Cuviosul Seraphim Rose

Aprilie 1, 2009

Cele sase zile luate pe rand – Facere 1,20-23


Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

1, 20-23 Şi a zis Dumnezeu: Să scoată apele vietăţi cu suflete vii şi pasări zburătoare pre pământ sub tăria cerului. Şi s-a făcut aşa. Şi a făcut Dumne­zeu chiţii cei mari şi tot sufletul vietăţilor ce se târăsc, care le-au scos apele după felul lor, şi toată pasărea zburătoare după fel. Şi a văzut Dumnezeu că sunt bune. Şi le-a binecuvântat Dumnezeu, zicând: Creşteţi şi vă înmulţiţi, şi umpleţi apele mării, şi cele zburătoare să se înmulţească pre pământ. Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, ziua a cincea.

În tâlcuirea sa la Ziua a Cincea a Facerii, Sfântul Ioan Gură de Aur scoate în evidenţă precizia şi acurateţea ordinii în care se descrie zidirea:

„Să vedem ce ne învaţă şi astăzi fericitul Moise, dar, mai bine spus, să vedem ce vrea să ne înveţe Duhul Sfânt prin gura acestuia. […] Uită-te cât e de bun Dumnezeu ! Ne învaţă toată crearea lumii într-o oarecare ordine şi înlănţuire. […] Ai văzut cât de precisă e învăţătura? Ai văzut cât pogorământ a arătat Stăpânul faţă de neamul omenesc? De unde am fi putut şti noi acestea cu atâta precizie, dacă El, pentru multa şi nespusa Lui iubire de oameni, nu ne-ar fi învrednicit să ne înveţe prin gura prorocului, ca să putem cunoaşte şi ordinea creaţiei, şi puterea Creatorului, şi că s-a făcut faptă cuvântul Lui, şi că acest cuvânt a dăruit celor create şi existenţă şi venirea la existenţă.”

Astfel, despre Ziua a Cincea scrie următoarele:

„După cum pământului i-a spus numai atât: Să răsară, şi pământul a dat fel de fel de flori, de ierburi şi de seminţe, şi numai cu cuvântul au fost aduse toate la fiinţă, tot aşa şi acum a spus: Să scoată apele vietăţi cu suflete vii şi păsări, zburătoare pre pământ sub tăria cerului, şi dintr-o dată au fost create atâtea feluri de târâtoare, atât de deosebite păsări, că nici nu este cu putinţă a le înşira cu cuvântul.”

Sfântul Vasile scrie:

„Astfel, apa a fost silită să slujească poruncii Ziditorului. Nespusa şi marea putere a lui Dumnezeu a arătat vii, lucrătoare şi mişcătoare tot felul de vieţuitoare ale apelor, şi este cu neputinţă să numeri speciile lor, căci deodată cu porunca apele au primit şi capacitatea de a naşte.”

Iar Sfântul Ambrozie:

„La această poruncă, apele îndată şi-au ivit odrăslirea. Râurile erau în chinurile facerii. Iezerele zămisleau partea lor de viaţă. Marea însăşi în­cepu a naşte tot felul de târâtoare… Nici că putem pomeni mulţimea nu­mirilor tuturor soiurilor aduse într-o clipită la viaţă de către dumnezeiasca poruncă. Căci forma materialnică şi suflarea de viaţă întru o aceeaşi clipi­tă au fost aduse la fiinţare… Aceeaşi clipă şi aceeaşi putere ziditoare au adus la existenţă şi chitul şi broasca.”

Aici, ca şi la zidirea tuturor vieţuitoarelor, Dumnezeu zideşte pe prima din fiecare fel:

„Acum este pârga fiecărui fel de vieţuitoare din apă care, ca şi semin­ţele din natură, primesc porunca de a se arăta. Mulţimea lor va avea loc din naşterea lor, a unora din altele, când trebuie să crească şi să se în­mulţească.”

Să cercetăm acum înţelesul zicerii „după fel”, care se repetă la fiecare dintre cele trei zile când se zideşte viaţa. Nu poate fi nici o îndoială că Sfinţii Părinţi au înţeles cu toţii şi în chip desluşit că în cele trei zile Dumnezeu a zidit toate felurile de făpturi pe care le cunoaştem azi. Lucrul acesta se poate vedea din desele lor afirmaţii că Dumnezeu creează de îndată şi pe loc, că numai cuvântul Său este cel care aduce făpturile la existenţă, că apele şi pă­mântul nu au însuşirea naturală de a da naştere vieţii. Asupra celui din urmă punct, Sfântul Vasile scrie (vorbind de Ziua a Şasea):

„Pământul a scos la iveală ceea ce se afla în el nu pentru că Dumnezeu a spus: Să scoată, ci pentru că Dumnezeu, Care i-a dat porunca, i-a dăruit pământului şi puterea de a scoate din sine. Nici când pământul a auzit: Să răsară iarbă verde şi pom roditor, pământul nu a scos iarba verde pe care o avea ascunsă în el, nici nu a scos la suprafaţă finicul sau stejarul sau chiparosul, care stăteau ascunşi undeva jos în sânul pământului. Nu ! Ci Cuvântul dumnezeiesc zideşte cele ce se fac. Să răsară pământul. Nu să răsară ceea ce fusese pus în el mai dinainte, ci să dobândească ceea ce nu are, adică puterea de a lucra, putere dăruită de Dumnezeu pământului prin poruncă.”

Sfinţii Părinţi au o învăţătură foarte clară despre „felurile” facerii. Pentru moment să ţinem minte doar ideea că nu e nevoie să definim precis limitele acestor „feluri”. „Speciile” taxonomiei moderne (adică ale ştiinţei clasificării) sunt uneori arbitrare, necorespunzând neapărat cu „felurile” din Cartea Facerii; dar, îndeobşte, am putea zice că Părinţii înţeleg că un anumit „fel” cuprinde acele făpturi în stare să producă urmaşi fertili, cum vom vedea în cele ce urmează.

Sfântul Vasile învaţă că „felurile” din Cartea Facerii (desigur, cu excepţia celor care ar fi putut să dispară) îşi păstrează firea până la sfârşitul timpului:

„Deci, decât orice altă spusă e mai adevărată spusa aceasta: sau este sămânţă în plante, sau au în ele o putere seminală. Acest lucru vrea să-l spună Scriptura prin cuvintele «după fel». Colţişorul trestiei nu odrăsleşte măslinul, ci din trestie iese altă trestie, iar din seminţe răsar plante înru­dite cu seminţele aruncate în pământ. Şi astfel, ceea ce a ieşit din pământ la cea dintâi naştere a plantei, aceea se păstrează şi până acum; iar prin răsărirea în continuare se păstrează «felul».”

Apoi:

„După cum sfera, dacă se împinge şi este pe un loc înclinat, merge la vale datorită alcătuirii sale şi a însuşirii locului şi nu se opreşte înainte de a ajunge pe loc şes, tot aşa şi existenţele, mişcate de o singură poruncă, străbat în chip egal creaţia, supusă naşterii şi pieirii şi păstrează până la sfârşit continuarea felurilor, prin asemănarea celor ce alcătuiesc felul. Din cal se naşte cal, din leu alt leu, din vultur tot vultur, şi fiecare vieţui­toare îşi păstrează felul prin continue naşteri, până la sfârşitul lumii. Tim­pul nu strică, nici nu pierde însuşirile vieţuitoarelor, ci parcă acum ar fi fost făcute, merg veşnic proaspete împreună cu timpul.”

Tot aşa învaţă şi Sfântul Ambrozie:

„În conul de pin firea pare a înfăţişa însuşi chipul ei; el păstrează însu­şirile proprii pe care le-a primit de la acea dumnezeiască şi cerească poruncă, şi îşi repetă zămislirea întru urmarea şi rânduiala anilor până la plinirea vremii.”

Acelaşi Părinte zice încă mai hotărât:

„Cuvântul lui Dumnezeu pătrunde fiece zidire din alcătuirea lumii. De-aceea, precum au poruncit Dumnezeu, toate felurile de făpturi vii s-au născut cu grăbire din pământ. Ascultând de o lege statornică, toate au ur­mat unele altora veac după veac, după fel şi după asemănare. Leul zămis­leşte leu; tigrul, tigru; bivolul, bivol; lebăda, lebădă şi vulturul, vultur. Ceea ce s-a poruncit o dată devine în fire un obicei pentru totdeauna. De-aceea pământul n-a încetat a aduce cinstirea slujbei sale. Soiul înce­pător al făpturii vii este păstrat pentru vremile viitoare de către generaţiile următoare ale felului său.”

Încercările de încrucişare din toate timpurile, atât la plante, cât şi la ani­male, pentru a crea noi specii prin împerecherea indivizilor din specii diferi­te, atunci când reuşesc, dau rezultate care nu fac decât să dovedească zicerea patristică despre statornicia speciilor: „hibrizii” sunt sterpi, neputându-se re­produce. Sfântul Ambrozie foloseşte acest exemplu spre a avertiza oamenii asupra „unirilor nefireşti” care se împotrivesc legilor pe care le-a aşezat Dumnezeu în Zilele Facerii:

„Cât de curate şi nepătate generaţii urmează fără amestecare una după alta, astfel încât peştele zămisleşte peşte, iar foca, focă. Scorpionul de mare şi el îşi păzeşte patul nuntirii neîntinat… Peştii nu ştiu nimic despre unirea cu rase străine. Ei n-au logodne nefireşti precum cele săvârşite cu dinadinsul între animale din rase diferite precum, de pildă, între măgar şi iapă, sau între măgăriţă şi armăsar, amândouă acestea fiind pilde de unire nefirească. Cu siguranţă, sunt situaţii când firea suferă mai mult în caz de pângărire decât de vătămare a unui ins. Omul, ca începător al sterpiciunii încrucişărilor, este răspunzător de aceasta. El socoteşte un animal corcit mai preţios decât unul dintr-un soi firesc. Amesteci laolaltă rase străine şi amesteci sămânţe deosebite.”

Specificitatea şi integritatea „sămânţelor” fiecăruia dintre „felurile” zidirii ţine în aşa măsură de gândirea scripturală şi patristică, încât slujeşte în Scrip­tură drept temei pentru una dintre Pildele Domnului nostru privitoare la deo­sebirea dintre bine şi rău, virtute şi păcat. Sfântul Ambrozie foloseşte această pildă (Mat. 13, 24-30) spre a ilustra integritatea sămânţelor fiecărui „fel”:

„Nu e nici o primejdie ca rânduiala lui Dumnezeu, cu care însăşi firea s-a obişnuit, să se facă deşartă în vremile viitoare din lipsă de prăsilă, în­trucât astăzi întregul obârşiei se păstrează încă în sămânţe. Ştim că neghi­na şi alte sămânţe străine, care adesea se răspândesc între roadele pămân­tului, se cheamă «zâzanii» în Evanghelie. însă acestea ţin de un soi apar­te, şi nu au decăzut într-un alt soi printr-o preschimbare a sămânţei grânelor. Domnul ne-a spus că este aşa când a zis: Asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului care a semănat sămânţă bună în ţarina sa. Dar, dor­mind oamenii, a venit vrăjmaşul lui şi a semănat neghine între grâu. De-aici pricepem că neghinele şi grânele par a fi osebite cu adevărat, atât ca nume, cât şi ca fel. De-aceea şi slugile au zis stăpânului: Doamne, au nu ai semănat sămânţă bună în ţarina Ta ? Dar de unde are neghine ? Iar El a zis lor: Un om vrăjmaş a făcut aceasta. Una este sămânţa diavo­lului; cealaltă a lui Hristos, semănată după dreptate. Deci Fiul Omului a semănat una, iar diavolul a semănat-o pe cealaltă. Din această pricină firea fiecăreia este osebită, căci şi semănătorii sunt potrivnici. Hristos seamănă împărăţia lui Dumnezeu, pe când diavolul seamănă păcatul. Cum dar poate această împărăţie să fie de acelaşi soi cu păcatul ? Astfel este împărăţia lui Dumnezeu, zice El, ca atunci când omul aruncă sămânţa în pământ.”

După cum deosebirea speciilor e legată de deosebirea între bine şi rău, tot aşa şi amestecul speciilor e legat de relativismul moral. Se ştie prea bine cum cei ce cred în relativitatea binelui şi răului, a virtuţii şi viciului, se folo­sesc de teoria cosmologică a evoluţiei universale spre a-şi apăra credinţa ca fiind „ştiinţifică” şi „realitate de fapt”: dacă omul a fost „cândva” un animal inferior şi „evoluează” către altceva, atunci cum e cu putinţă ca firea lui ne­statornică să fie silită să se supună poruncilor date doar pentru una dintre treptele „dezvoltării” sale? Ateismul marxist s-a ataşat de teoria evoluţiei încă de la început, predicând-o până azi ca pe una dintre doctrinele cruciale ale filosofiei sale relativiste.

Ideea statorniciei firii şi a integrităţii şi deosebirii „felurilor” ei străbate literatura patristică. Ea slujeşte drept model, de pildă învierii trupului ome­nesc. Sfântul Ambrozie scrie în tratatul său despre înviere:

„În tot ceea ce rodeşte, firea rămâne credincioasă sieşi… Sămânţele unui fel nu pot fi schimbate într-un alt fel de plantă, nici nu dau la iveală roade deosebite de propriile sămânţe, astfel încât oamenii să răsară din şerpi şi carnea din dinţi; cu-atât mai mult e de crezut, aşadar, că tot ceea ce s-a semănat va răsări din nou în propria fire, că rodul grânelor nu se deosebeşte de sămânţă, că cele moi nu răsar din cele tari, nici cele tari din cele moi, şi nici otrava nu se schimbă în sânge; ci carnea se reface din carne, oasele din oase, sângele din sânge, umorile trupului din umori. Mai puteţi deci voi, păgânilor, cei ce sunteţi în stare să susţineţi că există schimbare, să mai tăgăduiţi reaşezarea firii ?”

În acelaşi sens scrie şi Sfântul Grigorie al Nyssei:

„Căci citim în Scriptură, la începutul facerii lumii, că pământul a odrăslit mai întâi felurite ierburi, apoi din fiecare plantă a crescut sămân­ţa; după ce aceasta a căzut în pământ, din ea a crescut iarăşi acelaşi soi de plantă cum a fost la început. Şi zice slăvitul Apostol că acelaşi lucru se petrece şi la înviere. Dar aflăm de la el nu numai că firea omenească se va schimba în ceva foarte mărit, ci şi că ceea ce nădăjduim noi este alt­ceva decât starea noastră primordială.”

O ciudată paralelă la teoria modernă a evoluţiei universale se poate vedea în vechea învăţătură păgână despre transmigrarea sufletelor (reîncarnare). Reacţia Sfinţilor Părinţi faţă de această idee, pe care au osândit-o cu toţii, arată cât de mult se preocupau de păstrarea rânduielilor zidirii şi neamestecării felurilor şi făpturilor sale. Sfântul Grigorie al Nyssei scrie:

„Mi se pare că cei ce cred că sufletul rătăceşte în fiinţe cu natură dife­rită, confundă proprietăţile naturii, amestecând şi încurcând lucrurile între ele: iraţionalul cu raţionalul, sensibilul cu insensibilul, care, dacă vin în contact unul cu altul, nu sunt despărţite între ele de nici o ordine firească. Or, să zicem că acelaşi suflet este acum cuvântător şi gânditor, purtând haina trupească corespunzătoare, iar apoi acelaşi suflet alunecă, vârându-se în găuri ca şerpii sau se adună în stoluri ca păsările, sau se face vită de povară, sau carnivor acvatic, sau decade până la nesimţire şi face rădă­cini, devenind copac şi odrăslind ramuri care cresc, apărând pe ele fie o floare, fie un fruct bun de mâncat, fie unul otrăvitor. Dar aceasta nu este altceva decât a crede că toate sunt la fel şi că în toate câte sunt există o singură fire, topită într-o generalizare confuză şi nedistinctă, de vreme ce nici o proprietate nu desparte corpurile unul de altul.”

Ideea că „în toate câte sunt există o singură fire” stă, desigur, la temelia teoriei evoluţiei universale. Erasmus Darwin (bunicul lui Charles) indicase deja speculaţiei ştiinţifice această direcţie, la sfârşitul veacului al optspreze­celea. O astfel de idee este cu totul străină gândirii scripturale şi patristice.

Anunțuri

Martie 28, 2009

Cele sase zile luate pe rand – Facere 1,14-19

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

1, 14-19: Şi a zis Dumnezeu: Să se facă luminători întru tăria cerului, ca să lumineze pre pământ şi să despartă între zi şi între noapte. Şi să fie spre semne şi spre vremi şi spre zile şi spre ani. Şi să fie spre luminare întru tăria cerului, ca să lumineze pre pământ. Şi s-a făcut aşa. Şi a făcut Dumnezeu doi luminători mari, luminătorul cel mai mare spre stăpânirea zilei, iară lu­minătorul cel mic spre stăpânirea nopţii, şi stelele. Şi i-a pus pre ei Dumne­zeu întru tăria cerului ca să lumineze pre pământ, şi să stăpânească peste zi şi peste noapte, şi să despartă între lumină şi întunerec. Şi a văzut Dum­nezeu că este bine. Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, ziua a patra.

Ziua a Patra a facerii dă multă bătaie de cap celor ce ar dori să aranjeze cele Şase Zile în cadrul evoluţionist, căci lucrul acesta este cu totul imposibil de făcut dacă soarele a fost creat într-adevăr în Ziua a Patra.

Iată de ce apologeţii interpretării evoluţioniste sunt nevoiţi să creadă că soarele a fost de fapt făcut în Ziua întâi, laolaltă cu cerul, şi doar a apărut în Ziua a Patra – chipurile, după ce învelişul de nori al pământului din primele trei zile s-ar fi ridicat.

Dar trebuie să ne amintim din nou că primele capitole din Cartea Facerii nu istorisesc dezvoltarea naturală a pământului după legile ce guvernează dezvoltarea sa în prezent, ci istorisesc începutul miraculos al tuturor lucruri­lor. Nu avem voie să rearanjăm Zilele Facerii spre a se potrivi cu teoriile noastre; ci, mai curând, ar trebui să ne smerim cugetul, astfel încât să înţele­gem ce spune de fapt textul sfânt. Şi în acest caz, ca întotdeauna, Sfinţii Pă­rinţi sunt cheia înţelegerii. Cum au înţeles ei Ziua a Patra?

Sfinţii Părinţi sunt cu toţii de acord când afirmă că soarele şi luminătorii cerului au fost făcuţi în Ziua a Patra – nu doar au apărut atunci. Nu există nici un motiv pentru care Părinţii, dacă textul Facerii ar fi îngăduit-o, să nu fi acceptat explicaţia, mai „firească” aparent, că lumina soarelui a luminat primele trei zile ale facerii, însă globul soarelui a devenit vizibil de pe pământ doar în Ziua a Patra. Faptul că ei resping cu toţii explicaţia aceasta însemnă că textul Facerii nu o îngăduie.

Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Dumnezeu a creat soarele în ziua a patra, ca să nu socoteşti că datorită lui avem ziua.” Sfântul Vasile învaţă: „Cerul şi pământul fuseseră făcute mai înainte; după facerea lor a fost creată lumina, apoi a fost despărţită ziua de noapte, apoi iarăşi s-a făcut tăria şi arătarea uscatului; apa s-a adunat într-o adunare cu margini fixe şi determinate; pământul s-a umplut cu cele care au răsărit din el, a odrăslit mii şi mii de feluri de plante şi s-a umplut cu toate soiurile de arbori. Nu erau încă nici soarele, nici luna, ca să nu spună oamenii că soarele este pricina şi tatăl luminii, ori ca aceia ce nu-1 cunosc pe Dumnezeu să-1 so­cotească creator al celor răsărite din pământ. […]

Dacă lumina a fost fă­cută mai înainte, pentru ce se spune acum iarăşi că soarele a fost făcut ca să lumineze ? […] Cuvintele acestea nu sunt contrare celor ce s-au spus despre lumină. Atunci, la început, s-a adus la existenţă firea luminii; acum, corpul acesta ceresc a fost făcut ca să fie vehicul al acelei lumini întâi-născute. […] Să nu-mi spui că este cu neputinţă ca acestea să stea despărţite. Nici eu nu spun că ne este cu putinţă, mie şi ţie, să despărţim lumina de corpul soarelui, ci spun că cele care pentru mintea noastră nu sunt despărţite, acelea pot fi despărţite în realitate de Creatorul firii. […]

Să fie spre semne şi spre zile, zice Scriptura. Nu ca să facă zilele, ci ca să stăpânească zilele. Căci ziua şi noaptea au fost făcute înainte de facerea luminătorilor.”

Sfântul Ambrozie subliniază îndeosebi acest fapt:

„Priveşte mai întâi la tăria cerului care a fost făcută înaintea soarelui; priveşte mai întâi la pământul care a început a se vedea şi era tocmit încă mai înainte ca soarele să se ivească; priveşte la verdeaţa pământului care a fost mai înainte de lumina soarelui. Rugii de mure au fost mai înainte de soare; firul ierbii e mai bătrân ca luna. Aşadar, nu socoti drept zeu acel lucru ale cărui daruri date de Dumnezeu se văd a fi mai preţioase. Tre­cuseră trei zile; în vremea aceasta nimeni nu s-a îngrijit de soare totuşi strălucirea luminii se vădea pretutindeni. Căci şi ziua îşi are lumina ei, care şi ea a fost mai înainte de soare.”

Ideea că viaţa pe pământ a fost de la început dependentă de soare, şi chiar că pământul însuşi provine de la soare – este o idee recentă, care nu e alt­ceva decât o simplă presupunere; nu are nici măcar legătură directă cu ade­vărul sau falsitatea aşa-numitei evoluţii a vieţii pe pământ. întrucât oamenii veacurilor recente au căutat o „nouă” şi „naturală” explicaţie a obârşiei lu­mii, lepădându-se de explicaţia provenită din descoperirea dumnezeiască, a părut a fi de la sine înţeles că soarele – mult mai mare şi mai însemnat din punct de vedere astronomic decât pământul, şi centrul orbitei terestre – trebuie să preceadă pământul, mai curând decât invers.

Dar descoperirea dumnezeiască, în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, ne spune dimpotrivă: pământul este întâi, atât ca timp, cât şi ca însemnătate, iar soare­le al doilea. Dacă mintea nu ne-ar fi aşa de încătuşată de modele intelectuale ale vremii, de nu ne-am teme aşa de tare să fim socotiţi „rămaşi în urmă”, nu ne-ar veni aşa de greu să ne deschidem minţile spre această explicaţie alter­nativă a începuturilor lumii.

În concepţia scriptural-patristică, pământul, ca sălaş al omului, încununa­rea zidirii lui Dumnezeu, e centrul universului. Orice altceva – indiferent de explicaţia ştiinţifică a stării şi mişcării sale prezente, sau de imensitatea sa fizică în comparaţie cu pământul – este un lucru secundar, şi a fost făcut întru folosul pământului, adică al omului. O asemenea putere şi măreţie ca a Dumnezeului nostru n-ar trebui să ne mai lase nici o îndoială că într-o singu­ră clipă de punere în lucrare a puterii Sale ziditoare a adus la fiinţare întregul pământ – mare pentru noi, dar numai o fărâmă în univers – iar într-o altă clipă a puterii Sale a făcut întreaga imensitate a stelelor cerului. Putea să facă infinit mai mult decât atât, dacă ar fi voit; în textul insuflat al Cărţii Facerii El ne-a lăsat doar o simplă schiţă a celor săvârşite, iar istorisirea lor nu este obligată să se conformeze cu speculaţiile şi presupunerile noastre omeneşti.

În zilele noastre este ceva uşor şi la modă să crezi că totul a „evoluat”, prin legi absolut uniforme, pe care le putem observa şi acum, dintr-un strop primordial de energie sau materie; dacă totuşi cineva are nevoie de „Dumne­zeu” pentru a explica ceva, este numai pentru a-1 face „creatorul” acestui strop sau iniţiatorul „big-bang-ului” care se presupune că a produs tot ceea ce există. Este nevoie azi de o minte mult mai deschisă, mult mai puţin încă­tuşată de „opinia publică”, spre a începe să vezi măreţia lucrării ziditoare a lui Dumnezeu descrise în Cartea Facerii. Sfinţii Părinţi – minţile cele mai „sofisticate” şi mai „ştiinţifice” ale vremii lor – pot fi descuietorii minţilor noastre încuiate.

Dar, s-ar putea pune întrebarea, oare zidirile lui Dumnezeu nu trebuie să aibă sens şi din punct de vedere „natural” ? De ce dar a făcut Dumnezeu un corp atât de uriaş ca soarele să slujească unui corp aşa de mic precum pă­mântul ? N-ar fi putut oare să-şi păstreze energia şi să facă un soare ceva mai apropiat de mărimea pământului ?

Putem, desigur, să concepem un soare mult mai mic decât cel pe care-1 cunoaştem şi mult mai apropiat de pământ, păstrându-şi, în acelaşi timp, mă­rimea aparentă văzută de pe pământ. Dar un astfel de soare şi-ar risipi ener­gia mult mai repede decât o face soarele nostru prezent. E vădit că Dumne­zeu a făcut soarele la dimensiunea şi la distanţa de pământ necesară, spre a da pământului cantitatea de lumină şi căldură de care are nevoie spre a între­ţine viaţa până la sfârşitul veacului, când soarele se va întuneca (Mat. 22, 30). Mai mult, Dumnezeu a făcut împărţirea omului în bărbat şi femeie pre­văzând căderea omului şi faptul că înmulţirea omenirii va avea nevoie de o modalitate pătimaşă de procreare.

Dacă-i aşa, oare nu s-ar putea ca şi soarele şi luna să nu fi făcut parte din ,,imaginea” iniţială a lui Dumnezeu asupra zidirii Sale, ci să fi fost făcute doar spre a însemna zilele şi lunile si anii stării căzute a omului ? Lumina originară, creată în Ziua întâi, nu avea nevoie de un corp care să o cuprindă. La sfârşitul lumii soarele se va întuneca, şi. luna nu-şi va da lumina sa, şi stelele vor cădea din cer (Mat. 22, 30); iar în împărăţia Cerurilor, la fel ca în Ziua întâi a Facerii, va fi din nou lumină fără soare şi lună – căci cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună ca să lumineze întru ea, că slava lui Dumnezeu a luminat-o pre ea (Apoc. 21, 23).

Dar acestea sunt taine asupra cărora nu putem face decât presupuneri.

Martie 22, 2009

Cele sase zile luate pe rand – Facere 1,11-13

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

1, 11-13 Şi a zis Dumnezeu: Să răsară pământul iarbă verde, care să semene sămânţă după fel şi după asemănare, şi pom roditor care să facă rod, căruia să fie sămânţa lui într-însul după fel pre pământ. Şi s-a făcut aşa. Şi a dat din sine pământul iarbă verde, care seamănă sămânţă după fel şi după asemănare, şi pom. roditor care face rod, a căruia sămânţa lui este într-însul după fel pre pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi s-a făcut seară, şi s-a făcut dimineaţă, ziua a treia.

Sfinţii Părinţi sunt cu toţii de acord în a arăta chipul minunat al zidirii din Ziua a Treia: Sfântul Vasile învaţă:

„Să răsară pământul iarbă verde. Şi într-o clipită de vreme pământul, ca să păzească legile Creatorului, a trecut plantele prin toate fazele lor de creştere, începând cu odrăslirea, şi le-a adus îndată la desăvârşire. Fâneţele erau încărcate cu belşugul ierbii; câmpiile bine roditoare erau acoperite cu semănături care, prin mişcarea spicelor lor, dădeau imaginea valurilor mării. Orice fel de iarbă şi orice fel de verdeaţă, fie dintre păioase, fie dintre legume, umpleau atunci din belşug întreg pământul. […] Şi pom roditor, a zis El, care să facă rod, căruia să fie sămânţa lui într-însul după fel pre pământ. La acest cuvânt, toate pădurile s-au îndesit, toţi arborii s-au ridicat iute în sus, cei care în chip firesc se ridică la mare înălţime: brazii, cedrii, chiparoşii, pinii; toate crângurile s-au acoperit îndată de tufani deşi şi de aşa-numiţii arbuşti care slujesc la facerea ghirlandelor: trandafirul, mirtul şi dafinul, care nu erau mai înainte pe pământ; toţi, într-o clipită de vreme, au apărut, fiecare cu mirosul său, deosebiţi prin însuşiri foarte precise de alţi arbuşti, fiecare cunoscut prin însuşirea sa.”

Sfântul Efrem Sirul afirmă explicit:

„Ierburile, la vremea facerii lor, s-au ivit într-o singură clipă, dar la în­făţişare arătau ca de mai multe luni. Tot aşa copacii, la vremea facerii, s-au făcut într-o singură zi, dar împlinirea şi roadele care făceau să le atârne crengile la pământ îi arătau ca şi cum ar fi fost de câţiva ani.”

Sfântul Grigorie al Nyssei subliniază şi el că Dumnezeu nu a făcut doar seminţele sau potenţialităţile creşterii, ci însăşi zidirea pe care o cunoaştem; seminţele s-au ivit din primele plante făcute:

„Căci citim în Scriptură, la începutul facerii lumii, că pământul a odrăslit mai întâi felurite ierburi, apoi, din fiecare plantă, a crescut să­mânţa; după ce aceasta a căzut în pământ, din ea a crescut iarăşi acelaşi soi de plantă cum a fost la început. […] Căci la început spicul n-a răsărit din sămânţă, ci sămânţa a crescut din spic; iar după aceea spicul a răsărit din sămânţă.”

Aşa cum ne spun Părinţii mereu şi mereu, plantele şi copacii au apărut pe pământ înainte de existenţa soarelui. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie:

„De-aceea îţi arată [Moise], înainte de facerea soarelui, pământul acoperit cu de toate, ca să nu pui pe seama soarelui desăvârşirea roadelor, ci pe seama Creatorului universului.”

Sfântul Vasile zice:

„De aceea a dat Dumnezeu pământului această podoabă înainte de facerea soarelui, ca să înceteze cei rătăciţi să se mai închine soarelui, ca unuia ce ar fi pricina vieţii.”

Şi Sfântul Ambrozie dezvoltă grăitor acest subiect:

„Nască-se dar iarba cea verde mai înainte de ivirea luminii soarelui, fie lumina ei înaintea celei de soare. Fie ca pământul să odrăslească înainte de a primi întăritoarea îngrijire a soarelui, spre a nu se da prilej de sporire omeneştii rătăciri. Fie ca toţi să cunoască că nu soarele e pricinuitorul creşterii plantelor… Cum ar putea soarele să dea puterea vieţii plantelor crescătoare, când acestea au fost mai înainte făcute să crească de dătătoarea de viaţă putere ziditoare a lui Dumnezeu, înainte ca soarele să fi înce­put a lua parte la astfel de vieţuire ? Soarele e mai tânăr decât mugurii, mai tânăr decât ierburile.” Ierburile şi copacii au dat sămânţă după fel. Această zicere a Scripturii este una dintre cheile gândirii patristice; îi vom dedica o lungă discuţie când vom ajunge la Ziua a Cincea a facerii, când făpturile însufleţite au fost şi ele făcute să apară tot după fel.

Martie 13, 2009

Cele sase zile luate pe rand – Facere 1,5

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

1, 5 Şi s-a făcut seară, şi s-a făcut dimineaţă, zi una.

Sfântul Vasile urmează astfel:

„Seara este hotarul comun dintre zi şi noapte, iar dimineaţa este veci­nătatea nopţii cu ziua. Aşadar, ca să dea zilei cinstea de a fi fost făcută înainte, Scriptura a vorbit mai întâi de sfârşitul zilei, apoi de sfârşitul nopţii, pentru că zilei îi urmează noaptea. Starea în lume înainte de face­rea luminii nu era noaptea, ci întunericul; noapte s-a numit atunci când Dumnezeu a despărţit întunericul de zi, şi întunericul a primit numire no­uă, ca să se deosebească de zi. […] Pentru ce nu a spus «ziua întâia», ci «zi una» ? Doar era firesc să o numească «ziua întâia», căci avea să-i adauge ziua a doua, a treia, a patra, pentru că era în fruntea celor care vin după ea. A spus «una» pentru că voia să determine măsura zilei şi a nopţii.”

Ziua întâi a facerii (indiferent cât de „lungă” s-ar presupune că este) pune început ciclului de şapte zile (fiecare cu „ziua” şi „noaptea” ei) ce se conti­nuă până în zilele noastre. Comentatorii raţionalişti, care văd în cele „şapte zile” şi în faptul că „seara” precede „dimineaţa” doar o proiecţie retrospec­tivă a unor obiceiuri iudaice târzii, se arată a fi în total dezacord cu modul patristic de a privi aceste lucruri, fiind deci incapabili să răspundă la întreba­rea: de unde şi de ce au luat iudeii aceste obiceiuri ? După concepţia patristică, textul dumnezeieşte descoperit poate să ne arate, şi chiar ne arată, literal obârşia lumii şi pricinile obiceiurilor iudaice (care au devenit acum creşti­ne – căci ziua noastră bisericească începe şi ea cu Vecernia, slujba de seară), lată-ne deci la sfârşitul acelei „Zi Una”, Ziua întâi a facerii. Ea a statorni­cit măsura timpului pentru toate epocile următoare (fiindcă „înainte” de ea nu exista timp; timpul începe cu ea). Ea este o zi deosebită de cele care urmează şi în altă privinţă, cum explică Sfântul Efrem:

„Deci, după mărturia Scripturii, cerul, pământul, focul, aerul şi apa au fost făcute din nimic; pe când lumina făcută în Ziua întâi şi toate celelalte lucruri făcute după ea s-au făcut din ceea ce exista mai înainte. Căci ori de câte ori Moise vorbeşte despre ceea ce s-a făcut din nimic foloseşte cu­vântul „făcut” (evreieşte: bara): a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi, deşi nu se scrie că focul, apa şi aerul au fost făcute, nici nu se spune că ar fi fost alcătuite din ceea ce exista mai înainte. Deci şi acestea sunt din nimic, tot aşa cum cerul şi pământul sunt din nimic. Dar când Dumnezeu începe a face din ceea ce există de mai înainte, Scriptura foloseşte o zicere precum aceasta: Şi a zis Dumnezeu: să se facă lumină, şi celelalte. Iar când se zice: Şi a făcut Dumnezeu chiţii cei mari, se spune înainte: Sa scoată apele vietăţi cu suflete vii. Deci numai cele cinci feluri de zidiri mai sus pomenite au fost făcute din nimic, pe când toate celelalte s-au făcut din cele făcute mai înainte din nimic.”

Cele „cinci zidiri” pomenite de Sfântul Efrem sunt cele „patru stihii” (sau „elemente”) din care, după definiţia ştiinţei antice, se alcătuiesc toate cele de pe pământ, împreună cu „cerul”. Nici măcar nu e nevoie să acceptăm acest mod de analizare a creaţiei spre a vedea că, într-adevăr, Ziua întâi a Facerii are ceva „de temelie”: ea cuprinde începuturile tuturor celor care urmează după ea. Am putea face speculaţii asupra locului de unde a apărut materia concretă a făpturilor vii, a corpurilor cereşti şi a celorlalte zidiri din următoa­rele cinci zile: a fost ea creată iarăşi din nimic, sau a fost cu adevărat doar o transformare a materiei preexistente ? Nu ar fi însă decât un simplu exerciţiu nefolositor, care nu ar contrazice nicidecum adevărul că structura de temelie a materiei şi creaţiei s-a făcut în Ziua întâi; lucrarea următoarelor cinci zile este mai puţin „radicală” decât cea a Zilei întâi – este mai mult o „tocmire” decât o „facere” în adevăratul înţeles.

Tocmai ideea „zidirii din nimic” sau „din nefiinţă” deosebeşte cu totul istorisirea Facerii de cea a tuturor miturilor păgâne şi a speculaţiilor despre creaţie. în acestea din urmă există un fel de demiurg sau „zeu-făurar” care alcătuieşte lumea dintr-o materie existentă care, aşa cum spun Sfinţii Părinţi, devine şi ea un fel de „zeu”. Cartea Facerii descrie începutul absolut al în­tregii lumi, iar nu dezvoltarea ei din ceva ce există deja; cum vom vedea, chiar zidirile următoarelor cinci zile, deşi se ivesc din materia creată mai înainte, sunt totuşi ceva cu totul nou, neputând fi înţelese ca simple dezvol­tări ale materiei întâi-create. Speculaţiile gânditorilor moderni care încearcă să descopere originea lumii într-un fel de materie absolut elementară ce se dezvoltă de la sine pot fi privite ca înrudite cu vechile speculaţii păgâne; ra­dicalismul explicaţiei din Cartea Facerii le depăşeşte pe ambele, tocmai fiindcă vine din descoperirea dumnezeiască, iar nu din presupunerile şi extrapolările omeneşti.

Creştinul care înţelege absolutul lucrării creatoare a lui Dumnezeu în cele Şase Zile priveşte zidirea prezentă cu alţi ochi decât cineva care o socoteşte o dezvoltare treptată sau o „evoluţie” a materiei primordiale (fie că aceasta e înţeleasă ca o creaţie a lui Dumnezeu sau ca existentă prin sine). Concepţia din urmă priveşte lumea ca fiind în mod „natural” ceea ce este, iar urmele ei din trecut se pot descoperi în formele din ce în ce mai simple, fiecare din ele putând fi înţeleasă în mod „natural”; dar prima concepţie, cea a Facerii, ne pune în faţa celor doi poli fundamentali ai existenţei: ceea ce există în prezent şi nimicul absolut din care s-a ivit dintr-o dată şi numai prin voinţa lui Dumnezeu.

Ne mai rămâne de pus o singură întrebare privitor la Ziua întâi: unde anume se plasează în ea zidirea lumii îngereşti ? Moise descrie numai zidirea lumii văzute; când anume s-a zidit lumea nevăzută a fiinţelor duhovniceşti ? Unii Părinţi socotesc că ele se cuprind în zidirea „cerului”; alţii nu sunt aşa de precişi, cunoscând însă că acestea s-au zidit tot „întru început”. Sfântul Vasile învaţă:

„Dar după cum se pare, a fost şi înainte de lumea aceasta ceva care se poate contempla cu mintea noastră, dar n-a fost consemnat de istorie, pentru că acest lucru era nepotrivit celor începători şi încă prunci cu cu­noştinţa. Era o stare mai veche decât facerea lumii, potrivită puterilor celor mai presus de lume, o stare mai presus de timp, veşnică, pururea fiitoare; în ea Ziditorul şi Creatorul tuturor a făcut creaturi: lumină du­hovnicească, potrivită fericirii celor care-L iubesc pe Domnul, firile raţio­nale şi nevăzute, şi toată podoaba celor duhovniceşti câte depăşesc min­tea noastră, ale căror nume nici nu este cu putinţă să le descoperim. Acestea umplu lumea cea nevăzută.”

La fel scrie şi Sfântul Ambrozie:      „îngerii, Domniile şi Stăpânirile, deşi au început să fiinţeze cândva, existau atunci când s-a zidit lumea. Căci ni se spune că s-au zidit toate, […] cele văzute şi cele nevăzute, ori scaunele, ori domniile, ori începătoriile,  ori stăpânirile:  toate printr-însul şi pentru dânsul s-au zidit într-adevăr, Dumnezeu i-a spus lui Iov: Când s-au făcut stelele, lăudatu-m-au cu glas mare toţi îngerii mei (Iov 38, 7). Vom vedea, în Ziua a Şasea, că Adam a fost ispitit de către satana, deci ştim că războiul din cer cu îngerii cei trufaşi, descris în Apocalipsă (12, 7-8), avusese loc mai înainte, iar satana căzuse deja „ca un fulger” (Le. 10, 18).107

Martie 3, 2009

Cele sase zile luate pe rand – Facere 1,1-2

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

1, 1-2 …a făcut Dumnezeu cerul şi. pământul. Şi. pământul era nevăzut şi netocmit.

Sfântul Vasile întreabă: …..

„Cum se face că, deşi amândouă, şi cerul şi pământul, au fost făcute având aceeaşi cinste, cerul a fost făcut desăvârşit, iar pământul este încă nedesăvârşit şi neterminat ? Sau, pe scurt, care era partea «netocmită» a pământului şi pentru care pricină pământul era «nevăzut» ? Tocmirea de­săvârşită a pământului o alcătuieşte belşugul din el: odrăslirea a tot felul de plante, creşterea pomilor înalţi, roditori şi neroditori, culorile frumoase şi mirosurile plăcute ale florilor şi toate câte, puţin mai în urmă, răsărind din pământ la porunca lui Dumnezeu, vor împodobi pământul care le-a dat naştere. Aşadar, pentru că nimic din acestea nu era pe pământ, pe bună dreptate Scriptura a numit pământul «netocmit». Acelaşi lucru îl pu­tem spune şi despre cer. Nici el nu era încă terminat, şi nici nu-şi primise podoaba lui; nu era luminat nici de lună, nici de soare, şi nici încununat cu cetele de stele. încă nu se făcuseră acestea. Deci n-ai păcătui faţă de adevăr dacă ai spune că şi cerul era «netocmit».”

Sfântul Ambrozie numeşte lucrarea Zilei întâi „temelia” lumii:

„Meşterul-zidar așează întâi temelia, iar după ce s-a pus temelia alcătu­ieşte feluritele părţi ale clădirii una după alta, iar apoi le adaugă şi podoa­bele… De ce nu a dat Dumnezeu […] stihiilor podoabele potrivite o dată cu ivirea lor, ca şi cum El, în clipa facerii, nu ar fi fost în stare să facă în­ dată ca cerul să sclipească ţintuit cu stele, iar pământul să se îmbrace în flori şi roade ? Putea prea bine să se fi întâmplat aşa. Totuşi, Scriptura arată că lucrurile au fost mai întâi zidite, şi abia pe urmă au fost rânduite; altfel ar trebui să presupunem că ele nu au fost de fapt create, şi că nu au avut început, întocmai ca şi cum firea lucrurilor ar fi fost născută de la început, neapărând a fi ceva adăugat pe urmă.”
Sfântul Efrem zice:

„El spune aceasta dorind a arăta că goliciunea a premers firea [lucru­rilor]… Pe atunci era doar pământul, şi nimic altceva în afară de el.”

1,2 Şi întuneric era deasupra adâncului.

Apele „adâncului” au fost făcute împreună cu pământul şi acopereau pă­mântul în întregime. Iată pricina înfăţişării sale netocmite. Părinţii socotesc că a existat o oarecare lumină făcută împreună cu cerul, căci cerul este tărâ­mul luminii; dar dacă este aşa, norii ce acopereau pământul o împiedicau să ajungă pe pământ. Sfântul Efrem scrie:

„Dacă toată zidirea (fie că facerea ei este pomenită sau nu) a fost fă­cută în şase zile, atunci norii s-au zidit în ziua întâi… Căci toate trebuiau a se zidi în şase zile.”

(Iată un alt indiciu al faptului că lucrarea celor Şase Zile se deosebeşte de lucrarea ziditoare a lui Dumnezeu de după aceea, şi că nu o putem înţelege proiectând în trecut experienţa noastră prezentă.)

Sfântul Ambrozie respinge explicit părerea că „întunericul” de aici se referă alegoric la puterile răului.

1, 2 Şi Duhul lui Dumnezeu se purta pre deasupra apei.

Aici vedem lucrarea celei de-a Treia Persoane a Sfintei Treimi în zidire. Sfântul Ambrozie scrie:

„încă nu venise plinătatea lucrării întru Duhul, precum este scris: Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată pu­terea lor (Ps. 32, 6). […] Duhul în chip cuvenit se purta peste pământ, cel sortit a aduce roadă, căci cu ajutorul Duhului el cuprindea seminţele noii naşteri, ce aveau să încolţească, după cuvintele prorocului: Trimite-vei Duhul Tău, şi se vor zidi, şi se va înnoi faţa pământului (Ps. 103, 30).”

Sfântul Efrem ne dă o imagine foarte domestică asupra lucrării Duhului în Ziua întâi:

„[Duhul Sfânt] a încălzit apele şi le-a făcut roditoare şi în stare să zămislească, ca pasărea când sade pe ouă cu aripile întinse şi le încălzeşte cu căldura ei, făcându-le roditoare. Tot Duhul Sfânt înfăţişa atunci pentru noi chipul Sfântului Botez, în care, prin mişcarea Sa pe deasupra apei, dă naştere copiilor lui Dumnezeu.” Duhul Sfânt a luat parte şi la celelalte zile ale Facerii, căci Iov vorbeşte de Duhul cel dumnezeiesc cel ce m-a făcut pre mine (Iov, 33, 4).

Martie 2, 2009

Cele sase zile luate pe rand – Facere 1,1

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

1,1 Întru început…

Cartea vorbeşte despre cele dintâi lucruri din lume. Dar cuvintele pot avea şi un înţeles tainic, cum învaţă Sfântul Ambrozie:

„Începutul în înţeles tainic este arătat de zicerea: Eu sunt Alfa şi Ome­ga, începutul şi sfârşitul (Apoc. 1, 8)… Cu adevărat, Cela ce este începu­tul tuturor lucrurilor, în puterea Dumnezeirii Sale, este, de asemenea, şi sfârşitul… Deci întru acest început, adică întru Hristos, Dumnezeu au zi­dit cerul şi pământul, fiindcă toate printr-însul s-au făcut, şi fără de dânsul nimic nu s-a făcut ce s-a făcut (loan 1, 3).”

Următoarele lucrări ale Facerii încep cu aceste cuvinte: a zis Dumne­zeu, Sfântul Vasile întreabă care e înţelesul lor, şi tot el ne răspunde:

„Să cercetăm în ce chip vorbeşte Dumnezeu. Oare aşa cum vorbim noi ? […] Oare transmiţând prin organele glăsuitoare cele gândite, prin mişcarea articulată a vocii, face cunoscut gândul cel într-ascuns ? Oare nu e basm să spui că Dumnezeu are nevoie de atâta timp pentru a-şi arăta gândurile ? Nu e oare mai cucernic să spui că voia dumnezeiască şi cel dintâi impuls al cugetării Sale este Cuvântul lui Dumnezeu [adică Hristos] ? Scriptura îl înfăţişează pe larg, ca să arate că Dumnezeu nu nu­mai că a voit să facă lumea, ci şi că a adus-o la existenţă cu un împreună-lucrător. Căci Scriptura ar fi putut urma să spună despre toate aşa cum a spus la început: întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul, apoi A făcut lumina, apoi A făcut tăria. Dar iată că Scriptura îl arată pe Dumnezeu poruncind şi vorbind; şi, fără să o spună, arată pe Cel Căruia îi porunceşte şi-i vorbeşte. […] Deci, aşa cum spuneam mai înainte, Scriptura, pentru a deştepta mintea noastră spre căutarea Persoanei Căreia i-au fost spuse cuvintele, a luat, cu înţelepciune şi dibăcie, forma aceasta de exprimare.”

Iată deci că Hristos este Ziditorul, cum afirmă şi Sfântul Ioan Evanghe­listul: întru început era Cuvântul… toate printr-însul s-a făcut, şi fără de dânsul nimic nu s-a făcut ce s-a făcut (Ioan 1, 1…3). Sfântul Pavel învaţă acelaşi lucru: Dumnezeu… a zidit toate prin Iisus Hristos (Efes. 3, 9); întru Dânsul [Hristos] s-au zidit toate, cele din ceruri şi cele de pre pământ, cele văzute şi cele nevăzute, ori scaunele, ori domniile, ori începătoriile, ori stă­pânirile toate printr-însul şi pentru Dânsul s-au zidit (Col. 1, 16).

Astfel, în iconografia ortodoxă tradiţională a facerii lumii nu vedem un bătrân (adică Tatăl) care-1 face pe Adam, ca în fresca lui Michelangelo din Capela Sixtină, ci pe Hristos. Fără îndoială că întreaga Treime creează: Tatăl porunceşte, Fiul zideşte, şi îndată vom vedea că şi Duhul ia parte la lucrare, „mişcându-se” sau „purtându-se” pe deasupra apei. Despre aceasta scrie Sfântul Efrem Sirul:

„Se cuvenea ca Duhul Sfânt să se poarte, ca o dovadă că în ce priveşte puterea ziditoare El este asemenea cu Tatăl şi cu Fiul. Căci Tatăl au grăit, Fiul au zidit, şi se cădea ca şi Duhul să-şi aducă lucrarea. Şi-aceasta o au făcut purtându-se, arătând prin aceasta în chip vădit că totul a fost adus întru fiinţare şi săvârşit de către Treime.”

Martie 1, 2009

Cele sase zile ale Facerii – De ce Şase Zile?

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

L-am citat deja pe Sfântul Efrem Sirul care afirmă că „nu este îngăduit a zice că ceea ce pare, potrivit celor istorisite [în Cartea Facerii], a fi fost zidit în şase zile, a fost zidit într-o singură clipă”. Sfinţii Părinţi se ţin cu multă fi­delitate de textul Facerii: când textul spune „zi”, ei socotesc că nu este îngă­duit a înţelege o perioadă de lungime nedeterminată, căci lucrările ziditoare ale lui Dumnezeu sunt imediate; dar la fel de neîngăduit li se pare faptul de a socoti aceste Şase Zile doar un artificiu literar spre a exprima o zidire ce ar fi avut loc toată dintr-o dată. Deşi fiecare lucrare ziditoare este imediată, în­treaga zidire constă dintr-o înșiruire ordonată a lucrărilor ziditoare. Sfântul Grigorie Teologul scrie:

„Zilelor [facerii] li se adaugă o anume întâietate, doime, treime, şi tot aşa, până la a şaptea zi de odihnă de la lucru, împărţindu-se prin aceste zile toată zidirea, tocmită cu rânduială de legi negrăite, dar nu alcătuită într-o clipă, de către Cuvântul cel Atotputernic, pentru Care a gândi ori a grăi înseamnă totodată a săvârşi fapta. Faptul că omul s-a ivit ultimul în lume, cinstit cu lucrarea mâinii şi cu chipul lui Dumnezeu, nu este câtuşi de puţin neaşteptat; căci pentru el, ca pentru un împărat, trebuia pregătit sălaşul împărătesc, şi numai atunci avea să fie adus în el împăratul, însoţit de toate făpturile.”

În acelaşi sens scrie şi Sfântul Ioan Gură de Aur:

„Nu putea oare dreapta Lui cea atotputernică şi nesfârşita Lui înţelep­ciune să aducă la fiinţare pe toate şi într-o singură zi ? Dar ce spun eu o singură zi ? Putea să le aducă într-o clipită ! Dar pentru că Dumnezeu n-a adus la fiinţare pentru trebuinţa Lui nimic din cele ce sunt – căci El n-are nevoie de nimic, fiind desăvârşit, ci a făcut totul din pricina iubirii Sale de oameni şi a bunătăţii Lui – pentru aceea le creează treptat, iar prin gura fericitului proroc ne învaţă lămurit despre cele ce s-au făcut, pentru ca, ştiindu-le bine, să nu cădem în greşalele celor ce judecă mânaţi de gânduri omeneşti. […] Dar pentru ce, dacă omul este mai de preţ decât toate, a fost făcut pe urmă ? Pentru o pricină foarte dreaptă. După cum atunci când are să vină un împărat într-un oraş este nevoie să meargă înainte însoţitorii şi toţi ceilalţi ca să pregătească palatul împărătesc, şi aşa intră împăratul în palat, în acelaşi chip şi acum, vrând Dumnezeu să-1 pună pe om peste toate cele de pe pământ ca împărat şi stăpânitor, i-a zi­dit mai întâi această locuinţă frumoasă, lumea; şi, numai după ce a fost gata totul, 1-a adus pe om ca să o stăpânească.”

Sfântul Grigorie al Nyssei repetă aceeaşi învăţătură, cum că omul, ca împărat, a apărut doar după ce i s-a pregătit domnia; dar şi el are o altă tâlcuire, mai tainică, a înșiruirii celor Şase Zile, pe care unii au încercat să o in­terpreteze ca pe o înfăţişare a teoriei evoluţiei. Să cercetăm deci îndeaproape această învăţătură. El scrie:

„Scriptura istoriseşte că în legătură cu facerea omului Dumnezeu a fo­losit o anumită cale şi a urmat o anumită ordine. Căci, după ce a fost al­cătuit universul fizic, ne spune Scriptura, omul nu s-a ivit îndată pe pă­mânt, ci înainte de el au fost zidite fiinţele necuvântătoare, iar înainte de ele au fost aduse la viaţă plantele. Prin această ordine cred că Scriptura a vrut să ne arate că puterea dătătoare de viaţă s-a amestecat cu natura ma­terială în chip treptat: mai întâi s-a îmbrăcat cu cele lipsite de simţuri, apoi înaintează spre fiinţele simţitoare, şi la urmă se înalţă spre firea cu­getătoare şi cuvântătoare. […] Zidirea omului este istorisită la sfârşit, fiindcă el recapitulează şi cuprinde în sine toate însușirile specifice de viaţă, atât ale plantelor, cât şi ale necuvântătoarelor. Căci şi omul se hră­neşte şi creşte ca şi plantele – la ele putându-se vedea cum îşi sug hrana prin rădăcini, scoţând-o în fructe şi frunze – dar, în acelaşi timp, el se lasă slujit şi de simţuri, ca şi vietăţile necuvântătoare. Însă gândirea şi raţiunea sunt însușiri aparte, neamestecate cu cele ale firii văzute… Puterea cuge­tătoare a sufletului nu se poate desfăşura în viaţa trupească decât numai prin mijlocirea simţurilor. Dar, fiindcă simţurile au existat mai înainte în natura fiinţelor necugetătoare, în chip necesar sufletul nostru, unindu-se cu trupul, se uneşte şi cu cele legate de trup, adică cu simţurile; iată dar toate acele fenomene lăuntrice pe care le numim «patimi».” La sfârşitul unei alte descrieri, dintr-o altă carte, Sfântul Grigorie încheie: „Iar faptul că Scriptura ne istoriseşte că omul a fost creat în urma tutu­ror celorlalte făpturi înseamnă că legiuitorul [Moisi] nu s-a gândit la altce­va decât la o învăţătură adâncă despre suflet, socotind că ceea ce e desă­vârşit vine la urmă, după trebuincioasa înșiruire în rânduiala lucrurilor…

Am putea deci socoti că firea pare a urca în trepte – vreau să zic feluritele însușiri ale vieţii – de la formele cele mai joase la cele desăvârşite.” Acesta e unul dintre foarte puţinele pasaje din scrierile Sfinţilor Părinţi pe care cei care cred în cosmogonia evoluţionistă le socotesc a fi apropiate de părerile lor. El vorbeşte de o „urcare în trepte… de la formele cele mai joase la cele desăvârşite” şi afirmă că omul „participă” oarecum la viaţa zidirii inferioare. Dar teoria evoluţionistă asupra originilor cere mult mai mult de­cât aceste păreri generale, necontestate de nimeni. Teoria evoluţiei cere ca omul să fie un descendent al creaţiei inferioare, să fi „evoluat” din ea. într-unui din cursurile viitoare vom cerceta mai îndeaproape ce anume spun Părinţii despre obârşia omului. Aici vom spune doar că Sfântul Grigorie nu numai că nu spune nimic care să arate că ar crede în astfel de păreri, dar alte păreri ale sale sunt chiar opuse. Astfel, el este de acord cu ceilalţi Părinţi care au scris despre Cartea Facerii că zidirea lui Dumnezeu are loc dintr-o dată; chiar în acelaşi tratat el spune că „toate vârfurile şi colinele, şi toate colţurile şi povârnişurile, şi toate vâlcelele erau presărate cu verdeaţă şi cu tot felul de copaci care, cu toate că abia de curând se înălţaseră din pământ, totuşi crescuseră până la cea mai deplină frumuseţe”, şi că „zidirea, ca să zic aşa, e săvârşită fără zăbavă de către puterea dumnezeiască, existând din­tr-o dată la porunca Sa.”

În continuare, Sfântul Grigorie afirmă explicit că motivul pentru care firea omenească are legătură cu zidirea inferioară este faptul că împărtăşeşte cu ea aceeaşi fire simţitoare; căci provine, într-adevăr, din acelaşi pământ din care s-au ivit şi făpturile inferioare. A susţine că acest fapt înseamnă că omul „se trage” din făpturile necugetătoare este o adăugire cu totul neînte­meiată la ceea ce a vrut să spună Sfântul; în acest caz ar trebui, într-adevăr, ca omul (împreună cu animalele) să se tragă şi din făpturile vegetale, întru­cât are în sine câte ceva şi din firea lor. Dar teoria evoluţiei nu învaţă că ani­malele au „evoluat” din plante, ci că cele două regnuri sunt ramuri separate şi paralele dintr-un strămoş primitiv comun.

Deci „urcarea în trepte” a Sfântului Grigorie nu arată nicidecum descen­denţa cronologică a omului din plante şi animale, ci arată doar înrudirea lui cu făpturile inferioare, împărtăşind felul de hrănire şi firea simţitoare a aces­tora, însușiri pe care toate făpturile născute pe pământ le au, în măsura în care le-au fost date de Dumnezeu. El nu descrie istoria omului, ci firea lui.

Vom vedea în continuare mai amănunţit ce anume credea Sfântul Grigorie despre „amestecul firilor” implicat de teoria evoluţiei.

Februarie 17, 2009

Cele sase zile ale Facerii – Introducere

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

Să cercetăm acum modelul patristic al celor Şase Zile ale Facerii. Nu vom sta să încercăm a ghici „cât de lungi” au fost acele zile deşi, când vom ajunge la sfârşit, vom avea o idee destul de limpede despre felul cum priveau Părinţii lungimea lor. Mulţi fundamentalişti socotesc că înţelegerea literală a Facerii se pierde dacă nu se acceptă că zilele sunt exact de două­zeci şi patru de ore; iar mulţi dintre cei care doresc să împace Facerea cu teoria modernă a evoluţiei cred că speranţele lor depind de acceptarea aces­tor zile ca fiind de milioane sau miliarde de ani lungime, conformându-se astfel presupuselor descoperiri ale geologiei. Cred că putem spune fără a greşi că ambele păreri sunt pe alături de subiect.

Nu înseamnă că aceste zile nu ar fi putut fi de douăzeci şi patru de ore, dacă Dumnezeu ar fi voit aşa; unul sau doi dintre Părinţi (de pildă, Sfântul Efrem Sirul) chiar afirmă explicit că aveau douăzeci şi patru de ore. Dar cei mai mulţi dintre Părinţi nu spun nimic despre acest subiect: nu era un subiect de discuţie în zilele lor şi se pare că nu le-a dat prin minte să stăruie a pro­iecta măsura timpului lumii noastre căzute asupra uluitoarelor şi minunatelor întâmplări ale celor Şase Zile.

Dar, dacă nu este nevoie să definim cele Şase Zile ale Facerii ca având douăzeci şi patru de ore, este iarăşi cu neputinţă să le privim ca având mili­oane sau miliarde de ani – adică să le forţăm să se potrivească măsurătorii evoluţioniste a timpului. Pur şi simplu, întâmplările din cele Şase Zile nu se potrivesc defel cu concepţia evoluţionistă. In Cartea Facerii primele vie­ţuitoare sunt ierburile şi pomii de pe uscat; viaţa nu a apărut întâi în mare, cum ar voi teoria evoluţionistă; aceste plante de uscat dăinuie o zi întreagă (miliarde de ani ?), înainte de zidirea soarelui, pe când, în orice variantă, evoluţionistă soarele precede însuşi pământul. Orice observator obiectiv re­zonabil ar ajunge la concluzia că cele Şase Zile ale Facerii, dacă sunt o relatare adevărată, iar nu produsul unei fantezii arbitrare sau al speculaţiei, pur şi simplu nu se potrivesc cu cadrul evoluţionist, deci nu e nevoie să le facem a fi de miliarde de ani lungime. Vom vedea mai jos cum descrierea Zilelor de către Sfinţii Părinţi face aproape imposibilă această interpretare. Este vă­dit că teoria evoluţiei vorbeşte despre cu totul altceva decât despre cele Şase Zile ale Facerii.

Şi, de fapt, nici o teorie ştiinţifică nu ne poate spune ceva despre cele Şase Zile. Ştiinţa încearcă să explice – uneori cu mai mult, alteori cu mai pu­ţin succes – schimbările lumii acesteia, întemeindu-se pe extrapolarea proce­selor naturale ce pot fi observate astăzi. Dar cele Şase Zile ale Facerii nu sunt un proces natural; ele sunt ceea ce a avut loc înainte de a începe să funcţioneze întregul proces natural al lumii. Ele sunt lucrarea lui Dumnezeu; prin definiţie, ele ţin de miracol, nepotrivindu-se cu legile firii ce cârmuiesc lumea pe care o vedem în prezent. Tot ceea ce putem şti despre ce anume s-a întâmplat în cele Şase Zile nu provine din extrapolări sau speculaţii ştiin­ţifice, ci doar din descoperirea dumnezeiască. In această privinţă, savanţii moderni nu sunt de mai mult folos decât vechii creatori de speculaţii şi mi­turi cosmice. Tâlcuitorii Cărţii Facerii subliniază acest lucru. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie:

„Ce vrea să însemne că mai întâi a fost cerul şi apoi pământul, întâi acoperişul şi apoi temelia? Dumnezeu nu se supune trebuinţelor fireşti; El nu e supus legilor meseriei. Voia lui Dumnezeu este ziditorul şi făuritorul firii şi al meşteşugului şi a tot ce fiinţează.” Vorbind de a Cincea Zi a Facerii, acelaşi Părinte spune:

Astăzi deci vine la ape şi ne arată că, prin cuvântul Lui şi prin porunca Lui, apele au dat din ele vietăţi însufleţite. […] Spune-mi care cuvânt ar putea înfăţişa minunea ?”

În Hexaimeronul său, Sfântul Vasile învaţă că în Ziua a Treia nu era vreo trebuinţă firească pentru ca apele să curgă în jos; aceasta e o lege a lumii noastre, dar atunci legea era ca şi inexistentă, până a venit porunca lui Dumnezeu:

„Însă poate că cineva va căuta să afle, pe lângă cele spuse, şi aceasta: Mai întâi, apa, în chip firesc, se revarsă spre locurile cele de jos. Pentru ce atunci Scriptura spune că face aceasta la porunca Creatorului? […] Dacă aşa este firea apei, atunci este de prisos porunca lui Dumnezeu ca să se adune apele într-o adunare. […] La prima întrebare răspund aşa: Tu cu­noşti mişcările apei, că apa curge în jos, că nu stă într-un loc şi că în chip firesc o porneşte spre locurile aplecate şi adânci, după ce Stăpânul a dat apei această poruncă. Dar ce putere avea apa înainte de a i se fi poruncit; să urmeze această cale nici tu n-o ştii şi nici n-ai auzit pe altul care să fi văzut. Gândeşte-te că glasul lui Dumnezeu, prin natura lui, are putere creatoare şi că porunca dată atunci zidirii a arătat celor zidite de Creator calea pe care trebuie s-o urmeze în viitor.”

Neîndoielnic, avem aici principala sursă a neînţelegerii între teoria ştiinţi­fică şi descoperirea religioasă. în timpul celor Şase Zile s-a făcut însăşi firea; cunoaşterea noastră actuală a legilor firii nu are cum să ne spună cum au fost alcătuite aceste legi. Intreaga temă a obârşirii primordiale, a începuturilor, a Facerii tuturor lucrurilor – este în afara sferei ştiinţei. Când un savant pă­trunde pe acest tărâm, el ghiceşte şi speculează ca şi cosmologii din vechi­me, iar aceasta nu numai că-l abate de la serioasa îndeletnicire a studierii proceselor fireşti ale lumii prezente, ci-l face şi să se ia la întrecere cu desco­perirea religioasă, singura sursă cu putinţă a unei cunoaşteri reale a începu­turilor lucrurilor, tot aşa cum este singura noastră sursă de cunoaştere a sfâr­şitului absolut al tuturor lucrurilor. Sfântul Vasile scrie:

„Pentru ce vă spun acestea ? Pentru că e vorba să cercetez alcătuirea lumii şi să contemplu universul, nu pe temeiul principiilor filosofiei lumii, ci pe temeiul învăţăturilor pe care Dumnezeu le-a dat lui Moisi, slujitorul Lui, vorbindu-i lui Moisi aievea, nu în ghicitură.”

De ne-am putea smeri îndeajuns spre a pricepe că, de fapt, putem cunoaşte foarte puţin din amănuntele celor Şase Zile ale Facerii, am avea mai bun prilej de-a înţelege ceea ce se poate înţelege despre Cartea Facerii. Doar Sfinţii Părinţi, iar nu speculaţiile cosmologice sau ştiinţifice, sunt cheia noastră pentru înţelegerea textului.

Februarie 14, 2009

Cum să citim „Cartea Facerii” – Natura textului (2)


Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006


Întru acelaşi cuget scrie şi Sfântul Vasile la începutul Hexaimeronului său:

„Aşadar Moisi, care a fost învrednicit, la fel cu îngerii, să vadă pe Dumnezeu faţă către faţă, el ne istoriseşte cele pe care le-a auzit de la Dumnezeu.”

In Omiliile la Facere, Sfântul loan Gură de Aur revine mereu asupra afir­maţiei că fiecare cuvânt al Scripturii este dumnezeieşte insuflat şi are un înţeles adânc – căci nu sunt cuvintele lui Moisi, ci ale lui Dumnezeu:

„Să vedem dar ce ne învaţă şi acum fericitul Moisi, care nu grăieşte acestea numai cu a sa gură, ci insuflat de harul lui Dumnezeu.” Apoi are o fascinantă descriere a felului cum face Moisi acest lucru. Ştim că prorocii Vechiului Testament au prevestit venirea lui Messia. In Cartea Apocalipsei, Sfântul loan Teologul a prorocit cele despre sfârşitul lumii şi viitorul Bisericii. Cum anume ştiau ce urma să se întâmple ? Este vădit că Dumnezeu le-a descoperit. Sfântul loan Gură de Aur zice că întocmai cum Sfântul loan Teologul a fost prorocul celor viitoare, Moisi a fost prorocul celor din trecut. El spune următoarele:

„Toţi ceilalţi proroci au spus sau cele ce aveau să se întâmple după multă vreme, sau cele ce aveau să se întâmple în vremea lor, pe când fericitul Moisi, care a trăit după multe generaţii de la facerea lumii, condus fiind de mâna cea de sus, a fost învrednicit să spună acelea care fuseseră create de Stăpânul tuturor înainte de naşterea lui! De-aceea a şi început spunând aşa: Intru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Aproape că ne strigă tuturora cu voce tare şi ne spune: «Rostesc oare acestea fiind învăţat de oameni ? Nu ! Cel care a adus pe acestea de la nefiinţă la fiinţă, Acela a mânat şi limba mea spre grăirea lor !» Aşa că, rogu-vă, să luăm aminte la cele spuse, nu ca şi cum le-am auzi de la Moisi, ci de la Dumnezeul universului prin gura lui Moisi, şi să zicem adio gândurilor noastre.” Aşadar, trebuie să ne apropiem de primele capitole ale Facerii ca de o carte prorocească, cunoscând că cele înfăţişate s-au întâmplat cu adevărat, dar cunoscând şi că – din pricina îndepărtării lor faţă de noi, şi din pricina firii lor însăşi, ca primele întâmplări din istoria lumii – le vom putea înţelege numai în chip nedesăvârşit, tot aşa cum nedesăvârşit înţelegem întâmplările de la sfârşitul lumii, înfăţişate în Apocalipsă şi în alte Scripturi ale Noului Testament. Sfântul loan Gură de Aur însuşi ne atrage luarea aminte să nu so­cotim a înţelege prea mult din zidirea lumii:

„Să primim cu multă recunoştinţă cuvintele Scripturii; să nu trecem de măsura noastră, nici să iscodim cele mai presus de noi, aşa cum au păţit duşmanii adevărului, care, voind să cerceteze totul cu propriile gânduri, nu s-au gândit că este cu neputinţă omului să cunoască desăvârşit creaţia lui Dumnezeu.”

Să încercăm deci a intra în lumea Sfinţilor Părinţi şi în felul lor de înţele­gere a textului Facerii, cel dumnezeieşte insuflat. Să iubim şi să cinstim scrierile lor, care în vremile noastre tulburi sunt faruri strălucitoare ce-şi aruncă atotluminătoarea rază asupra textului celui insuflat. Să nu ne pripim a crede că noi „ştim mai bine” decât aceia, iar de socotim a avea vreo înţele­gere pe care ei nu au zărit-o, să ne smerim, şovăind a o da altora, cunoscân-du-ne sărăcia şi slăbiciunea minţilor noastre. Fie ca ei să ne deschidă minţi­le, ca şi noi să pricepem descoperirea lui Dumnezeu.

Mai trebuie să adăugăm aici o observaţie finală despre studierea Cărţii Facerii în vremea noastră. Sfinţii Părinţi de la începuturile creştinismului, care au scris despre cele Şase Zile al zidirii lumii, au găsit de cuviinţă ca în anumite cazuri să semnaleze speculaţiile ştiinţifice sau filosofice necreştine ale vremii lor – de pildă, faptul că lumea ar fi veşnică, că s-ar fi ivit de la sine, că ar fi fost creată dintr-o materie preexistentă de către un dumnezeu-făurar limitat, şi aşa mai departe.

Şi în vremea noastră există speculaţii necreştine despre începuturile uni­versului, ale vieţii pe pământ etc, şi nu avem cum să nu le atingem în anu­mite momente ale tâlcuirii noastre. Astăzi cele mai răspândite idei de acest tip sunt cele legate de aşa-numita teorie a „evoluţiei”. Va trebui să discutăm pe scurt câteva dintre ideile sale dar, spre a evita neînţelegerile, trebuie să spunem ce anume înţelegem prin acest cuvânt.

Conceptul de „evoluţie” are mai multe accepţii, atât în limbajul ştiinţific cât şi în cel obişnuit: uneori nu este decât un sinonim pentru „dezvoltare”; alteori e folosit spre a descrie „variaţiile” ce apar în interiorul speciilor; şi, în sfârşit, descrie schimbările reale sau ipotetice din natură, de un tip oarecum mai cuprinzător. In cursul de faţă nu ne vom ocupa de aceste tipuri de „evoluţie”, ce aparţin în mare măsură domeniului realităţilor ştiinţifice şi interpretării lor.

Singurul tip de „evoluţie” de care va trebui să ne ocupăm este evoluţia în înţelesul de „cosmogonie” – adică teorie despre obârşia lumii. Pentru cei care studiază astăzi Facerea, acest tip de teorie a evoluţiei ocupă acelaşi loc pe care-l ocupau vechile speculaţii despre obârşia lumii pentru primii Părinţi ai Bisericii. Există persoane ce susţin că până şi acest tip de evoluţie este perfect ştiinţific; ba chiar unii dintre ei sunt cu totul „dogmatici” în privinţa subiectului. Dar orice părere suficient de obiectivă va trebui să admită că cosmogonia evoluţionistă, dacă nu are pretenţia de a fi descoperită în chip dumnezeiesc, este tot atât de speculativă ca orice altă teorie asupra originilor şi poate fi discutată la acelaşi nivel cu ele. Deşi pretinde a se întemeia pe realităţi ştiinţifice, ea însăşi aparţine domeniului filosofiei, atingând chiar teologia, în măsura în care nu poate ocoli problema lui Dumnezeu ca Ziditor al lumii, fie că îl acceptă ori îl tăgăduieşte.

Deci în cursul de faţă vom aborda teoria „evoluţiei” doar ca pe o teorie universală ce încearcă să explice obârşia lumii şi a vieţii.

Februarie 10, 2009

Cum să citim „Cartea Facerii” – Natura textului (1)


Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006


Ultimul lucru important înainte de a aborda textul propriu-zis al Facerii este următorul: ce fel de text este acesta ?

Ştim cu toţii argumentele antireligioase despre Scriptură, şi în special de­spre Facere, cum că este creaţia unei populaţii înapoiate, ce cunoştea prea puţin despre ştiinţa lumii, că este plină de mitologie primitivă despre „zei creatori” şi fiinţe supranaturale, că totul a fost luat din mitologia babiloniană etc. Dar nimeni nu poate asemui în mod serios Facerea cu oricare dintre miturile despre creaţie ale altor popoare, fără a fi izbit de sobrietatea şi sim­plitatea istorisirii din Cartea Facerii. Miturile despre creaţie sunt, într-ade­văr, pline de întâmplări fantastice şi fiinţe de basm, despre care nici nu se pune problema să fie luate textual. Textele de acest tip nu intră în competiţie cu Cartea Facerii; ele nu sunt nici măcar comparabile.

Totuşi există o părere larg răspândită – fără temei în Scriptură ori în tradiţia Bisericii – că Moisi a scris Cartea Facerii după ce a cercetat alte istorisiri timpurii despre creaţie, sau că n-a făcut decât să consemneze tradiţiile orale ce au ajuns până la el, compilând şi simplificând poveştile care s-au transmis până în vremea lui. Aceasta ar însemna, desigur, că Facerea este opera înţelepciunii şi speculaţiei omeneşti, şi deci n-ar avea nici un rost să cercetezi o asemenea lucrare ca pe o descriere a adevărului despre începutul lumii.

Există diferite tipuri de cunoaştere, iar cunoaşterea ce vine de-a dreptul de la Dumnezeu este cu totul osebită de cea care purcede din putinţele fireşti ale omului. Sfântul Isaac Sirul deosebeşte felurile de cunoaştere după cum urmează:

„Cunoaşterea care se mişcă în cele văzute sau în simţuri şi urmăreşte înşiruirea lor se numeşte naturală. Iar cea care se mişcă în planul celor gândite (inteligibile) şi, prin mijlocirea lor, în firile celor netrupeşti se numeşte duhovnicească, deoarece ea primeşte simţirea în duh şi nu în sim­ţuri. Şi acestea două se ivesc în suflet din afară, pentru cunoaşterea lor. Iar cea care se produce în planul dumnezeiesc se numeşte mai presus de fire şi e mai degrabă necunoscută şi mai presus de cunoaştere. Contem­plarea acesteia n-o primeşte sufletul dintr-un conţinut din afara lui, ca pe primele două, ci ea se arată şi se descoperă din cele dinlăuntrul sufletului în chip nematerial, deodată şi pe neaşteptate. Pentru că împărăţia ceru­rilor în lăuntrul vostru este (Lc. 17, 21).”

Într-un alt loc, Sfântul Isaac descrie cum în oamenii cu cea mai înaltă viaţă duhovnicească sufletul se poate ridica la o vedere a începuturilor lucru­rilor. Descriind cum este răpit un astfel de suflet la gândul veacului viitor cel nestricăcios, Sfântul Isaac scrie:

„Şi apoi se înalţă de la aceasta cu mintea sa la cele dinainte de înteme­ierea lumii acesteia, când nu era vreo zidire, nici cer, nici pământ, nici în­geri, nici ceva din cele ce se petrec. Şi se gândeşte cum le-a adus dintr-o dată pe toate la fiinţă din cele ce nu sunt, numai prin bunăvoirea Lui.” Se poate deci crede că Moisi şi cronicarii de după el au folosit însemnări scrise şi tradiţii orale când au ajuns la scrierea faptelor şi cronologiei patriar­hilor şi împăraţilor istorici; dar istorisirea începutului existenţei lumii, când nu erau martori la preaputernicele lucrări dumnezeieşti, poate veni numai din descoperirea lui Dumnezeu; este o cunoaştere suprafirească, descoperită în contactul direct cu Dumnezeu. Este exact ceea ce ne spun Părinţii şi tra­diţia Bisericii că este Cartea Facerii. Sfântul Ambrozie scrie:

„Moisi a vorbit cu Dumnezeu Cel Preaînalt nu în vedenie, nici în vis, ci gură către gură (Numeri 12, 6-8). Lămurit şi limpede, nu prin chipuri şi ghicituri, i s-a dat lui darul dumnezeieştii apropieri. Şi astfel Moisi a des­chis gura sa şi a rostit cele spuse de Domnul înlăuntrul său, după făgădu­inţa făcută lui când El 1-a îndreptat către împăratul Faraon: Şi acum mergi, şi eu voi deschide gura ta, şi te voi învăţa cele ce vei grăi (Ieşire 4, 12). Iar dacă el a primit mai înainte de la Dumnezeu ceea ce avea să spună despre slobozirea norodului, cu cât mai mult trebuie tu să primeşti ceea ce va să spună El despre cer? Drept aceea, nu întru cuvinte îndemnătoare ale înţelepciunii, nu în deşertăciuni filosoficeşti, ci întru arătarea Duhului şi a puterii (1 Cor. 2, 4) s-a încumetat a zice, ca şi cum ar fi fost martor dumnezeieştii lucrări: întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.”

Pagina următoare »

Blog la WordPress.com.