Cuviosul Seraphim Rose

Aprilie 1, 2009

Cele sase zile luate pe rand – Facere 1,20-23


Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

1, 20-23 Şi a zis Dumnezeu: Să scoată apele vietăţi cu suflete vii şi pasări zburătoare pre pământ sub tăria cerului. Şi s-a făcut aşa. Şi a făcut Dumne­zeu chiţii cei mari şi tot sufletul vietăţilor ce se târăsc, care le-au scos apele după felul lor, şi toată pasărea zburătoare după fel. Şi a văzut Dumnezeu că sunt bune. Şi le-a binecuvântat Dumnezeu, zicând: Creşteţi şi vă înmulţiţi, şi umpleţi apele mării, şi cele zburătoare să se înmulţească pre pământ. Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, ziua a cincea.

În tâlcuirea sa la Ziua a Cincea a Facerii, Sfântul Ioan Gură de Aur scoate în evidenţă precizia şi acurateţea ordinii în care se descrie zidirea:

„Să vedem ce ne învaţă şi astăzi fericitul Moise, dar, mai bine spus, să vedem ce vrea să ne înveţe Duhul Sfânt prin gura acestuia. […] Uită-te cât e de bun Dumnezeu ! Ne învaţă toată crearea lumii într-o oarecare ordine şi înlănţuire. […] Ai văzut cât de precisă e învăţătura? Ai văzut cât pogorământ a arătat Stăpânul faţă de neamul omenesc? De unde am fi putut şti noi acestea cu atâta precizie, dacă El, pentru multa şi nespusa Lui iubire de oameni, nu ne-ar fi învrednicit să ne înveţe prin gura prorocului, ca să putem cunoaşte şi ordinea creaţiei, şi puterea Creatorului, şi că s-a făcut faptă cuvântul Lui, şi că acest cuvânt a dăruit celor create şi existenţă şi venirea la existenţă.”

Astfel, despre Ziua a Cincea scrie următoarele:

„După cum pământului i-a spus numai atât: Să răsară, şi pământul a dat fel de fel de flori, de ierburi şi de seminţe, şi numai cu cuvântul au fost aduse toate la fiinţă, tot aşa şi acum a spus: Să scoată apele vietăţi cu suflete vii şi păsări, zburătoare pre pământ sub tăria cerului, şi dintr-o dată au fost create atâtea feluri de târâtoare, atât de deosebite păsări, că nici nu este cu putinţă a le înşira cu cuvântul.”

Sfântul Vasile scrie:

„Astfel, apa a fost silită să slujească poruncii Ziditorului. Nespusa şi marea putere a lui Dumnezeu a arătat vii, lucrătoare şi mişcătoare tot felul de vieţuitoare ale apelor, şi este cu neputinţă să numeri speciile lor, căci deodată cu porunca apele au primit şi capacitatea de a naşte.”

Iar Sfântul Ambrozie:

„La această poruncă, apele îndată şi-au ivit odrăslirea. Râurile erau în chinurile facerii. Iezerele zămisleau partea lor de viaţă. Marea însăşi în­cepu a naşte tot felul de târâtoare… Nici că putem pomeni mulţimea nu­mirilor tuturor soiurilor aduse într-o clipită la viaţă de către dumnezeiasca poruncă. Căci forma materialnică şi suflarea de viaţă întru o aceeaşi clipi­tă au fost aduse la fiinţare… Aceeaşi clipă şi aceeaşi putere ziditoare au adus la existenţă şi chitul şi broasca.”

Aici, ca şi la zidirea tuturor vieţuitoarelor, Dumnezeu zideşte pe prima din fiecare fel:

„Acum este pârga fiecărui fel de vieţuitoare din apă care, ca şi semin­ţele din natură, primesc porunca de a se arăta. Mulţimea lor va avea loc din naşterea lor, a unora din altele, când trebuie să crească şi să se în­mulţească.”

Să cercetăm acum înţelesul zicerii „după fel”, care se repetă la fiecare dintre cele trei zile când se zideşte viaţa. Nu poate fi nici o îndoială că Sfinţii Părinţi au înţeles cu toţii şi în chip desluşit că în cele trei zile Dumnezeu a zidit toate felurile de făpturi pe care le cunoaştem azi. Lucrul acesta se poate vedea din desele lor afirmaţii că Dumnezeu creează de îndată şi pe loc, că numai cuvântul Său este cel care aduce făpturile la existenţă, că apele şi pă­mântul nu au însuşirea naturală de a da naştere vieţii. Asupra celui din urmă punct, Sfântul Vasile scrie (vorbind de Ziua a Şasea):

„Pământul a scos la iveală ceea ce se afla în el nu pentru că Dumnezeu a spus: Să scoată, ci pentru că Dumnezeu, Care i-a dat porunca, i-a dăruit pământului şi puterea de a scoate din sine. Nici când pământul a auzit: Să răsară iarbă verde şi pom roditor, pământul nu a scos iarba verde pe care o avea ascunsă în el, nici nu a scos la suprafaţă finicul sau stejarul sau chiparosul, care stăteau ascunşi undeva jos în sânul pământului. Nu ! Ci Cuvântul dumnezeiesc zideşte cele ce se fac. Să răsară pământul. Nu să răsară ceea ce fusese pus în el mai dinainte, ci să dobândească ceea ce nu are, adică puterea de a lucra, putere dăruită de Dumnezeu pământului prin poruncă.”

Sfinţii Părinţi au o învăţătură foarte clară despre „felurile” facerii. Pentru moment să ţinem minte doar ideea că nu e nevoie să definim precis limitele acestor „feluri”. „Speciile” taxonomiei moderne (adică ale ştiinţei clasificării) sunt uneori arbitrare, necorespunzând neapărat cu „felurile” din Cartea Facerii; dar, îndeobşte, am putea zice că Părinţii înţeleg că un anumit „fel” cuprinde acele făpturi în stare să producă urmaşi fertili, cum vom vedea în cele ce urmează.

Sfântul Vasile învaţă că „felurile” din Cartea Facerii (desigur, cu excepţia celor care ar fi putut să dispară) îşi păstrează firea până la sfârşitul timpului:

„Deci, decât orice altă spusă e mai adevărată spusa aceasta: sau este sămânţă în plante, sau au în ele o putere seminală. Acest lucru vrea să-l spună Scriptura prin cuvintele «după fel». Colţişorul trestiei nu odrăsleşte măslinul, ci din trestie iese altă trestie, iar din seminţe răsar plante înru­dite cu seminţele aruncate în pământ. Şi astfel, ceea ce a ieşit din pământ la cea dintâi naştere a plantei, aceea se păstrează şi până acum; iar prin răsărirea în continuare se păstrează «felul».”

Apoi:

„După cum sfera, dacă se împinge şi este pe un loc înclinat, merge la vale datorită alcătuirii sale şi a însuşirii locului şi nu se opreşte înainte de a ajunge pe loc şes, tot aşa şi existenţele, mişcate de o singură poruncă, străbat în chip egal creaţia, supusă naşterii şi pieirii şi păstrează până la sfârşit continuarea felurilor, prin asemănarea celor ce alcătuiesc felul. Din cal se naşte cal, din leu alt leu, din vultur tot vultur, şi fiecare vieţui­toare îşi păstrează felul prin continue naşteri, până la sfârşitul lumii. Tim­pul nu strică, nici nu pierde însuşirile vieţuitoarelor, ci parcă acum ar fi fost făcute, merg veşnic proaspete împreună cu timpul.”

Tot aşa învaţă şi Sfântul Ambrozie:

„În conul de pin firea pare a înfăţişa însuşi chipul ei; el păstrează însu­şirile proprii pe care le-a primit de la acea dumnezeiască şi cerească poruncă, şi îşi repetă zămislirea întru urmarea şi rânduiala anilor până la plinirea vremii.”

Acelaşi Părinte zice încă mai hotărât:

„Cuvântul lui Dumnezeu pătrunde fiece zidire din alcătuirea lumii. De-aceea, precum au poruncit Dumnezeu, toate felurile de făpturi vii s-au născut cu grăbire din pământ. Ascultând de o lege statornică, toate au ur­mat unele altora veac după veac, după fel şi după asemănare. Leul zămis­leşte leu; tigrul, tigru; bivolul, bivol; lebăda, lebădă şi vulturul, vultur. Ceea ce s-a poruncit o dată devine în fire un obicei pentru totdeauna. De-aceea pământul n-a încetat a aduce cinstirea slujbei sale. Soiul înce­pător al făpturii vii este păstrat pentru vremile viitoare de către generaţiile următoare ale felului său.”

Încercările de încrucişare din toate timpurile, atât la plante, cât şi la ani­male, pentru a crea noi specii prin împerecherea indivizilor din specii diferi­te, atunci când reuşesc, dau rezultate care nu fac decât să dovedească zicerea patristică despre statornicia speciilor: „hibrizii” sunt sterpi, neputându-se re­produce. Sfântul Ambrozie foloseşte acest exemplu spre a avertiza oamenii asupra „unirilor nefireşti” care se împotrivesc legilor pe care le-a aşezat Dumnezeu în Zilele Facerii:

„Cât de curate şi nepătate generaţii urmează fără amestecare una după alta, astfel încât peştele zămisleşte peşte, iar foca, focă. Scorpionul de mare şi el îşi păzeşte patul nuntirii neîntinat… Peştii nu ştiu nimic despre unirea cu rase străine. Ei n-au logodne nefireşti precum cele săvârşite cu dinadinsul între animale din rase diferite precum, de pildă, între măgar şi iapă, sau între măgăriţă şi armăsar, amândouă acestea fiind pilde de unire nefirească. Cu siguranţă, sunt situaţii când firea suferă mai mult în caz de pângărire decât de vătămare a unui ins. Omul, ca începător al sterpiciunii încrucişărilor, este răspunzător de aceasta. El socoteşte un animal corcit mai preţios decât unul dintr-un soi firesc. Amesteci laolaltă rase străine şi amesteci sămânţe deosebite.”

Specificitatea şi integritatea „sămânţelor” fiecăruia dintre „felurile” zidirii ţine în aşa măsură de gândirea scripturală şi patristică, încât slujeşte în Scrip­tură drept temei pentru una dintre Pildele Domnului nostru privitoare la deo­sebirea dintre bine şi rău, virtute şi păcat. Sfântul Ambrozie foloseşte această pildă (Mat. 13, 24-30) spre a ilustra integritatea sămânţelor fiecărui „fel”:

„Nu e nici o primejdie ca rânduiala lui Dumnezeu, cu care însăşi firea s-a obişnuit, să se facă deşartă în vremile viitoare din lipsă de prăsilă, în­trucât astăzi întregul obârşiei se păstrează încă în sămânţe. Ştim că neghi­na şi alte sămânţe străine, care adesea se răspândesc între roadele pămân­tului, se cheamă «zâzanii» în Evanghelie. însă acestea ţin de un soi apar­te, şi nu au decăzut într-un alt soi printr-o preschimbare a sămânţei grânelor. Domnul ne-a spus că este aşa când a zis: Asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului care a semănat sămânţă bună în ţarina sa. Dar, dor­mind oamenii, a venit vrăjmaşul lui şi a semănat neghine între grâu. De-aici pricepem că neghinele şi grânele par a fi osebite cu adevărat, atât ca nume, cât şi ca fel. De-aceea şi slugile au zis stăpânului: Doamne, au nu ai semănat sămânţă bună în ţarina Ta ? Dar de unde are neghine ? Iar El a zis lor: Un om vrăjmaş a făcut aceasta. Una este sămânţa diavo­lului; cealaltă a lui Hristos, semănată după dreptate. Deci Fiul Omului a semănat una, iar diavolul a semănat-o pe cealaltă. Din această pricină firea fiecăreia este osebită, căci şi semănătorii sunt potrivnici. Hristos seamănă împărăţia lui Dumnezeu, pe când diavolul seamănă păcatul. Cum dar poate această împărăţie să fie de acelaşi soi cu păcatul ? Astfel este împărăţia lui Dumnezeu, zice El, ca atunci când omul aruncă sămânţa în pământ.”

După cum deosebirea speciilor e legată de deosebirea între bine şi rău, tot aşa şi amestecul speciilor e legat de relativismul moral. Se ştie prea bine cum cei ce cred în relativitatea binelui şi răului, a virtuţii şi viciului, se folo­sesc de teoria cosmologică a evoluţiei universale spre a-şi apăra credinţa ca fiind „ştiinţifică” şi „realitate de fapt”: dacă omul a fost „cândva” un animal inferior şi „evoluează” către altceva, atunci cum e cu putinţă ca firea lui ne­statornică să fie silită să se supună poruncilor date doar pentru una dintre treptele „dezvoltării” sale? Ateismul marxist s-a ataşat de teoria evoluţiei încă de la început, predicând-o până azi ca pe una dintre doctrinele cruciale ale filosofiei sale relativiste.

Ideea statorniciei firii şi a integrităţii şi deosebirii „felurilor” ei străbate literatura patristică. Ea slujeşte drept model, de pildă învierii trupului ome­nesc. Sfântul Ambrozie scrie în tratatul său despre înviere:

„În tot ceea ce rodeşte, firea rămâne credincioasă sieşi… Sămânţele unui fel nu pot fi schimbate într-un alt fel de plantă, nici nu dau la iveală roade deosebite de propriile sămânţe, astfel încât oamenii să răsară din şerpi şi carnea din dinţi; cu-atât mai mult e de crezut, aşadar, că tot ceea ce s-a semănat va răsări din nou în propria fire, că rodul grânelor nu se deosebeşte de sămânţă, că cele moi nu răsar din cele tari, nici cele tari din cele moi, şi nici otrava nu se schimbă în sânge; ci carnea se reface din carne, oasele din oase, sângele din sânge, umorile trupului din umori. Mai puteţi deci voi, păgânilor, cei ce sunteţi în stare să susţineţi că există schimbare, să mai tăgăduiţi reaşezarea firii ?”

În acelaşi sens scrie şi Sfântul Grigorie al Nyssei:

„Căci citim în Scriptură, la începutul facerii lumii, că pământul a odrăslit mai întâi felurite ierburi, apoi din fiecare plantă a crescut sămân­ţa; după ce aceasta a căzut în pământ, din ea a crescut iarăşi acelaşi soi de plantă cum a fost la început. Şi zice slăvitul Apostol că acelaşi lucru se petrece şi la înviere. Dar aflăm de la el nu numai că firea omenească se va schimba în ceva foarte mărit, ci şi că ceea ce nădăjduim noi este alt­ceva decât starea noastră primordială.”

O ciudată paralelă la teoria modernă a evoluţiei universale se poate vedea în vechea învăţătură păgână despre transmigrarea sufletelor (reîncarnare). Reacţia Sfinţilor Părinţi faţă de această idee, pe care au osândit-o cu toţii, arată cât de mult se preocupau de păstrarea rânduielilor zidirii şi neamestecării felurilor şi făpturilor sale. Sfântul Grigorie al Nyssei scrie:

„Mi se pare că cei ce cred că sufletul rătăceşte în fiinţe cu natură dife­rită, confundă proprietăţile naturii, amestecând şi încurcând lucrurile între ele: iraţionalul cu raţionalul, sensibilul cu insensibilul, care, dacă vin în contact unul cu altul, nu sunt despărţite între ele de nici o ordine firească. Or, să zicem că acelaşi suflet este acum cuvântător şi gânditor, purtând haina trupească corespunzătoare, iar apoi acelaşi suflet alunecă, vârându-se în găuri ca şerpii sau se adună în stoluri ca păsările, sau se face vită de povară, sau carnivor acvatic, sau decade până la nesimţire şi face rădă­cini, devenind copac şi odrăslind ramuri care cresc, apărând pe ele fie o floare, fie un fruct bun de mâncat, fie unul otrăvitor. Dar aceasta nu este altceva decât a crede că toate sunt la fel şi că în toate câte sunt există o singură fire, topită într-o generalizare confuză şi nedistinctă, de vreme ce nici o proprietate nu desparte corpurile unul de altul.”

Ideea că „în toate câte sunt există o singură fire” stă, desigur, la temelia teoriei evoluţiei universale. Erasmus Darwin (bunicul lui Charles) indicase deja speculaţiei ştiinţifice această direcţie, la sfârşitul veacului al optspreze­celea. O astfel de idee este cu totul străină gândirii scripturale şi patristice.

Martie 21, 2009

Cele sase zile luate pe rand – Facere 1,9-10

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

1, 9-10 Şi a zis Dumnezeu: Să se adune apa cea de sub cer într-o aduna­re, şi să se arate uscatul. Şi s-a făcut aşa. Şi s-a adunat apa cea de sub cer întru adunările sale, şi s-a arătat uscatul. Şi a numit Dumnezeu uscatul pă­mânt şi adunările apelor le-a numit mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

În fiecare zi a facerii se dă o poruncă ce devine legea firii pentru toată vremea de după aceea. Din Ziua întâi începe succesiunea zilelor şi nopţilor, iar din a Treia Zi apele îşi încep necontenita lor mişcare. Astfel, „firea apelor a primit poruncă să curgă, şi apele niciodată nu obosesc, pentru că sunt silite necontenit de porunca aceea”.

Este ispititor pentru noi, cei atât de mândri de cunoaşterea noastră ştiinţi­fică, să speculăm asupra felului cum a avut loc acest eveniment: să se fi scurs oare apele în rezervoare subpământene ? S-a ridicat oare pământul ? Scriptura nu ne spune, şi din această pricină Sfinţii Părinţi nu spun nici ei mare lucru despre subiect. Sfântul Ambrozie scrie:

„Neaflând eu din mărturia limpede a Scripturii ce anume a făcut El, voi trece peste aceasta ca peste o taină, ca nu cumva să se stârnească de aici încă şi alte întrebări. Totuşi, susţin, potrivit Scripturii, că Dumnezeu poate înmulţi ţinuturile joase şi şesurile deschise, precum au zis: Eu înaintea ta voi merge şi munţii voi face şes (Is. 45, 2).”

Tot despre felul cum a avut loc creaţia Sfântul Grigorie al Nyssei învaţă:

„În ce priveşte felul cum au fost făcute toate pe rând, trebuie să-l lă­săm la o parte, căci nici despre lucrurile mai uşor de înţeles, pe care le percepem cu simţurile, nu s-ar putea pricepe uşor chipul «cum» au fost aduse la viaţă, aşa că trebuie să socotim acest lucru ca neînţeles până şi de Sfinţii cei deprinşi cu contemplaţia. Căci, după cum zice Apostolul, prin credinţă pricepem că s-au întemeiat veacurile cu cuvântul lui Dum­nezeu, de s-au făcut din cele nevăzute cele ce se văd (Evr. 11, 3). […] Dar, deşi Apostolul zice că el crede că atât lumea, cât şi cele ce sunt în lume au fost întemeiate de voia lui Dumnezeu, […] a lăsat neexplicat chi­pul întemeierii. […] Deci, după pilda Apostolului, să lăsăm nebăgată în seamă chestiunea lui «cum» din fiecare lucru, pomenind numai că dorinţa şi voia lui Dumnezeu devin realitate, fiindcă orice voieşte să tacă voinţa dumnezeiască în înţelepciunea şi măiestria ei, aceea şi împlineşte.”

Prin urmare, în toate cele ce ţin de cele Şase Zile ale Facerii, Sfinţii Pă­rinţi ne pun înainte doar unele presupuneri (întotdeauna cu prudenţă) în ce priveşte felul cum a creat Dumnezeu; tot aşa şi noi trebuie să ne înfrânăm pornirea de a proiecta cunoaşterea noastră despre felul „cum” arată zidirea prezentă (în măsura în care o cunoaştem) asupra lumii întâi-zidite.

Uscatul s-a ivit la porunca lui Dumnezeu, iar nu printr-un proces natural. Sfântul Ambrozie scrie:

„S-a rânduit mai dinainte, pe cât se pare, ca pământul să fie uscat de mâna lui Dumnezeu, iar nu de către soare, căci, în fapt, pământul s-a uscat înainte de facerea soarelui. Pentru aceea şi David a osebit marea de uscat, vorbind de Domnul Dumnezeu: Că a lui este marea, şi El a făcut-o pre ea, şi uscatul mâinile Lui l-au zidit (Ps. 94, 5)”.

Martie 1, 2009

Cele sase zile ale Facerii – De ce Şase Zile?

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

L-am citat deja pe Sfântul Efrem Sirul care afirmă că „nu este îngăduit a zice că ceea ce pare, potrivit celor istorisite [în Cartea Facerii], a fi fost zidit în şase zile, a fost zidit într-o singură clipă”. Sfinţii Părinţi se ţin cu multă fi­delitate de textul Facerii: când textul spune „zi”, ei socotesc că nu este îngă­duit a înţelege o perioadă de lungime nedeterminată, căci lucrările ziditoare ale lui Dumnezeu sunt imediate; dar la fel de neîngăduit li se pare faptul de a socoti aceste Şase Zile doar un artificiu literar spre a exprima o zidire ce ar fi avut loc toată dintr-o dată. Deşi fiecare lucrare ziditoare este imediată, în­treaga zidire constă dintr-o înșiruire ordonată a lucrărilor ziditoare. Sfântul Grigorie Teologul scrie:

„Zilelor [facerii] li se adaugă o anume întâietate, doime, treime, şi tot aşa, până la a şaptea zi de odihnă de la lucru, împărţindu-se prin aceste zile toată zidirea, tocmită cu rânduială de legi negrăite, dar nu alcătuită într-o clipă, de către Cuvântul cel Atotputernic, pentru Care a gândi ori a grăi înseamnă totodată a săvârşi fapta. Faptul că omul s-a ivit ultimul în lume, cinstit cu lucrarea mâinii şi cu chipul lui Dumnezeu, nu este câtuşi de puţin neaşteptat; căci pentru el, ca pentru un împărat, trebuia pregătit sălaşul împărătesc, şi numai atunci avea să fie adus în el împăratul, însoţit de toate făpturile.”

În acelaşi sens scrie şi Sfântul Ioan Gură de Aur:

„Nu putea oare dreapta Lui cea atotputernică şi nesfârşita Lui înţelep­ciune să aducă la fiinţare pe toate şi într-o singură zi ? Dar ce spun eu o singură zi ? Putea să le aducă într-o clipită ! Dar pentru că Dumnezeu n-a adus la fiinţare pentru trebuinţa Lui nimic din cele ce sunt – căci El n-are nevoie de nimic, fiind desăvârşit, ci a făcut totul din pricina iubirii Sale de oameni şi a bunătăţii Lui – pentru aceea le creează treptat, iar prin gura fericitului proroc ne învaţă lămurit despre cele ce s-au făcut, pentru ca, ştiindu-le bine, să nu cădem în greşalele celor ce judecă mânaţi de gânduri omeneşti. […] Dar pentru ce, dacă omul este mai de preţ decât toate, a fost făcut pe urmă ? Pentru o pricină foarte dreaptă. După cum atunci când are să vină un împărat într-un oraş este nevoie să meargă înainte însoţitorii şi toţi ceilalţi ca să pregătească palatul împărătesc, şi aşa intră împăratul în palat, în acelaşi chip şi acum, vrând Dumnezeu să-1 pună pe om peste toate cele de pe pământ ca împărat şi stăpânitor, i-a zi­dit mai întâi această locuinţă frumoasă, lumea; şi, numai după ce a fost gata totul, 1-a adus pe om ca să o stăpânească.”

Sfântul Grigorie al Nyssei repetă aceeaşi învăţătură, cum că omul, ca împărat, a apărut doar după ce i s-a pregătit domnia; dar şi el are o altă tâlcuire, mai tainică, a înșiruirii celor Şase Zile, pe care unii au încercat să o in­terpreteze ca pe o înfăţişare a teoriei evoluţiei. Să cercetăm deci îndeaproape această învăţătură. El scrie:

„Scriptura istoriseşte că în legătură cu facerea omului Dumnezeu a fo­losit o anumită cale şi a urmat o anumită ordine. Căci, după ce a fost al­cătuit universul fizic, ne spune Scriptura, omul nu s-a ivit îndată pe pă­mânt, ci înainte de el au fost zidite fiinţele necuvântătoare, iar înainte de ele au fost aduse la viaţă plantele. Prin această ordine cred că Scriptura a vrut să ne arate că puterea dătătoare de viaţă s-a amestecat cu natura ma­terială în chip treptat: mai întâi s-a îmbrăcat cu cele lipsite de simţuri, apoi înaintează spre fiinţele simţitoare, şi la urmă se înalţă spre firea cu­getătoare şi cuvântătoare. […] Zidirea omului este istorisită la sfârşit, fiindcă el recapitulează şi cuprinde în sine toate însușirile specifice de viaţă, atât ale plantelor, cât şi ale necuvântătoarelor. Căci şi omul se hră­neşte şi creşte ca şi plantele – la ele putându-se vedea cum îşi sug hrana prin rădăcini, scoţând-o în fructe şi frunze – dar, în acelaşi timp, el se lasă slujit şi de simţuri, ca şi vietăţile necuvântătoare. Însă gândirea şi raţiunea sunt însușiri aparte, neamestecate cu cele ale firii văzute… Puterea cuge­tătoare a sufletului nu se poate desfăşura în viaţa trupească decât numai prin mijlocirea simţurilor. Dar, fiindcă simţurile au existat mai înainte în natura fiinţelor necugetătoare, în chip necesar sufletul nostru, unindu-se cu trupul, se uneşte şi cu cele legate de trup, adică cu simţurile; iată dar toate acele fenomene lăuntrice pe care le numim «patimi».” La sfârşitul unei alte descrieri, dintr-o altă carte, Sfântul Grigorie încheie: „Iar faptul că Scriptura ne istoriseşte că omul a fost creat în urma tutu­ror celorlalte făpturi înseamnă că legiuitorul [Moisi] nu s-a gândit la altce­va decât la o învăţătură adâncă despre suflet, socotind că ceea ce e desă­vârşit vine la urmă, după trebuincioasa înșiruire în rânduiala lucrurilor…

Am putea deci socoti că firea pare a urca în trepte – vreau să zic feluritele însușiri ale vieţii – de la formele cele mai joase la cele desăvârşite.” Acesta e unul dintre foarte puţinele pasaje din scrierile Sfinţilor Părinţi pe care cei care cred în cosmogonia evoluţionistă le socotesc a fi apropiate de părerile lor. El vorbeşte de o „urcare în trepte… de la formele cele mai joase la cele desăvârşite” şi afirmă că omul „participă” oarecum la viaţa zidirii inferioare. Dar teoria evoluţionistă asupra originilor cere mult mai mult de­cât aceste păreri generale, necontestate de nimeni. Teoria evoluţiei cere ca omul să fie un descendent al creaţiei inferioare, să fi „evoluat” din ea. într-unui din cursurile viitoare vom cerceta mai îndeaproape ce anume spun Părinţii despre obârşia omului. Aici vom spune doar că Sfântul Grigorie nu numai că nu spune nimic care să arate că ar crede în astfel de păreri, dar alte păreri ale sale sunt chiar opuse. Astfel, el este de acord cu ceilalţi Părinţi care au scris despre Cartea Facerii că zidirea lui Dumnezeu are loc dintr-o dată; chiar în acelaşi tratat el spune că „toate vârfurile şi colinele, şi toate colţurile şi povârnişurile, şi toate vâlcelele erau presărate cu verdeaţă şi cu tot felul de copaci care, cu toate că abia de curând se înălţaseră din pământ, totuşi crescuseră până la cea mai deplină frumuseţe”, şi că „zidirea, ca să zic aşa, e săvârşită fără zăbavă de către puterea dumnezeiască, existând din­tr-o dată la porunca Sa.”

În continuare, Sfântul Grigorie afirmă explicit că motivul pentru care firea omenească are legătură cu zidirea inferioară este faptul că împărtăşeşte cu ea aceeaşi fire simţitoare; căci provine, într-adevăr, din acelaşi pământ din care s-au ivit şi făpturile inferioare. A susţine că acest fapt înseamnă că omul „se trage” din făpturile necugetătoare este o adăugire cu totul neînte­meiată la ceea ce a vrut să spună Sfântul; în acest caz ar trebui, într-adevăr, ca omul (împreună cu animalele) să se tragă şi din făpturile vegetale, întru­cât are în sine câte ceva şi din firea lor. Dar teoria evoluţiei nu învaţă că ani­malele au „evoluat” din plante, ci că cele două regnuri sunt ramuri separate şi paralele dintr-un strămoş primitiv comun.

Deci „urcarea în trepte” a Sfântului Grigorie nu arată nicidecum descen­denţa cronologică a omului din plante şi animale, ci arată doar înrudirea lui cu făpturile inferioare, împărtăşind felul de hrănire şi firea simţitoare a aces­tora, însușiri pe care toate făpturile născute pe pământ le au, în măsura în care le-au fost date de Dumnezeu. El nu descrie istoria omului, ci firea lui.

Vom vedea în continuare mai amănunţit ce anume credea Sfântul Grigorie despre „amestecul firilor” implicat de teoria evoluţiei.

Februarie 3, 2009

Cum să citim „Cartea Facerii” – Sfinţii Părinţi: cheia noastră pentru înţelegerea Facerii

Cuv. Seraphim Rose

Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Editura Sophia, Bucureşti, 2006


În Sfinţii Părinţi aflăm „mintea Bisericii” – înţelegerea vie a revelaţiei lui Dumnezeu. Ei sunt legătura noastră între vechile texte ce cuprind descope­rirea dumnezeiască şi realitatea de astăzi. Fără o asemenea legătură fiecare om rămâne de capul lui – rezultatul fiind zecile de mii de interpretări şi de secte.

Există multe tâlcuiri patristice la Facere, ceea ce ne arată deja că este o scriere socotită a fi extrem de însemnată de către Părinţii Bisericii. Să vedem deci care Părinţi au vorbit despre ea şi ce cărţi au scris.

În cursul de faţă voi folosi în principal patru tâlcuiri ale primilor Părinţi:

1. Sfântul Ioan Gură de Aur a scris o tâlcuire mai pe larg şi una mai pe scurt la Cartea Facerii. Cea mare, numită Omilii la Facere, este de fapt un şir de predici rostite în timpul Postului Mare, căci în timpul acestui Post Cartea Facerii se citeşte în biserică. Cartea cuprinde şaizeci şi şapte de omi­lii şi are vreo şapte sute de pagini. În alt an, Sfântul Ioan a rostit alte Omilii, cuprinzând încă vreo câteva sute de pagini. A mai scris şi un tratat in­titulat Despre facerea lumii, de peste o sută de pagini. Deci, la Sfântul Ioan Gură de Aur găsim peste o mie de pagini de tâlcuiri la Facere. Este unul dintre principalii tâlcuitori ai acestei cărţi.

2. Sfântul Efrem Sirul, cam din aceeaşi perioadă cu Sfântul Ioan Gură de Aur, are şi el o tâlcuire a întregii cărţi. În lucrarea sa, numită simplu Tâlcuire la cărţile Bibliei, mai multe sute de pagini sunt dedicate Facerii. Sfântul Efrem este foarte preţuit ca tâlcuitor al Vechiului Testament, fiindcă ştia ebraica, era un „răsăritean” (adică avea o mentalitate răsăriteană) şi cunoştea ştiinţele.

3. Sfântul Vasile cel Mare a rostit câteva omilii despre cele Şase Zile ale Facerii, intitulate Hexaimeron (adică Cele Şase Zile). în literatura Bisericii timpurii există şi alte Hexaimera, unele datând chiar din veacul al doilea. Dar cel a Sfântului Vasile, am putea zice, are cea mai mare autoritate. El nu aco­peră întreaga Facere, ci doar primul capitol. O altă carte a sa pe care o vom cita se cheamă Despre obârşia omului, un fel de continuare la Hexaimeron.

4.  În Apus, Sfântul Ambrozie al Mediolanului, citind omiliile Sfântului Vasile, a scris el însuşi omilii asupra celor Şase Zile. Hexaimeronul său este ceva mai lung, în jur de trei sute de pagini. Sfântul Ambrozie a mai scris şi o carte întreagă despre Rai, continuare la Hexaimeron, ca şi o carte despre Cain şi Abel.

Pe lângă aceste tâlcuiri fundamentale, vom cerceta un număr de cărţi ce nu discută întreaga Carte a Facerii sau întregul celor Şase Zile. De pildă, fratele Sfântului Vasile, Sfântul Grigorie al Nyssei, are o carte Despre face­rea omului, care discută amănunţit sfârşitul primului capitol şi începutul celui de-al doilea capitol al Facerii.

Am folosit, de asemenea, şi lucrări care expun dogmatica ortodoxă. Car­tea Sfântului Ioan Damaschin, Despre credinţa ortodoxă, cuprinde multe capitole de întrebări asupra celor Şase Zile, zidirea omului, cădere, Rai ş.a.m.d. Catehismele Bisericii vechi – Marele cuvânt catehetic al Sfântului Grigorie al Nyssei şi Cuvintele catehetice ale Sfântului Chirii al Ierusalimu­lui – au şi ele câteva amănunte despre aceste probleme.

Pentru o problemă aparte asupra concepţiei patristice despre lume am fo­losit tratatele despre înviere ale Sfinţilor Athanasie cel Mare, Grigorie al Nyssei şi Ambrozie al Mediolanului.

Sfântul Simeon Noul Teolog a scris omilii despre Adam, cădere şi lumea dintâi, pe care le avem în englezeşte în cartea The Sin of Adam. (Păcatul lui Adam).

Există apoi felurite scrieri ale Sfântului Grigorie Teologul despre zidirea omului, firea omenească şi sufletul omului. Sfântul Macarie cel Mare, Avva Dorothei, Sfântul Isaac Sirul şi alţi scriitori ascetici vorbesc adesea despre Adam şi cădere. Întrucât ţelul principal al nevoinţei ascetice este reîntoarce­rea la starea lui Adam de dinainte de cădere, ei scriu despre înţelesul căderii, despre ce anume era Raiul şi ce înseamnă a încerca să te întorci în el.

Fericitul Augustin atinge subiectul Facerii în Cetatea lui Dumnezeu; Sfântul Grigorie Palama scrie despre unele aspecte ale Facerii în lucrările sale apologetice, iar Sfântul Grigorie Sinaitul scrie şi el despre Rai.

(Există, de asemenea, unele tâlcuiri târzii pe care, din nefericire, nu le-am văzut. Una aparţine Sfântului Ioan din Kronstadt, la Hexaimeron, iar cealaltă Mitropolitului Filaret al Moscovei, la Facere.)

Aceşti Părinţi nu ne dau toate răspunsurile Ia întrebările pe care ni le-am putea pune despre Cartea Facerii; îi citim mai curând spre a dobândi o atitu­dine proprie faţă de Facere. Uneori Părinţii par a se contrazice unul pe altul sau a vorbi într-un mod pe care l-am putea socoti nefolositor pentru proble­mele noastre de azi. De-aceea trebuie să avem câteva principii de temelie care să guverneze felul nostru de a înţelege atât Cartea Facerii, cât şi pe Sfinţii Părinţi.

Aprilie 19, 2008

Experienţele „din afara trupului” în literatura ocultă – Notă asupra reîncarnării


Cuv. Serafim Rose

din „Sufletul după moarte”

Editura Tehnopress 2003

trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu


Printre ideile oculte care sunt acum larg discutate şi sunt uneori acceptate de către cei care au experienţe „în afara trupului” şi „după moarte”, şi chiar de către oameni de ştiinţă, este reîncarnarea: că sufletul după moarte nu trece prin judecata particulară ca să sălăşluiască apoi în rai sau în iad, aşteptând învierea trupului şi Judecata de Apoi, ci (după o şedere mai lungă sau mai scurtă în „planul astral”) se întoarce pe pământ şi intră într-un trup nou, fie al unui animal fie al unui alt om.


Această părere a fost larg răspândită în antichitatea păgână din apus, înainte de a fi înlocuită de învăţătura creştină. Dar răspândirea ei de astăzi se datoreşte în mare măsură înrâuririi hinduismului şi budismului, unde este încuviinţată în chip obişnuit. Astăzi această părere este de obicei „umanizată”, prin aceea că oamenii socotesc că în „vieţile anterioare” au fost oameni, în vreme ce există o părere mai obişnuită printre hinduşi cât şi printre budişti şi printre grecii şi romanii antici, potrivit căreia este destul de rar să dobândeşti „încarnarea” ca om, şi că majoritatea „încarnărilor” de astăzi sunt ca animale, insecte şi chiar plante.


Cei ce cred în această idee, spun că ea lămureşte toate „nedreptăţile” vieţii pământeşti, cât şi toate fricile bolnăvicioase care par să nu se lămurească în nici un chip: dacă cineva se naşte orb sau într-o stare de sărăcie, aceasta este ca o răsplată dreaptă pentru faptele omului dintr-o „viaţă anterioară” (sau, după cum spun hinduşii şi budiştii, din pricina „karmei rele” a individului); dacă cuiva îi este frică de apă, aceasta este din pricina faptului că acela s-a înecat într-o „viaţă anterioară”.


Cei ce cred în reîncarnare nu au o filosofie întreagă despre originea şi menirea sufletului, şi nici un fel de mărturie  convingătoare pentru a-şi sprijini teoria; principalele lor puncte de atracţie sunt de suprafaţă: să aducă aşa-zisa „dreptate” pe pământ, să lămurească unele ascunzişuri spiritiste, şi să dea un oarecare chip „nemuririi” pentru cei care nu sunt creştini.

(more…)

Blog la WordPress.com.