altora veac după veac, după fel şi după asemănare. Leul zămis­leşte leu; tigrul, tigru; bivolul, bivol; lebăda, lebădă şi vulturul, vultur. Ceea ce s-a poruncit o dată devine în fire un obicei pentru totdeauna. De-aceea pământul n-a încetat a aduce cinstirea slujbei sale. Soiul înce­pător al făpturii vii este păstrat pentru vremile viitoare de către generaţiile următoare ale felului său.”

Încercările de încrucişare din toate timpurile, atât la plante, cât şi la ani­male, pentru a crea noi specii prin împerecherea indivizilor din specii diferi­te, atunci când reuşesc, dau rezultate care nu fac decât să dovedească zicerea patristică despre statornicia speciilor: „hibrizii” sunt sterpi, neputându-se re­produce. Sfântul Ambrozie foloseşte acest exemplu spre a avertiza oamenii asupra „unirilor nefireşti” care se împotrivesc legilor pe care le-a aşezat Dumnezeu în Zilele Facerii:

„Cât de curate şi nepătate generaţii urmează fără amestecare una după alta, astfel încât peştele zămisleşte peşte, iar foca, focă. Scorpionul de mare şi el îşi păzeşte patul nuntirii neîntinat… Peştii nu ştiu nimic despre unirea cu rase străine. Ei n-au logodne nefireşti precum cele săvârşite cu dinadinsul între animale din rase diferite precum, de pildă, între măgar şi iapă, sau între măgăriţă şi armăsar, amândouă acestea fiind pilde de unire nefirească. Cu siguranţă, sunt situaţii când firea suferă mai mult în caz de pângărire decât de vătămare a unui ins. Omul, ca începător al sterpiciunii încrucişărilor, este răspunzător de aceasta. El socoteşte un animal corcit mai preţios decât unul dintr-un soi firesc. Amesteci laolaltă rase străine şi amesteci sămânţe deosebite.”

Specificitatea şi integritatea „sămânţelor” fiecăruia dintre „felurile” zidirii ţine în aşa măsură de gândirea scripturală şi patristică, încât slujeşte în Scrip­tură drept temei pentru una dintre Pildele Domnului nostru privitoare la deo­sebirea dintre bine şi rău, virtute şi păcat. Sfântul Ambrozie foloseşte această pildă (Mat. 13, 24-30) spre a ilustra integritatea sămânţelor fiecărui „fel”:

„Nu e nici o primejdie ca rânduiala lui Dumnezeu, cu care însăşi firea s-a obişnuit, să se facă deşartă în vremile viitoare din lipsă de prăsilă, în­trucât astăzi întregul obârşiei se păstrează încă în sămânţe. Ştim că neghi­na şi alte sămânţe străine, care adesea se răspândesc între roadele pămân­tului, se cheamă «zâzanii» în Evanghelie. însă acestea ţin de un soi apar­te, şi nu au decăzut într-un alt soi printr-o preschimbare a sămânţei grânelor. Domnul ne-a spus că este aşa când a zis: Asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului care a semănat sămânţă bună în ţarina sa. Dar, dor­mind oamenii, a venit vrăjmaşul lui şi a semănat neghine între grâu. De-aici pricepem că neghinele şi grânele par a fi osebite cu adevărat, atât ca nume, cât şi ca fel. De-aceea şi slugile au zis stăpânului: Doamne, au nu ai semănat sămânţă bună în ţarina Ta ? Dar de unde are neghine ? Iar El a zis lor: Un om vrăjmaş a făcut aceasta. Una este sămânţa diavo­lului; cealaltă a lui Hristos, semănată după dreptate. Deci Fiul Omului a semănat una, iar diavolul a semănat-o pe cealaltă. Din această pricină firea fiecăreia este osebită, căci şi semănătorii sunt potrivnici. Hristos seamănă împărăţia lui Dumnezeu, pe când diavolul seamănă păcatul. Cum dar poate această împărăţie să fie de acelaşi soi cu păcatul ? Astfel este împărăţia lui Dumnezeu, zice El, ca atunci când omul aruncă sămânţa în pământ.”

După cum deosebirea speciilor e legată de deosebirea între bine şi rău, tot aşa şi amestecul speciilor e legat de relativismul moral. Se ştie prea bine cum cei ce cred în relativitatea binelui şi răului, a virtuţii şi viciului, se folo­sesc de teoria cosmologică a evoluţiei universale spre a-şi apăra credinţa ca fiind „ştiinţifică” şi „realitate de fapt”: dacă omul a fost „cândva” un animal inferior şi „evoluează” către altceva, atunci cum e cu putinţă ca firea lui ne­statornică să fie silită să se supună poruncilor date doar pentru una dintre treptele „dezvoltării” sale? Ateismul marxist s-a ataşat de teoria evoluţiei încă de la început, predicând-o până azi ca pe una dintre doctrinele cruciale ale filosofiei sale relativiste.

Ideea statorniciei firii şi a integrităţii şi deosebirii „felurilor” ei străbate literatura patristică. Ea slujeşte drept model, de pildă învierii trupului ome­nesc. Sfântul Ambrozie scrie în tratatul său despre înviere:

„În tot ceea ce rodeşte, firea rămâne credincioasă sieşi… Sămânţele unui fel nu pot fi schimbate într-un alt fel de plantă, nici nu dau la iveală roade deosebite de propriile sămânţe, astfel încât oamenii să răsară din şerpi şi carnea din dinţi; cu-atât mai mult e de crezut, aşadar, că tot ceea ce s-a semănat va răsări din nou în propria fire, că rodul grânelor nu se deosebeşte de sămânţă, că cele moi nu răsar din cele tari, nici cele tari din cele moi, şi nici otrava nu se schimbă în sânge; ci carnea se reface din carne, oasele din oase, sângele din sânge, umorile trupului din umori. Mai puteţi deci voi, păgânilor, cei ce sunteţi în stare să susţineţi că există schimbare, să mai tăgăduiţi reaşezarea firii ?”

În acelaşi sens scrie şi Sfântul Grigorie al Nyssei:

„Căci citim în Scriptură, la începutul facerii lumii, că pământul a odrăslit mai întâi felurite ierburi, apoi din fiecare plantă a crescut sămân­ţa; după ce aceasta a căzut în pământ, din ea a crescut iarăşi acelaşi soi de plantă cum a fost la început. Şi zice slăvitul Apostol că acelaşi lucru se petrece şi la înviere. Dar aflăm de la el nu numai că firea omenească se va schimba în ceva foarte mărit, ci şi că ceea ce nădăjduim noi este alt­ceva decât starea noastră primordială.”

O ciudată paralelă la teoria modernă a evoluţiei universale se poate vedea în vechea învăţătură păgână despre transmigrarea sufletelor (reîncarnare). Reacţia Sfinţilor Părinţi faţă de această idee, pe care au osândit-o cu toţii, arată cât de mult se preocupau de păstrarea rânduielilor zidirii şi neamestecării felurilor şi făpturilor sale. Sfântul Grigorie al Nyssei scrie:

„Mi se pare că cei ce cred că sufletul rătăceşte în fiinţe cu natură dife­rită, confundă proprietăţile naturii, amestecând şi încurcând lucrurile între ele: iraţionalul cu raţionalul, sensibilul cu insensibilul, care, dacă vin în contact unul cu altul, nu sunt despărţite între ele de nici o ordine firească. Or, să zicem că acelaşi suflet este acum cuvântător şi gânditor, purtând haina trupească corespunzătoare, iar apoi acelaşi suflet alunecă, vârându-se în găuri ca şerpii sau se adună în stoluri ca păsările, sau se face vită de povară, sau carnivor acvatic, sau decade până la nesimţire şi face rădă­cini, devenind copac şi odrăslind ramuri care cresc, apărând pe ele fie o floare, fie un fruct bun de mâncat, fie unul otrăvitor. Dar aceasta nu este altceva decât a crede că toate sunt la fel şi că în toate câte sunt există o singură fire, topită într-o generalizare confuză şi nedistinctă, de vreme ce nici o proprietate nu desparte corpurile unul de altul.”

Ideea că „în toate câte sunt există o singură fire” stă, desigur, la temelia teoriei evoluţiei universale. Erasmus Darwin (bunicul lui Charles) indicase deja speculaţiei ştiinţifice această direcţie, la sfârşitul veacului al optspreze­celea. O astfel de idee este cu totul străină gândirii scripturale şi patristice.

Martie 13, 2009

Cele sase zile luate pe rand – Facere 1,5

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

1, 5 Şi s-a făcut seară, şi s-a făcut dimineaţă, zi una.

Sfântul Vasile urmează astfel:

„Seara este hotarul comun dintre zi şi noapte, iar dimineaţa este veci­nătatea nopţii cu ziua. Aşadar, ca să dea zilei cinstea de a fi fost făcută înainte, Scriptura a vorbit mai întâi de sfârşitul zilei, apoi de sfârşitul nopţii, pentru că zilei îi urmează noaptea. Starea în lume înainte de face­rea luminii nu era noaptea, ci întunericul; noapte s-a numit atunci când Dumnezeu a despărţit întunericul de zi, şi întunericul a primit numire no­uă, ca să se deosebească de zi. […] Pentru ce nu a spus «ziua întâia», ci «zi una» ? Doar era firesc să o numească «ziua întâia», căci avea să-i adauge ziua a doua, a treia, a patra, pentru că era în fruntea celor care vin după ea. A spus «una» pentru că voia să determine măsura zilei şi a nopţii.”

Ziua întâi a facerii (indiferent cât de „lungă” s-ar presupune că este) pune început ciclului de şapte zile (fiecare cu „ziua” şi „noaptea” ei) ce se conti­nuă până în zilele noastre. Comentatorii raţionalişti, care văd în cele „şapte zile” şi în faptul că „seara” precede „dimineaţa” doar o proiecţie retrospec­tivă a unor obiceiuri iudaice târzii, se arată a fi în total dezacord cu modul patristic de a privi aceste lucruri, fiind deci incapabili să răspundă la întreba­rea: de unde şi de ce au luat iudeii aceste obiceiuri ? După concepţia patristică, textul dumnezeieşte descoperit poate să ne arate, şi chiar ne arată, literal obârşia lumii şi pricinile obiceiurilor iudaice (care au devenit acum creşti­ne – căci ziua noastră bisericească începe şi ea cu Vecernia, slujba de seară), lată-ne deci la sfârşitul acelei „Zi Una”, Ziua întâi a facerii. Ea a statorni­cit măsura timpului pentru toate epocile următoare (fiindcă „înainte” de ea nu exista timp; timpul începe cu ea). Ea este o zi deosebită de cele care urmează şi în altă privinţă, cum explică Sfântul Efrem:

„Deci, după mărturia Scripturii, cerul, pământul, focul, aerul şi apa au fost făcute din nimic; pe când lumina făcută în Ziua întâi şi toate celelalte lucruri făcute după ea s-au făcut din ceea ce exista mai înainte. Căci ori de câte ori Moise vorbeşte despre ceea ce s-a făcut din nimic foloseşte cu­vântul „făcut” (evreieşte: bara): a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi, deşi nu se scrie că focul, apa şi aerul au fost făcute, nici nu se spune că ar fi fost alcătuite din ceea ce exista mai înainte. Deci şi acestea sunt din nimic, tot aşa cum cerul şi pământul sunt din nimic. Dar când Dumnezeu începe a face din ceea ce există de mai înainte, Scriptura foloseşte o zicere precum aceasta: Şi a zis Dumnezeu: să se facă lumină, şi celelalte. Iar când se zice: Şi a făcut Dumnezeu chiţii cei mari, se spune înainte: Sa scoată apele vietăţi cu suflete vii. Deci numai cele cinci feluri de zidiri mai sus pomenite au fost făcute din nimic, pe când toate celelalte s-au făcut din cele făcute mai înainte din nimic.”

Cele „cinci zidiri” pomenite de Sfântul Efrem sunt cele „patru stihii” (sau „elemente”) din care, după definiţia ştiinţei antice, se alcătuiesc toate cele de pe pământ, împreună cu „cerul”. Nici măcar nu e nevoie să acceptăm acest mod de analizare a creaţiei spre a vedea că, într-adevăr, Ziua întâi a Facerii are ceva „de temelie”: ea cuprinde începuturile tuturor celor care urmează după ea. Am putea face speculaţii asupra locului de unde a apărut materia concretă a făpturilor vii, a corpurilor cereşti şi a celorlalte zidiri din următoa­rele cinci zile: a fost ea creată iarăşi din nimic, sau a fost cu adevărat doar o transformare a materiei preexistente ? Nu ar fi însă decât un simplu exerciţiu nefolositor, care nu ar contrazice nicidecum adevărul că structura de temelie a materiei şi creaţiei s-a făcut în Ziua întâi; lucrarea următoarelor cinci zile este mai puţin „radicală” decât cea a Zilei întâi – este mai mult o „tocmire” decât o „facere” în adevăratul înţeles.

Tocmai ideea „zidirii din nimic” sau „din nefiinţă” deosebeşte cu totul istorisirea Facerii de cea a tuturor miturilor păgâne şi a speculaţiilor despre creaţie. în acestea din urmă există un fel de demiurg sau „zeu-făurar” care alcătuieşte lumea dintr-o materie existentă care, aşa cum spun Sfinţii Părinţi, devine şi ea un fel de „zeu”. Cartea Facerii descrie începutul absolut al în­tregii lumi, iar nu dezvoltarea ei din ceva ce există deja; cum vom vedea, chiar zidirile următoarelor cinci zile, deşi se ivesc din materia creată mai înainte, sunt totuşi ceva cu totul nou, neputând fi înţelese ca simple dezvol­tări ale materiei întâi-create. Speculaţiile gânditorilor moderni care încearcă să descopere originea lumii într-un fel de materie absolut elementară ce se dezvoltă de la sine pot fi privite ca înrudite cu vechile speculaţii păgâne; ra­dicalismul explicaţiei din Cartea Facerii le depăşeşte pe ambele, tocmai fiindcă vine din descoperirea dumnezeiască, iar nu din presupunerile şi extrapolările omeneşti.

Creştinul care înţelege absolutul lucrării creatoare a lui Dumnezeu în cele Şase Zile priveşte zidirea prezentă cu alţi ochi decât cineva care o socoteşte o dezvoltare treptată sau o „evoluţie” a materiei primordiale (fie că aceasta e înţeleasă ca o creaţie a lui Dumnezeu sau ca existentă prin sine). Concepţia din urmă priveşte lumea ca fiind în mod „natural” ceea ce este, iar urmele ei din trecut se pot descoperi în formele din ce în ce mai simple, fiecare din ele putând fi înţeleasă în mod „natural”; dar prima concepţie, cea a Facerii, ne pune în faţa celor doi poli fundamentali ai existenţei: ceea ce există în prezent şi nimicul absolut din care s-a ivit dintr-o dată şi numai prin voinţa lui Dumnezeu.

Ne mai rămâne de pus o singură întrebare privitor la Ziua întâi: unde anume se plasează în ea zidirea lumii îngereşti ? Moise descrie numai zidirea lumii văzute; când anume s-a zidit lumea nevăzută a fiinţelor duhovniceşti ? Unii Părinţi socotesc că ele se cuprind în zidirea „cerului”; alţii nu sunt aşa de precişi, cunoscând însă că acestea s-au zidit tot „întru început”. Sfântul Vasile învaţă:

„Dar după cum se pare, a fost şi înainte de lumea aceasta ceva care se poate contempla cu mintea noastră, dar n-a fost consemnat de istorie, pentru că acest lucru era nepotrivit celor începători şi încă prunci cu cu­noştinţa. Era o stare mai veche decât facerea lumii, potrivită puterilor celor mai presus de lume, o stare mai presus de timp, veşnică, pururea fiitoare; în ea Ziditorul şi Creatorul tuturor a făcut creaturi: lumină du­hovnicească, potrivită fericirii celor care-L iubesc pe Domnul, firile raţio­nale şi nevăzute, şi toată podoaba celor duhovniceşti câte depăşesc min­tea noastră, ale căror nume nici nu este cu putinţă să le descoperim. Acestea umplu lumea cea nevăzută.”

La fel scrie şi Sfântul Ambrozie:      „îngerii, Domniile şi Stăpânirile, deşi au început să fiinţeze cândva, existau atunci când s-a zidit lumea. Căci ni se spune că s-au zidit toate, […] cele văzute şi cele nevăzute, ori scaunele, ori domniile, ori începătoriile,  ori stăpânirile:  toate printr-însul şi pentru dânsul s-au zidit într-adevăr, Dumnezeu i-a spus lui Iov: Când s-au făcut stelele, lăudatu-m-au cu glas mare toţi îngerii mei (Iov 38, 7). Vom vedea, în Ziua a Şasea, că Adam a fost ispitit de către satana, deci ştim că războiul din cer cu îngerii cei trufaşi, descris în Apocalipsă (12, 7-8), avusese loc mai înainte, iar satana căzuse deja „ca un fulger” (Le. 10, 18).107

Martie 3, 2009

Cele sase zile luate pe rand – Facere 1,1-2

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

1, 1-2 …a făcut Dumnezeu cerul şi. pământul. Şi. pământul era nevăzut şi netocmit.

Sfântul Vasile întreabă: …..

„Cum se face că, deşi amândouă, şi cerul şi pământul, au fost făcute având aceeaşi cinste, cerul a fost făcut desăvârşit, iar pământul este încă nedesăvârşit şi neterminat ? Sau, pe scurt, care era partea «netocmită» a pământului şi pentru care pricină pământul era «nevăzut» ? Tocmirea de­săvârşită a pământului o alcătuieşte belşugul din el: odrăslirea a tot felul de plante, creşterea pomilor înalţi, roditori şi neroditori, culorile frumoase şi mirosurile plăcute ale florilor şi toate câte, puţin mai în urmă, răsărind din pământ la porunca lui Dumnezeu, vor împodobi pământul care le-a dat naştere. Aşadar, pentru că nimic din acestea nu era pe pământ, pe bună dreptate Scriptura a numit pământul «netocmit». Acelaşi lucru îl pu­tem spune şi despre cer. Nici el nu era încă terminat, şi nici nu-şi primise podoaba lui; nu era luminat nici de lună, nici de soare, şi nici încununat cu cetele de stele. încă nu se făcuseră acestea. Deci n-ai păcătui faţă de adevăr dacă ai spune că şi cerul era «netocmit».”

Sfântul Ambrozie numeşte lucrarea Zilei întâi „temelia” lumii:

„Meşterul-zidar așează întâi temelia, iar după ce s-a pus temelia alcătu­ieşte feluritele părţi ale clădirii una după alta, iar apoi le adaugă şi podoa­bele… De ce nu a dat Dumnezeu […] stihiilor podoabele potrivite o dată cu ivirea lor, ca şi cum El, în clipa facerii, nu ar fi fost în stare să facă în­ dată ca cerul să sclipească ţintuit cu stele, iar pământul să se îmbrace în flori şi roade ? Putea prea bine să se fi întâmplat aşa. Totuşi, Scriptura arată că lucrurile au fost mai întâi zidite, şi abia pe urmă au fost rânduite; altfel ar trebui să presupunem că ele nu au fost de fapt create, şi că nu au avut început, întocmai ca şi cum firea lucrurilor ar fi fost născută de la început, neapărând a fi ceva adăugat pe urmă.”
Sfântul Efrem zice:

„El spune aceasta dorind a arăta că goliciunea a premers firea [lucru­rilor]… Pe atunci era doar pământul, şi nimic altceva în afară de el.”

1,2 Şi întuneric era deasupra adâncului.

Apele „adâncului” au fost făcute împreună cu pământul şi acopereau pă­mântul în întregime. Iată pricina înfăţişării sale netocmite. Părinţii socotesc că a existat o oarecare lumină făcută împreună cu cerul, căci cerul este tărâ­mul luminii; dar dacă este aşa, norii ce acopereau pământul o împiedicau să ajungă pe pământ. Sfântul Efrem scrie:

„Dacă toată zidirea (fie că facerea ei este pomenită sau nu) a fost fă­cută în şase zile, atunci norii s-au zidit în ziua întâi… Căci toate trebuiau a se zidi în şase zile.”

(Iată un alt indiciu al faptului că lucrarea celor Şase Zile se deosebeşte de lucrarea ziditoare a lui Dumnezeu de după aceea, şi că nu o putem înţelege proiectând în trecut experienţa noastră prezentă.)

Sfântul Ambrozie respinge explicit părerea că „întunericul” de aici se referă alegoric la puterile răului.

1, 2 Şi Duhul lui Dumnezeu se purta pre deasupra apei.

Aici vedem lucrarea celei de-a Treia Persoane a Sfintei Treimi în zidire. Sfântul Ambrozie scrie:

„încă nu venise plinătatea lucrării întru Duhul, precum este scris: Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată pu­terea lor (Ps. 32, 6). […] Duhul în chip cuvenit se purta peste pământ, cel sortit a aduce roadă, căci cu ajutorul Duhului el cuprindea seminţele noii naşteri, ce aveau să încolţească, după cuvintele prorocului: Trimite-vei Duhul Tău, şi se vor zidi, şi se va înnoi faţa pământului (Ps. 103, 30).”

Sfântul Efrem ne dă o imagine foarte domestică asupra lucrării Duhului în Ziua întâi:

„[Duhul Sfânt] a încălzit apele şi le-a făcut roditoare şi în stare să zămislească, ca pasărea când sade pe ouă cu aripile întinse şi le încălzeşte cu căldura ei, făcându-le roditoare. Tot Duhul Sfânt înfăţişa atunci pentru noi chipul Sfântului Botez, în care, prin mişcarea Sa pe deasupra apei, dă naştere copiilor lui Dumnezeu.” Duhul Sfânt a luat parte şi la celelalte zile ale Facerii, căci Iov vorbeşte de Duhul cel dumnezeiesc cel ce m-a făcut pre mine (Iov, 33, 4).

Martie 2, 2009

Cele sase zile luate pe rand – Facere 1,1

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

1,1 Întru început…

Cartea vorbeşte despre cele dintâi lucruri din lume. Dar cuvintele pot avea şi un înţeles tainic, cum învaţă Sfântul Ambrozie:

„Începutul în înţeles tainic este arătat de zicerea: Eu sunt Alfa şi Ome­ga, începutul şi sfârşitul (Apoc. 1, 8)… Cu adevărat, Cela ce este începu­tul tuturor lucrurilor, în puterea Dumnezeirii Sale, este, de asemenea, şi sfârşitul… Deci întru acest început, adică întru Hristos, Dumnezeu au zi­dit cerul şi pământul, fiindcă toate printr-însul s-au făcut, şi fără de dânsul nimic nu s-a făcut ce s-a făcut (loan 1, 3).”

Următoarele lucrări ale Facerii încep cu aceste cuvinte: a zis Dumne­zeu, Sfântul Vasile întreabă care e înţelesul lor, şi tot el ne răspunde:

„Să cercetăm în ce chip vorbeşte Dumnezeu. Oare aşa cum vorbim noi ? […] Oare transmiţând prin organele glăsuitoare cele gândite, prin mişcarea articulată a vocii, face cunoscut gândul cel într-ascuns ? Oare nu e basm să spui că Dumnezeu are nevoie de atâta timp pentru a-şi arăta gândurile ? Nu e oare mai cucernic să spui că voia dumnezeiască şi cel dintâi impuls al cugetării Sale este Cuvântul lui Dumnezeu [adică Hristos] ? Scriptura îl înfăţişează pe larg, ca să arate că Dumnezeu nu nu­mai că a voit să facă lumea, ci şi că a adus-o la existenţă cu un împreună-lucrător. Căci Scriptura ar fi putut urma să spună despre toate aşa cum a spus la început: întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul, apoi A făcut lumina, apoi A făcut tăria. Dar iată că Scriptura îl arată pe Dumnezeu poruncind şi vorbind; şi, fără să o spună, arată pe Cel Căruia îi porunceşte şi-i vorbeşte. […] Deci, aşa cum spuneam mai înainte, Scriptura, pentru a deştepta mintea noastră spre căutarea Persoanei Căreia i-au fost spuse cuvintele, a luat, cu înţelepciune şi dibăcie, forma aceasta de exprimare.”

Iată deci că Hristos este Ziditorul, cum afirmă şi Sfântul Ioan Evanghe­listul: întru început era Cuvântul… toate printr-însul s-a făcut, şi fără de dânsul nimic nu s-a făcut ce s-a făcut (Ioan 1, 1…3). Sfântul Pavel învaţă acelaşi lucru: Dumnezeu… a zidit toate prin Iisus Hristos (Efes. 3, 9); întru Dânsul [Hristos] s-au zidit toate, cele din ceruri şi cele de pre pământ, cele văzute şi cele nevăzute, ori scaunele, ori domniile, ori începătoriile, ori stă­pânirile toate printr-însul şi pentru Dânsul s-au zidit (Col. 1, 16).

Astfel, în iconografia ortodoxă tradiţională a facerii lumii nu vedem un bătrân (adică Tatăl) care-1 face pe Adam, ca în fresca lui Michelangelo din Capela Sixtină, ci pe Hristos. Fără îndoială că întreaga Treime creează: Tatăl porunceşte, Fiul zideşte, şi îndată vom vedea că şi Duhul ia parte la lucrare, „mişcându-se” sau „purtându-se” pe deasupra apei. Despre aceasta scrie Sfântul Efrem Sirul:

„Se cuvenea ca Duhul Sfânt să se poarte, ca o dovadă că în ce priveşte puterea ziditoare El este asemenea cu Tatăl şi cu Fiul. Căci Tatăl au grăit, Fiul au zidit, şi se cădea ca şi Duhul să-şi aducă lucrarea. Şi-aceasta o au făcut purtându-se, arătând prin aceasta în chip vădit că totul a fost adus întru fiinţare şi săvârşit de către Treime.”

Februarie 25, 2009

Cele sase zile ale Facerii – Observaţii generale despre cele Şase Zile

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

Deci ce putem spune despre cele Şase Zile ?

Întâi: un ortodox ce a cugetat la cele Şase Zile a arătat foarte frumos cum trebuie cercetate – să nu le măsurăm cantitativ, ci teologic. Însemnătatea lor nu ţine de durată, ci de ceea ce s-a petrecut în ele. Ele sunt afirmarea a şase lucrări ziditoare ale lui Dumnezeu care au ivit universul aşa cum îl cunoaş­tem. Vom cerceta îndată cele şase lucrări în chip amănunţit.

În al doilea rând: cum am văzut, prin natura lor, întâmplările acestor zile sunt miraculoase, nesupunându-se legilor firii ce guvernează lumea de azi, şi nu le putem înţelege proiectând asupra lor experienţa noastră prezentă.

În al treilea rând: Sfinţii Părinţi care au scris despre Facere au subliniat un lucru în mod deosebit: lucrarea ziditoare a lui Dumnezeu în cele Şase Zile este spontană, are loc dintr-o dată.

Sfântul Efrem Sirul, care înţelege zilele Facerii ca fiind de douăzeci şi patru de ore, a subliniat că lucrările ziditoare ale lui Dumnezeu în acele zile nu au avut nevoie de douăzeci şi patru de ore, ci numai de o clipă. Iată ce scrie despre Ziua întâi:

„Deşi atât lumina, cât şi întunericul au fost zidite într-o clipită, totuşi, atât ziua, cât şi noaptea Zilei întâi au ţinut câte douăsprezece ceasuri fiecare.”

De asemenea, în mai multe locuri din tâlcuirea sa la cele Şase Zile, Sfân­tul Vasile cel Mare subliniază spontaneitatea zidirii dumnezeieşti. El scrie despre Ziua a Treia a Facerii:

„La acest cuvânt, toate pădurile s-au îndesit, toţi arborii s-au ridicat iute în sus… Toate crângurile s-au acoperit îndată de tufani deşi, şi aşa-numiţii arbuşti ce slujesc la facerea ghirlandelor… care nu erau mai înainte pe pă­mânt, toţi într-o clipită de vreme au apărut. […] Să răsară pământul. Această mică poruncă s-a prefăcut îndată într-o puternică lege a naturii şi într-o raţiune măiastră. Porunca aceasta a săvârşit miile şi miile de însuşiri ale plantelor şi ale arborilor mai iute decât un gând de-al nostru.”

Sfântul Ambrozie scrie că atunci când Moise spune dintr-o dată întru început a făcut Dumnezeu, el vrea „să arate negrăita repeziciune a lucrării”. Şi având în minte speculaţiile cosmogonice ale elinilor, el scrie cuvinte ce se potrivesc la fel de bine speculaţiilor din vremea noastră:

„El [Moise] nu se aştepta la o zăbavnică şi tihnită zidire a lumii dintr-o îngrămădire de atomi.”

Sfântul Ambrozie spune în continuare:

Şi [Moise] în chip potrivit a adăugat: „«au făcut», ca nu cumva să se creadă că ar fi fost vreo zăbavă în zidire. Pe deasupra, oamenii pot vedea şi ce neasemuit Ziditor a fost Acela ce a plinit o asemenea măreaţă lucra­re într-o clipită a lucrării Sale ziditoare, astfel că urmarea voii Sale a luat-o înaintea simţirii timpului.”

Sfântul Athanasie cel Mare – combătând învăţătura ariană că Hristos este „începutul” tuturor lucrurilor, şi deci asemenea celor zidite – arată cum înţelege cele Şase Zile ale Facerii şi spune că toate lucrurile acelor zile au fost zidite deodată:

„Cât despre stele şi marii luminători, nu a apărut întâi acesta şi apoi celălalt, ci toate întru aceeaşi zi şi la aceeaşi poruncă au fost chemate la fiinţare. Şi tot aşa a fost plăsmuirea dintâi a celor cu patru picioare, şi a păsărilor şi a peştilor şi a dobitoacelor şi a ierburilor… Nici o făptură n-a fost zidită înaintea alteia, ci toate lucrurile ce au luat început au prins viaţă la o singură poruncă.”

Februarie 14, 2009

Cum să citim „Cartea Facerii” – Natura textului (2)


Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006


Întru acelaşi cuget scrie şi Sfântul Vasile la începutul Hexaimeronului său:

„Aşadar Moisi, care a fost învrednicit, la fel cu îngerii, să vadă pe Dumnezeu faţă către faţă, el ne istoriseşte cele pe care le-a auzit de la Dumnezeu.”

In Omiliile la Facere, Sfântul loan Gură de Aur revine mereu asupra afir­maţiei că fiecare cuvânt al Scripturii este dumnezeieşte insuflat şi are un înţeles adânc – căci nu sunt cuvintele lui Moisi, ci ale lui Dumnezeu:

„Să vedem dar ce ne învaţă şi acum fericitul Moisi, care nu grăieşte acestea numai cu a sa gură, ci insuflat de harul lui Dumnezeu.” Apoi are o fascinantă descriere a felului cum face Moisi acest lucru. Ştim că prorocii Vechiului Testament au prevestit venirea lui Messia. In Cartea Apocalipsei, Sfântul loan Teologul a prorocit cele despre sfârşitul lumii şi viitorul Bisericii. Cum anume ştiau ce urma să se întâmple ? Este vădit că Dumnezeu le-a descoperit. Sfântul loan Gură de Aur zice că întocmai cum Sfântul loan Teologul a fost prorocul celor viitoare, Moisi a fost prorocul celor din trecut. El spune următoarele:

„Toţi ceilalţi proroci au spus sau cele ce aveau să se întâmple după multă vreme, sau cele ce aveau să se întâmple în vremea lor, pe când fericitul Moisi, care a trăit după multe generaţii de la facerea lumii, condus fiind de mâna cea de sus, a fost învrednicit să spună acelea care fuseseră create de Stăpânul tuturor înainte de naşterea lui! De-aceea a şi început spunând aşa: Intru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Aproape că ne strigă tuturora cu voce tare şi ne spune: «Rostesc oare acestea fiind învăţat de oameni ? Nu ! Cel care a adus pe acestea de la nefiinţă la fiinţă, Acela a mânat şi limba mea spre grăirea lor !» Aşa că, rogu-vă, să luăm aminte la cele spuse, nu ca şi cum le-am auzi de la Moisi, ci de la Dumnezeul universului prin gura lui Moisi, şi să zicem adio gândurilor noastre.” Aşadar, trebuie să ne apropiem de primele capitole ale Facerii ca de o carte prorocească, cunoscând că cele înfăţişate s-au întâmplat cu adevărat, dar cunoscând şi că – din pricina îndepărtării lor faţă de noi, şi din pricina firii lor însăşi, ca primele întâmplări din istoria lumii – le vom putea înţelege numai în chip nedesăvârşit, tot aşa cum nedesăvârşit înţelegem întâmplările de la sfârşitul lumii, înfăţişate în Apocalipsă şi în alte Scripturi ale Noului Testament. Sfântul loan Gură de Aur însuşi ne atrage luarea aminte să nu so­cotim a înţelege prea mult din zidirea lumii:

„Să primim cu multă recunoştinţă cuvintele Scripturii; să nu trecem de măsura noastră, nici să iscodim cele mai presus de noi, aşa cum au păţit duşmanii adevărului, care, voind să cerceteze totul cu propriile gânduri, nu s-au gândit că este cu neputinţă omului să cunoască desăvârşit creaţia lui Dumnezeu.”

Să încercăm deci a intra în lumea Sfinţilor Părinţi şi în felul lor de înţele­gere a textului Facerii, cel dumnezeieşte insuflat. Să iubim şi să cinstim scrierile lor, care în vremile noastre tulburi sunt faruri strălucitoare ce-şi aruncă atotluminătoarea rază asupra textului celui insuflat. Să nu ne pripim a crede că noi „ştim mai bine” decât aceia, iar de socotim a avea vreo înţele­gere pe care ei nu au zărit-o, să ne smerim, şovăind a o da altora, cunoscân-du-ne sărăcia şi slăbiciunea minţilor noastre. Fie ca ei să ne deschidă minţi­le, ca şi noi să pricepem descoperirea lui Dumnezeu.

Mai trebuie să adăugăm aici o observaţie finală despre studierea Cărţii Facerii în vremea noastră. Sfinţii Părinţi de la începuturile creştinismului, care au scris despre cele Şase Zile al zidirii lumii, au găsit de cuviinţă ca în anumite cazuri să semnaleze speculaţiile ştiinţifice sau filosofice necreştine ale vremii lor – de pildă, faptul că lumea ar fi veşnică, că s-ar fi ivit de la sine, că ar fi fost creată dintr-o materie preexistentă de către un dumnezeu-făurar limitat, şi aşa mai departe.

Şi în vremea noastră există speculaţii necreştine despre începuturile uni­versului, ale vieţii pe pământ etc, şi nu avem cum să nu le atingem în anu­mite momente ale tâlcuirii noastre. Astăzi cele mai răspândite idei de acest tip sunt cele legate de aşa-numita teorie a „evoluţiei”. Va trebui să discutăm pe scurt câteva dintre ideile sale dar, spre a evita neînţelegerile, trebuie să spunem ce anume înţelegem prin acest cuvânt.

Conceptul de „evoluţie” are mai multe accepţii, atât în limbajul ştiinţific cât şi în cel obişnuit: uneori nu este decât un sinonim pentru „dezvoltare”; alteori e folosit spre a descrie „variaţiile” ce apar în interiorul speciilor; şi, în sfârşit, descrie schimbările reale sau ipotetice din natură, de un tip oarecum mai cuprinzător. In cursul de faţă nu ne vom ocupa de aceste tipuri de „evoluţie”, ce aparţin în mare măsură domeniului realităţilor ştiinţifice şi interpretării lor.

Singurul tip de „evoluţie” de care va trebui să ne ocupăm este evoluţia în înţelesul de „cosmogonie” – adică teorie despre obârşia lumii. Pentru cei care studiază astăzi Facerea, acest tip de teorie a evoluţiei ocupă acelaşi loc pe care-l ocupau vechile speculaţii despre obârşia lumii pentru primii Părinţi ai Bisericii. Există persoane ce susţin că până şi acest tip de evoluţie este perfect ştiinţific; ba chiar unii dintre ei sunt cu totul „dogmatici” în privinţa subiectului. Dar orice părere suficient de obiectivă va trebui să admită că cosmogonia evoluţionistă, dacă nu are pretenţia de a fi descoperită în chip dumnezeiesc, este tot atât de speculativă ca orice altă teorie asupra originilor şi poate fi discutată la acelaşi nivel cu ele. Deşi pretinde a se întemeia pe realităţi ştiinţifice, ea însăşi aparţine domeniului filosofiei, atingând chiar teologia, în măsura în care nu poate ocoli problema lui Dumnezeu ca Ziditor al lumii, fie că îl acceptă ori îl tăgăduieşte.

Deci în cursul de faţă vom aborda teoria „evoluţiei” doar ca pe o teorie universală ce încearcă să explice obârşia lumii şi a vieţii.

Februarie 7, 2009

Cum să citim „Cartea Facerii” – Tâlcuiri literale sau tâlcuiri simbolice?

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006


Problema e o mare piatra de poticnire pentru noi, oamenii moderni, cres­cuţi cu o educaţie şi concepţie „ştiinţifică”, care ne-a sărăcit priceperea tâl­curilor simbolice ale textelor. Ca urmare, prea adeseori tragem concluzii pri­pite: dacă există vreun sens simbolic al unei imagini din Scriptură (de pildă, pomul cunoştinţei binelui şi răului), suntem foarte înclinaţi să spunem „este doar un simbol”; cea mai slabă indicaţie asupra unui sens figurat sau meta­foric ne face adeseori să eliminăm sensul literal. Uneori, o astfel de atitudine poate duce chiar la judecăţi pripite asupra unor întregi fragmente sau cărţi ale Scripturii: dacă există elemente simbolice sau figurate, de pildă în relata­rea Facerii despre Grădina Edenului, tragem cu uşurinţă concluzia că întrea­ga relatare este un „simbol” sau o „alegorie”.

Cheia noastră pentru înţelegerea Facerii este următoarea: cum anume au înţeles Sfinţii Părinţi problema aceasta, atât în particular, în ceea ce priveşte pasajele separate, cât şi în general, în ceea ce priveşte cartea ca întreg ?

Să luăm câteva exemple.

1. Sfântul Macarie cel Mare din Egipt, unul dintre sfinţii cu o foarte înaltă viaţă duhovnicească şi care nu poate fi bănuit de păreri prea literale asupra Scripturii, scrie despre Facere 3, 24: „Raiul s-a închis, iar Heruvimului celui cu sabia de foc i s-a dat poruncă să oprească intrarea omului în el; acest fapt, care atunci s-a întâmplat în chip văzut, se întâmplă şi acum în fiecare suflet în chip nevăzut”.

2. Sfântul Grigorie Teologul, renumit pentru tâlcuirile sale adânc duhov­niceşti ale Scripturii, spune despre pomul cunoştinţei binelui şi răului: „Po­mul acela, pe cât îmi pare, era contemplaţia, la care numai cei ce au ajuns la deplinătatea deprinderii pot pătrunde fără primejdie”. Înseamnă oare că so­cotea pomul doar un simbol, iar nu şi un pom în sens literal? În scrierile sale nu pare a ne da un răspuns la întrebare, dar o face un alt mare Sfânt Pă­rinte (căci, atunci când ne învaţă învăţătura ortodoxă, iar nu părerile lor personale, toţi marii Părinţi sunt de acord unii cu alţii, şi chiar ajută a se tâlcui unul pe altul). Sfântul Grigorie Palama, Părintele isihast din veacul al patrusprezecelea, tâlcuieşte acest pasaj:

„Grigorie supranumit Teologul a numit «contemplaţie» pomul cunoş­tinţei binelui şi răului. […] Dar, pentru aceasta, ea n-a fost pentru el plăsmuire şi simbol inconsistent. Căci şi pe Moise şi pe Ilie îi declară dumne­zeiescul Maxim «simboale», pe unul al judecăţii şi pe celălalt al proniei. A făcut aceasta oare pentru că nu erau ei prezenţi cu adevărat, ci au fost plăsmuiţi şi ei în chip «simbolic» ?”

3. Acestea sunt interpretări particulare. în ceea ce priveşte abordările generale ale naturii „literale” ori „simbolice” a textului Facerii, să cercetăm cuvintele altor câtorva Sfinţi Părinţi care au scris tâlcuiri la Cartea Facerii.In Hexaimeronul său, Sfântul Vasile cel Mare scrie:

„Cei care nu interpretează cuvintele Scripturii în sensul lor propriu spun că apa de care vorbeşte Scriptura nu e apă, ci altceva, de altă natură, şi interpretează cuvintele plantă şi peşte cum li se pare lor. […] Eu când aud că Scriptura zice iarbă, înţeleg iarbă; când aud plantă, peşte, fiară, dobitoc, pe toate le înţeleg aşa cum sunt spuse. Nu mă ruşinez de Evan­ghelie (Rom. 1, 16). […] Mi se pare însă că cei care nu înţeleg lucrul acesta, adică cei care folosesc interpretarea alegorică, au încercat să dea Scripturii o vrednicie închipuită, punând pe seama ei propriile idei, schimbând sensul cuvintelor Scripturii cu folosirea unui limbaj figurat, înseamnă însă să te faci mai înţelept decât cuvintele Duhului când, în chip de interpretare a Scripturii, introduci în Scriptură ideile tale. Deci să fie înţeleasă Scriptura aşa cum a fost scrisă !”

4. Sfântul Efrem Sirul ne spune la fel în Tâlcuire la Cartea Facerii:

„Nimenea să nu creadă că zidirea cea de Şase Zile este o alegorie; tot aşa, nu este îngăduit a zice că ceea ce pare, potrivit celor istorisite, a fi fost zidit în şase zile, a fost zidit într-o singură clipă, şi, de asemenea, că unele nume înfăţişate în acea istorisire fie nu înseamnă nimic, fie înseam­nă altceva. Dimpotrivă, trebuie să ştim că întocmai cum cerul şi pământul ce s-au zidit întru început sunt chiar cerul şi pământul, iar nu altceva ce s-ar înţelege sub numele de cer şi pământ, tot aşa orice altceva se zice a fi fost zidit şi tocmit cu rânduială după zidirea cerului şi a pământului nu sunt numiri goale, ci însăşi fiinţa firilor zidite corespunde puterii numelor acestora.

5. Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbind anume despre râurile Raiului, scrie:

„Dar poate că cei care vor să vorbească după a lor înţelepciune nu în­găduie iarăşi ca aceste râuri să fie râuri, nici apele să fie ape. ci caută să convingă pe cei care vor să-şi dea lor spre ascultare auzul, ca să-şi închi­puie cu totul altceva. Noi însă, rogu-vă, să nu dăm ascultare acestora, ci să ne astupăm urechile la glasul lor, să dăm crezare cuvintelor dumneze­ieştii Scripturi, urmând spusele ei; să ne străduim să punem în sufletele noastre învăţăturile cele sănătoase.”

Iată deci că Sfinţii Părinţi se confruntau şi ei cu această problemă în vre­mea lor, în veacul al patrulea. Erau o mulţime de oameni ce tâlcuiau textul Facerii ca pe o alegorie, luând-o razna cu tâlcuirile simbolice şi tăgăduind orice sens literal – mai ales primelor trei capitole, pe care le vom cerceta. De-aceea Sfinţii Părinţi şi-au făcut o datorie din a spune că textul are un sens literal, şi trebuie să înţelegem exact care este acela.

Ne putem da seama deci că Sfinţii Părinţi ce au scris despre Facere au fost în general destul de „literali” în tâlcuirea textului, chiar dacă în multe cazuri admiteau şi un înţeles simbolic sau duhovnicesc. Există, de bună sea­mă, în Scriptură metafore evidente, pe care nici un om cu mintea întreagă nu s-ar gândi să le ia „literal”. De pildă, în Psalmul 103 se spune: soarele şi-a cunoscut apusul său. în deplin respect faţă de text, nu este nevoie să credem că soarele are conştiinţă şi „cunoaşte” literal când urmează să asfinţească; este vorba doar de un procedeu firesc în limbajul poetic, care nu pune pe ni­meni în încurcătură.

Există însă şi un important tip de afirmaţii în Scriptură – iar în Cartea Facerii, sunt o mulţime de exemple – despre care Sfinţii Părinţi ne spun ex­plicit să nu le înţelegem în mod literal. Sunt afirmaţii antropomorfice despre Dumnezeu, ca şi cum El ar fi un om care merge, vorbeşte, se mânie etc. Toate aceste afirmaţii trebuie înţelese „cu dumnezeiască cuviinţă” – adică întemeindu-ne pe ceea ce ştim din învăţătura ortodoxă, că Dumnezeu este curat duhovnicesc, fără mădulare trupeşti, iar faptele Sale sunt descrise în Scriptură aşa cum ne apar nouă. Părinţii sunt foarte grijulii în această pri­vinţă de-a lungul textului Facerii. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur zice:

„Iar când auzi, iubite, că a sădit Dumnezeu Rai în Eden către Răsărit, înţelege cu dumnezeiască cuviinţă cuvântul «a sădit», înţelege că «a po­runcit». Crede cele ce spune mai departe Scriptura, crede că Raiul a fost făcut în locul în care a spus Scriptura.”

Cât despre informaţia „ştiinţifică” din Cartea Facerii – căci vorbind de­spre facerea lumii pe care o cunoaştem, nu are cum să nu cuprindă şi o oare­care informaţie ştiinţifică – contrar părerii obişnuite, ea nu are nimic „depă­şit”. Este adevărat că observaţiile ei sunt făcute toate aşa cum se văd de pe pământ şi cu referire la omenire; dar ele nu avansează nici o învăţătură anu­me – de pildă, despre natura corpurilor cereşti sau despre mişcările lor rela­tive – deci cartea poate fi citită de fiecare generaţie şi înţeleasă în lumina propriei cunoaşteri ştiinţifice. Descoperirea, în ultimele veacuri, a vastităţii spaţiului şi imensităţii multora dintre corpurile sale cereşti nu face decât să adauge măreţie în minţile noastre la simpla istorisire a Facerii.

Desigur, când Sfinţii Părinţi vorbesc despre Facere, ei încearcă să o ilus­treze cu exemple luate din ştiinţa naturală a vremii lor; la fel facem şi noi as­tăzi. Tot acest material ilustrativ este deschis criticii ştiinţifice, şi, în parte este într-adevăr depăşit. Dar textul însuşi al Facerii nu este atins de aceste critici, şi nu putem decât să ne uimim cât de proaspăt şi în pas cu vremea este el pentru fiecare nouă generaţie. Iar tâlcuirea teologică a Sfinţilor Pă­rinţi asupra textului împărtăşeşte aceleaşi calităţi.

Februarie 3, 2009

Cum să citim „Cartea Facerii” – Sfinţii Părinţi: cheia noastră pentru înţelegerea Facerii

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006


În Sfinţii Părinţi aflăm „mintea Bisericii” – înţelegerea vie a revelaţiei lui Dumnezeu. Ei sunt legătura noastră între vechile texte ce cuprind descope­rirea dumnezeiască şi realitatea de astăzi. Fără o asemenea legătură fiecare om rămâne de capul lui – rezultatul fiind zecile de mii de interpretări şi de secte.

Există multe tâlcuiri patristice la Facere, ceea ce ne arată deja că este o scriere socotită a fi extrem de însemnată de către Părinţii Bisericii. Să vedem deci care Părinţi au vorbit despre ea şi ce cărţi au scris.

În cursul de faţă voi folosi în principal patru tâlcuiri ale primilor Părinţi:

1. Sfântul Ioan Gură de Aur a scris o tâlcuire mai pe larg şi una mai pe scurt la Cartea Facerii. Cea mare, numită Omilii la Facere, este de fapt un şir de predici rostite în timpul Postului Mare, căci în timpul acestui Post Cartea Facerii se citeşte în biserică. Cartea cuprinde şaizeci şi şapte de omi­lii şi are vreo şapte sute de pagini. În alt an, Sfântul Ioan a rostit alte Omilii, cuprinzând încă vreo câteva sute de pagini. A mai scris şi un tratat in­titulat Despre facerea lumii, de peste o sută de pagini. Deci, la Sfântul Ioan Gură de Aur găsim peste o mie de pagini de tâlcuiri la Facere. Este unul dintre principalii tâlcuitori ai acestei cărţi.

2. Sfântul Efrem Sirul, cam din aceeaşi perioadă cu Sfântul Ioan Gură de Aur, are şi el o tâlcuire a întregii cărţi. În lucrarea sa, numită simplu Tâlcuire la cărţile Bibliei, mai multe sute de pagini sunt dedicate Facerii. Sfântul Efrem este foarte preţuit ca tâlcuitor al Vechiului Testament, fiindcă ştia ebraica, era un „răsăritean” (adică avea o mentalitate răsăriteană) şi cunoştea ştiinţele.

3. Sfântul Vasile cel Mare a rostit câteva omilii despre cele Şase Zile ale Facerii, intitulate Hexaimeron (adică Cele Şase Zile). în literatura Bisericii timpurii există şi alte Hexaimera, unele datând chiar din veacul al doilea. Dar cel a Sfântului Vasile, am putea zice, are cea mai mare autoritate. El nu aco­peră întreaga Facere, ci doar primul capitol. O altă carte a sa pe care o vom cita se cheamă Despre obârşia omului, un fel de continuare la Hexaimeron.

4.  În Apus, Sfântul Ambrozie al Mediolanului, citind omiliile Sfântului Vasile, a scris el însuşi omilii asupra celor Şase Zile. Hexaimeronul său este ceva mai lung, în jur de trei sute de pagini. Sfântul Ambrozie a mai scris şi o carte întreagă despre Rai, continuare la Hexaimeron, ca şi o carte despre Cain şi Abel.

Pe lângă aceste tâlcuiri fundamentale, vom cerceta un număr de cărţi ce nu discută întreaga Carte a Facerii sau întregul celor Şase Zile. De pildă, fratele Sfântului Vasile, Sfântul Grigorie al Nyssei, are o carte Despre face­rea omului, care discută amănunţit sfârşitul primului capitol şi începutul celui de-al doilea capitol al Facerii.

Am folosit, de asemenea, şi lucrări care expun dogmatica ortodoxă. Car­tea Sfântului Ioan Damaschin, Despre credinţa ortodoxă, cuprinde multe capitole de întrebări asupra celor Şase Zile, zidirea omului, cădere, Rai ş.a.m.d. Catehismele Bisericii vechi – Marele cuvânt catehetic al Sfântului Grigorie al Nyssei şi Cuvintele catehetice ale Sfântului Chirii al Ierusalimu­lui – au şi ele câteva amănunte despre aceste probleme.

Pentru o problemă aparte asupra concepţiei patristice despre lume am fo­losit tratatele despre înviere ale Sfinţilor Athanasie cel Mare, Grigorie al Nyssei şi Ambrozie al Mediolanului.

Sfântul Simeon Noul Teolog a scris omilii despre Adam, cădere şi lumea dintâi, pe care le avem în englezeşte în cartea The Sin of Adam. (Păcatul lui Adam).

Există apoi felurite scrieri ale Sfântului Grigorie Teologul despre zidirea omului, firea omenească şi sufletul omului. Sfântul Macarie cel Mare, Avva Dorothei, Sfântul Isaac Sirul şi alţi scriitori ascetici vorbesc adesea despre Adam şi cădere. Întrucât ţelul principal al nevoinţei ascetice este reîntoarce­rea la starea lui Adam de dinainte de cădere, ei scriu despre înţelesul căderii, despre ce anume era Raiul şi ce înseamnă a încerca să te întorci în el.

Fericitul Augustin atinge subiectul Facerii în Cetatea lui Dumnezeu; Sfântul Grigorie Palama scrie despre unele aspecte ale Facerii în lucrările sale apologetice, iar Sfântul Grigorie Sinaitul scrie şi el despre Rai.

(Există, de asemenea, unele tâlcuiri târzii pe care, din nefericire, nu le-am văzut. Una aparţine Sfântului Ioan din Kronstadt, la Hexaimeron, iar cealaltă Mitropolitului Filaret al Moscovei, la Facere.)

Aceşti Părinţi nu ne dau toate răspunsurile Ia întrebările pe care ni le-am putea pune despre Cartea Facerii; îi citim mai curând spre a dobândi o atitu­dine proprie faţă de Facere. Uneori Părinţii par a se contrazice unul pe altul sau a vorbi într-un mod pe care l-am putea socoti nefolositor pentru proble­mele noastre de azi. De-aceea trebuie să avem câteva principii de temelie care să guverneze felul nostru de a înţelege atât Cartea Facerii, cât şi pe Sfinţii Părinţi.

Martie 4, 2008

Ştiinţa şi Sfinţii Părinţi – Adevarata teologie si cunoasterea seculara

Cuv. Seraphim Rose
Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”
Editura Sophia, Bucureşti, 2006

1.Adevărata teologie şi cunoaşterea seculara

Atacul gândirii moderne ateiste asupra creştinismului a fost atât de efi­cient, încât mulţi creştini ortodocşi se află în defensivă, simţindu-se inferiori în ce priveşte propria înţelepciune ortodoxă, fiind gata să admită că poate exista adevăr şi înţelepciune şi în cunoaşterea seculară modernă despre care Ortodoxia „nu are nici o părere”. în felul acesta, ei subevaluează tradiţia ne­măsurat de bogată a Sfinţilor Părinţi, care ne dă înţelepciune creştină nu doar asupra unor subiecte bisericeşti şi teologice înguste, ci asupra multor altora, înţelepciunea patristică cuprinde o întreagă filosofie a vieţii, inclusiv atitudi­nea sa faţă de confortul modern, cunoaşterea ştiinţifică şi alte lucruri care nu existau în forma lor modernă în timpul vieţii Sfinţilor Părinţi din trecut.

(more…)

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.