Introducere la Apocalipsa Sf. Ioan – Un comentariu ortodox (2)

„Apocalipsa Sfântului Ioan. Un Comentariu Ortodox”

De Arhiepiscop Averchie Tauşev

Editura Sophia, Bucuresti, 2005

Introducere

Pr. Seraphim Rose

Reprezentările şi simbolurile dificile ale Apocalipsei sunt foarte bine analizate în comentariul demn de încredere al Arhiepiscopului Averchie, care a considerat ca prim izvor al studiului său un comentariu din secolul al V-lea al Sf. Andrei de Cezareea, care la rândul lui cuprinde  primele comentarii patristice despre această carte (unele dintre acestea nu se mai păstrează). De asemenea în abordarea acestei cărţi ne vor fi de folos şi câteva reguli de bază care se utilizează în interpretarea Sfintei Scripturi.

1.     În unele cazuri, Scriptura însăşi ne tâlcuieşte reprezentările dificile. Spre exemplu, în Apocalipsa, când Domnul nostru Iisus Hristos s-a arătat în prima vedenie în mijlocul a şapte sfeşnice de aur având în mâna sa dreaptă şapte stele, El Însuşi îi lămureşte Sfântului Ioan înţelesul acestor  două imagini simbolice. În mod asemănător, îngerii care i s-au arătat profetului Daniel i-au tâlcuit unele simboluri din viziunea sa (Daneil 7, 16-27; 8 16-26 etc); aceste simboluri sunt legate şi de conţinutul apocalipsei.

Introducere la Apocalipsa Sf. Ioan – Un comentariu ortodox (1)

„Apocalipsa Sfântului Ioan. Un Comentariu Ortodox”

De Arhiepiscop Averchie Tauşev

Editura Sophia, Bucuresti, 2005

Introducere

Pr. Seraphim Rose

Vremurile noastre , mai mult ca oricare alte vremuri anterioare, sunt „apocaliptice”. În plan politic a devenit un lucru comun să se vorbească despre posibilitatea  distrugerii unei ţări întregi sau chiar a lumii întregi, indiferent dacă s-ar realiza prin arme nucleare sau prin consecinţele dezastroase ale modernităţii: poluarea, experimentele chimice şi biologice şi altele asemenea.

Aşadar, nu este deloc surprinzător că Apocalipsa este cartea către care se îndreaptă atenţia. Totuşi, interesul faţă de ea este unul superficial, cum este şi cazul cărţii lui Hal Lindsay, The Late Great Planet Earth, foarte răspândită în prezent (peste 10 milioane au fost vândute în Statele Unite). Cineva interesat de starea politică a lumii, care este şi credincios adevărului biblic, rămâne la o primă vedere impresionat de modul în care toate „se potrivesc”, iar profeţiile Apocalipsei par să fie aplicate perfect zilelor noastre. Asocierile se fac pe baza personajelor şi simbolurilor scripturistice: „împăratul de la miazăzi”, „împăratul de la miazănoapte”, „Gog şi Magog”, şi multe altele, iar întâmplările din Scriptură legate de aceste nume sunt atribuite istoriei contemporane şi proiecţiilor ei în  viitor privind situaţia Rusiei, Chinei, Europei, Israelului şi a ţărilor arabe etc. În astfel de cărţi găsim expresii precum: „fii atent la ce va face Rusia”, „priveşte Iranul”, „a zecea naţiune se alătură Pieţei Comune” din Europa, etc. Toate acestea pot fi incitante, chiar ameţitoare în acea agonie a suspansului creat de următorul eveniment apocaliptic care se va împlini.

Însă cartea Apocalipsei nu trebuie citită în acest fel. S-ar putea ca unele interpretări  să fie corecte, iar altele să fie rodul imaginaţiei înfierbântate, dar această atitudine este una de suprafaţă, care nu ajută la mântuirea sufletului. Trebuie să abordăm într-un mod cu totul diferit profeţia biblică şi mai cu seamă cartea Apocalipsei.

Ortodoxia si Religia Viitorului – Religia Viitorului

„Ortodoxia şi Religia Viitorului”

Ieromonah Serafim Rose

Trad: Mihaela Grosu

Pentru starea spirituală a umanitătii contemporane este profund semnificativ faptul că experientele „harismatice” si de „meditatie” prind din ce în ce mai mult teren printre „crestini”. Acesti asa-zisi crestini sunt indubitabil sub influente religioase extrem orientale. Dar aceasta ca rezultat a ceva cu mult mai fundamental: pierderea gustului si trăirii duhovnicesti a adevăratului Crestinism, singura cauză a fenomenului prin care un lucru atât de străin Crestinismului ca meditatia extrem orientală poate să pună stăpânire pe sufletele crestinilor.

Existenta centrată pe sine si care nu urmăreste altceva decât autosatisfactia, este atât de generalizată în viata „crestinilor” zilelor noastre, încât acestia practic nu mai au acces la întelegerea unei spiritualităti autentice. Iar când astfel de oameni întreprind totusi actiuni în vederea unei „vieti spirituale”, o fac ca pe o altă formă de autosatisfactie. . Aceasta se vede clar din idealul religios total fals, atât al miscării „harismatice”, cât si al diferitelor forme de „meditatie crestină”: toate promit (si acordă imediat) experiente si „simtiri de multumire” si „pace”.

Dar acesta nu este câtusi de putin idealul crestin, a cărui definitie esentială este tocmai războiul neîncetat împotriva diavolului si a patimilor. „Multumirea” si „pacea” propovăduite de miscările „spirituale” contemporane sunt în modul cel mai evident produsul înselăciunii diavolesti, al multumirii de sine, ceea ce înseamnă moarte pentru o viată duhovnicească orientată spre Dumnezeu.

Toate aceste forme de „meditatie crestină”, majoritatea de provenientă păgână orientală, operează exclusiv la nivelul psihic si nu au absolut nimic în comun cu trăirea crestină. Trăirea crestină constă din a lupta până la sânge împotriva patimilor, pentru dobândirea vesnicei Împărătii ceresti, care nu se poate instaura desăvârsit decât la sfârsitul acestei lumi temporale. Iar adevăratul luptător crestin nu-si slăbeste vigilenta si nu-si află linistea, nici măcar atunci când pregustă din binecuvântările vesnice, ce i-ar putea fi dăruite încă din această viată. Pe când religiile orientale, cărora Împărătia cerurilor nu le-a fost descoperită, luptă pentru a obtine simple stări psihice, care încep si sfârsesc în viata de aici.

Ortodoxia si Religia Viitorului – Renasterea Harismatica un semn al vremurilor (5)

„Ortodoxia şi Religia Viitorului”

Ieromonah Serafim Rose

Trad: Mihaela Grosu

E. „Copii, este ceasul de pe urmă” (I Ioan 2,18)

Dumnezeu a păstrat în lume, ca si în zilele proorocului Ilie, sapte mii de bărbati care nu si-au plecat genunchiul înaintea lui Baal (Rom. 11,4), adică un număr necunoscut de adevărati crestini ortodocsi, care nu sunt morti din punct de vedere duhovnicesc. Ei nu se lasă purtati de curentul general de apostazie si nici de falsele „desteptări”, ci îsi continuă drumul ancorati în credinta sfântă si mântuitoare a Bisericii Ortodoxe, transmise lor de Sfintii Apostoli printr-un sir neîntrerupt de Sfinti Părinti, observând cu atentie semnele timpului si călătorind pe poteca strâmtă a mântuirii.

Dar în afara Ortodoxiei celei adevărate, întunericul creste cu repeziciune. Judecând după ultimele stiri „religioase”, este posibil ca „renasterea harismatică” să nu fie decât începutul timid al unei adevărate „ere a minunilor”. Multi protestanti care si-au dat seama de frauda „renasterii harismatice” acceptă acum ca „adevărată” spectaculoasa „renastere” din Indonezia unde, ni se spune, au loc în realitate „chiar minunile care se relatează în faptele Apostolilor”

Acolo, în doar trei ani, 200.000 de păgâni s-au convertit la protestantism în conditii constant miraculoase: Nimeni nu întreprinde nimic fără o obedientă absolută fată de „vocile” si „îngerii” care apar în mod constant si citează din Scriptură, mentionând si numărul versetului; apa se transformă în vin de fiecare dată când slujba protestantă prevede împărtăsire; forme de mâini apar din senin pentru a distribui hrana miraculoasă celor flămânzi; o întreagă ceată de draci este văzută părăsind un sat păgânesc pentru că „unul mai puternic”; („Isus”) a venit să le ia locul. „Crestinii” practică o „numărătoare inversă” pentru păcătosul care nu vrea să se pocăiască, iar când ajung la „zero” respectivul moare; copiii sunt învătati cântece si imne protestante de către voci care se aud din senin (si care repetă cântecele de câte douăzeci de ori, asa încât copiii să le tină minte); „banda magnetică a lui Dumnezeu” înregistrează cântecul unui cor de copii si îl redă apoi din aer în urechile acelorasi copii uluiti ; foc se coboară din cer si arde icoane catolice („Domnul” indonezian este foarte anti-catolic); au fost vindecati 30000 de oameni; „Hristos” apare din cer si „cade” peste grupuri de persoane pentru a le vindeca; indivizii sunt transportati miraculos din loc în loc si merg pe apă; evanghelistii sunt călăuziti de lumini noaptea si umbriti de nori ce călătoresc în urma lor ziua, iar mortii învie[1].

Este interesant să aflăm că în anumite părti ale „revivalismului” indonezian, „vorbirea în limbi” lipseste aproape total si este chiar interzisă (desi este prezentă în multe locuri), mediumismul părând a fi înlocuit de interventia directă a spiritelor căzute. Se prea poate ca acest nou „revivalism”, mai puternic decât penticostalismul, să fie o formă mai avansată a aceluiasi fenomen „spiritual” (asa cum penticostalismul însusi este o formă superioară de spiritism) si să vestească iminenta zilei de spaimă în care, asa cum proclamă si „vocile” si „îngerii” din Indonezia, „Domnul” vine curând – căci noi stim că Antihrist va dovedi lumii că este „Hristos” prin aceea că va face „minuni” ca cele povestite mai sus.

Într-o epocă de întuneric si înselăciune aproape universale, când pentru cei mai multi „crestini” Hristos a devenit tocmai ceea ce învătătura ortodoxă denumeste Antihrist, Biserica Ortodoxă a lui Hristos este singura care păstrează si comunică harul lui Dumnezeu. Aceasta este comoara fără de pret a cărei existentă chiar lumea asa-zisă crestină nici măcar nu o bănuieste. Căci lumea „crestină” dă mâna cu fortele întunericului pentru a-i însela pe credinciosii Bisericii lui Hristos, care sunt destul de orbi încât să creadă că „numele lui Iisus” îi va salva chiar din mijlocul apostaziei si blasfemiilor în care trăiesc si pe care le acceptă, nepăsători la înfricosatul avertisment al Domnului: Multi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit si nu în numele Tău am scos demoni si nu în numele Tău minuni multe am făcut? Si atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtati-vă de la Mine cei ce lucrati fărădelegea (Matei 7,22-23).

Sfântul Apostol Pavel continuă si el acelasi avertisment despre venirea lui Antihrist cu această poruncă: Deci dar, fratilor, stati neclintiti si tineti predaniile pe care le-ati învătat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră (II Tes. 2,15). Sunt unii care vă tulbură si voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, si acum vă spun iarăsi: Dacă vă propovăduieste cineva altceva decât ati primit să fie anatema! (Gal.1,7-9)

Răspunsul ortodox la fiecare nou „revivalism” si chiar la „revivalismul” final si teribil al lui Antihrist este această Evanghelie a lui Hristos, pe care singură Biserica Ortodoxă a păstrat-o neschimbată, prin Sfânta Traditie a Sfintilor Părinti în linie neîntreruptă de la Hristos si Apostolii Săi si prin darul Duhului Sfânt. Pe acesta singură Biserica Ortodoxă îl împărtăseste si numai celor credinciosi, care sunt pecetluiti cu Sfânta Taină a Mirungerii si care au păstrat neîntinată această adevărată pecete a darului Duhului Sfânt. Amin.

---

[1] Vezi Kurt Koch, The Revival in Indonesia, Kregel Publications, 1970, si Mel Tari, Like a Mighty Wind. Creation House, Carol Stream, III,1971

Ortodoxia si Religia Viitorului – Renasterea Harismatica un semn al vremurilor (4)

„Ortodoxia şi Religia Viitorului”

Ieromonah Serafim Rose

Trad: Mihaela Grosu

D. Trebuie ca Ortodoxia să se alăture apostaziei?

Nici unul dintre cei care au studiat serios „miscarea harismatică” prin lucrările reprezentantilor ei de frunte, din majoritatea cărora am citat în cuprinsul acestei cărti, nu se mai poate îndoi de faptul că această „renastere” – în măsura în care poate fi numită „crestină” -, este în întregime protestantă prin originea, inspiratia, intentia, practica, „teologia” si scopul său. Nu avem de-a face decât cu o formă de „revivalism” protestant, fenomen ce retine doar câte o bucătică din ceea ce este în mod autentic crestin, dar substituie esenta Crestinismului cu o isterie emotională „religioasă”, ale cărei victime cad în iluzia fatală că „s-au mântuit”.
Dacă „renasterea harismatică” diferă de revivalismul protestant, atunci diferenta constă din aceea că prima îsi adaugă dimensiunea fenomenului cripto-spiritist, care îi conferă o notă obiectivă de spectaculos, pe care practica subiectivă revivalistă protestantă nu o posedă.
Nu negăm că o desteptare ortodoxă este foarte de dorit în zilele noastre, când multi crestini ortodocsi au pierdut duhul adevăratului crestinism, iar trăirea arzătoare si autentic crestină se vede într-adevăr mult prea rar. Viata în societatea contemporană a devenit prea confortabilă; viata lumească, mult prea atractivă. Pentru prea multi, Ortodoxia a devenit o chestiune de afiliere la o parohie sau organizatie bisericească si de îndeplinire „corectă” a unui ritualism exterior.

Este într-adevăr nevoie de o desteptare spirituală a Ortodoxiei. Dar ea nu poate apărea din rândurile „ortodocsilor harismatici”. Acestia, în acord cu activistii „harismatici” din rândurile protestantilor sau romano-catolicilor, se găsesc în armonie deplină cu spiritul vremii. Ei nu se adapă de la izvoarele vii ale spiritualitătii patristice ortodoxe, ci preferă tehnicile revivaliste protestante la modă si se identifică cu cel mai important curent al „crestinismului” apostat si sincretist de astăzi de factură ecumenică.

„Desteptări” ortodoxe autentice au existat si în trecut. Ne gândim la Sfântul Cosma din Aitolia, care, în Grecia secolului XVIII, mergea din sat în sat, îndemnându-i pe oameni să se întoarcă la adevărata trăire crestină a părintilor lor; sau la Sfântul Ioan de Kronstadt din propriul nostru secol, care ducea lumina lui Hristos în mijlocul orăsenilor din St. Petersburg.

Avem apoi multimea duhovnicilor monahi ortodocsi, care, prin viata lor autentic „plină de duh”, au lăsat generatiilor de monahi si de mireni din urma lor adevărata învătătură crestină a vietii. Ne gândim la Sfântul Simeon Noul Teolog din secolul X sau la Sfântul Serafim de Sarov din secolul XIX, din Rusia. Sfântul Simeon este răstălmăcit de „harismaticii” ortodocsi, care nu par să-si dea seama că Duhul de care vorbea Sfântul este cu totul diferit de al lor. Sfântul Serafim este fără exceptie citat prin pasaje rupte din context, cu scopul de a minimaliza accentul pe care el îl pune pe necesitatea apartinerii de Biserica Ortodoxă, pentru a putea avea cu adevărat o viată dubovnicească.

In „convorbirea” Sfântului Serafim de Sarov cu mireanul Motovilov despre „dobândirea Duhului Sfânt”, acest Sfânt ne spune: „Harul Duhului Sfânt, care ne este dăruit tuturor celor credinciosi prin taina Sfântului Botez, este pecetluit cu taina Mirungerii pe părtile principale ale trupului omenesc, asa cum a rânduit Sfânta Biserică păstrătoarea din veac a acestui har”. Si iarăsi: „Domnul îi ascultă la fel si pe monah si pe mirean, cu conditia ca amândoi să fie ortodocsi”.

Ca miscare opusă adevăratei spiritualităti crestin-ortodoxe, „renasterea harismatică” nu este decât partea expperien ială a modei „ecumenice” dominante – a acestui ecumenism care schimonoseste Crestinismul si îl trădează pe Hristos si Biserica Lui. Niciodată un „ortodox. harismatic” nu va obiecta la apropiata „unire” dintre chiar acei protestanti si romano-catolici cu care, asa cum intonează si cântecul „harismatic” interconfesional, ei se află deja „uniti în spirit, uniti în Domnul” si care le conduc si le inspiră experienta „harismatică”.

Trebuie atunci să se stie că „duhul” care inspiră „renasterea harismatică” este duhul lui Antihrist, sau mai precis, al acelor „duhuri demonice” ale vremurilor din urmă, si că „minunile” lor pregătesc lumea pentru falsul Mesia.

Ortodoxia si Religia Viitorului – Renasterea Harismatica un semn al vremurilor (3)

„Ortodoxia şi Religia Viitorului”

Ieromonah Serafim Rose

Trad: Mihaela Grosu

C. „Isus[1] vine curând”

Este semnificativ faptul că în ultimii ani figura lui „Isus” a căpătat o proeminentă ciudată în America. A fost abrogată binecunoscuta interdictie de a se prezenta în filmele de lung metraj si în spectacolele teatrale figura lui Hristos. Musical-uri senzationale si de largă audientă în mase, cu caracter satanic si masonic, prezintă parodii blasfemiatorii ale vietii Sale. „Miscarea lui Isus”, care este de orientare predominant „harismatică”, se întinde cu repeziciune mai ales în rândurile adolescentilor si tinerilor.

În cadrul festivalurilor de masă „Jesus Rock” – care este o adevărată hulire a numelui lui Dumnezeu -, asistăm la „crestinarea” celor mai joase forme de muzică pop americană si pentru întâia oară în acest secol melodiile „crestine” au cea mai mare audientă la public. Iar refrenul permanent al acestui conglomerat straniu de sacrilegiu si grosieră mentalitate lumească este cuprins în propozitia ce pare să exprime asteptările si sperantele,tuturor: „Isus vine curând”.

Într-o Americă pustiită din punct de vedere psihic si religios, acelasi incident „mistic” se repetă în mod simptomatic în vietile mai multor americani, trăind în cele mai diverse colturi ale tării si fără legătură între ei. Editorul unei publicatii „harismatice” dă tiparului relatarea unei persoane, asa cum a fost el povestit în cadrul unei adunări:

„Prietenul meu împreună cu sotia lui rulau spre Boston pe autostradă când au oprit să ia un autostopist. Era tânăr si avea barbă, dar nu era totusi îmbrăcat ca un hippie. S-a urcat în spate fără să spună prea multe cuvinte, si masina a pornit. După un răstimp, a spus cu voce linistită: „Domnul vine curând”.

Ortodoxia si Religia Viitorului – Renasterea Harismatica un semn al vremurilor (2)

„Ortodoxia şi Religia Viitorului”

Ieromonah Serafim Rose

Trad: Mihaela Grosu

B. „Noul Crestinism”

Fără îndoială că există persoane care se îndoiesc de faptul că „renasterea harismatică” este o formă de mediumism, însă este doar un aspect secundar modul sau mijloacele prin care se propagă „duhul” acestei „miscări harismatice”. Dar că acest „duh” nu are nimic de-a face cu Crestinismul ortodox este mai mult decât evident. Si de fapt acest „duh” se înscrie literal în „profetiile” lui Nicolae Berdiaev privitoare la „Noul Crestinism”.

Ortodoxia si Religia Viitorului – Renasterea Harismatica un semn al vremurilor (1)

„Ortodoxia şi Religia Viitorului”

Ieromonah Serafim Rose

Trad: Mihaela Grosu

„Până la sfârsitul acestui veac nu vor lipsi de pe pământ alesii lui Dumnezeu, dar nu vor lipsi nici slugile satanei. Dar în vremurile din urmă, cei care într-adevăr Îl vor sluji pe Dumnezeu cu credintă, o vor face reusind să se ascundă de oameni, în mijlocul cărora nu se vor mai lucra semne si minuni dumnezeiesti ca în ziua de azi., Acei alesi ai vremurilor din urmă îsi vor lucra mântuirea din mijlocul lumii si ascunsi de ea, în smerenie, iar în Împărătia Cerurilor ei vor fi mai mari decât Părintii făcători de minuni din vechime. Căci în acele timpuri nimeni nu va mai lucra semne minunate în fata ochilor oamenilor, care să încălzească inimile lor de focul dumnezeiesc si să-i îndemne pe calea anevoioasă a mântuirii. Multi dintre oameni, stăpâniti fiind de duhul necurat al nestiintei vor cădea în prăpastie, rătăcind pe calea cea largă pe care multi merg”.

Profetia Sf. Nifon de Constantiana, din insula Cipru

A. O „Cincizecime fără Hristos”

Pentru crestinii ortodocsi fenomenul contemporan al „vorbirii în limbi” este si el un „semn”; dar nu este semnul începutului Evangheliei mântuirii pentru toate popoarele, ci semn al sfârsitului ei. Crestinului ortodox cu mintea trează nu-i va veni greu să le dea dreptate apologetilor „miscării harismatice”, care vestesc că „noua revărsare a duhului aduce cu sine sfârsitul acestui veac”[1]. Dar Duhul grăieste lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de credintă, luând aminte la duhurile cele înselătoare si la învătăturile demonilor (I Tim. 4,1).

De asemenea mai stim că sunt duhuri diavolesti, făcătoare de semne si care se duc la împăratii lumii întregi, să-i adune la războiul zilei celei mari a lui Dumnezeu, Atottiitorul (Apoc. 16,14).

Sfânta Scriptură si Sfintii Părinti ne spun limpede că duhul vremurilor de pe urmă nu va fi unul de „renastere spirituală” si de „revărsare a Sfântului Duh”, ci dimpotrivă. Că vom avea de-a face cu o apostazie aproape generalizată, având forme atât de subtile, încât până si cei alesi vor fi în pericol să fie înselati. Că dreapta credintă crestină aproape va dispărea de pe fata pământului, cum citim în Sfânta Evanghelie: Dar Fiul Omului când va veni, va găsi oare credintă pe pământ? (Luca 18,8). Satan este cel care va fi dezlegat în vremurile din urmă (Apoc. 20,3), în scopul celei mai mari si mai de pe urmă revărsări a răului pe pământ.

„Miscarea harismatică”, produs al unei lumi lipsite de Taine si de har, al unei lumi ce însetează după „semn”, fără să fie în stare „să deosebească duhurile” prin care se fac aceste semne, este ea însăsi un „semn” al lumii apostaziate în care trăim. Cât despre miscarea ecumenică, ea rămâne în continuare o miscare a „intentiilor” si a „faptelor bune”, ce emană dintr-un umanitarism anemic si lipsit de substantă. Ce se va întâmpla, însă, atunci când lui i se va alătura o miscare care să aibă cu adevărat „putere”?

Când miscărea ecumenică va fi cu adevărat însotită de tot felul de puteri si de semne si de minuni mincinoase (II Tes. 2,9), atunci va mai fi cineva capabil să i se opună? Căci „miscarea harismatică”, la ora actuală, devine salvarea unui ecumenism împotmolit, în scopul de a-l împinge spre telul final. Iar acest tel, adică „refundamentarea Bisericii lui Hristos”, după cum am văzut, nu este unul de natură „crestină”. Aceasta este doar o fază în atingerea adevăratului scop, care este cu mult mai larg: instaurarea unei „unităti spirituale” a tuturor religiilor pe pământ, care să înglobeze întreaga omenire.

Cu toate acestea, următorii „renasterii harismatice” sunt convinsi că experienta lor este „crestină”; cel mai adesea sunt oameni pe care nu-i interesează ocultismul sau religiile orientale. Oameni care, fără îndoială, privesc cu indignare faptul că am comparat, pe parcursul acestei cărti, „renasterea harismatică” cu spiritismul. Este adevărat că, din punct de vedere religios, „renasterea harismatică” se află oarecum pe o treaptă superioară spiritismului, care este produsul celui mai grosolan tip de superstitie si credulitate.

Este, de asemenea, adevărat că tehnicile ei sunt întrucâtva mai rafinate iar senzatiile finale sunt mai bogate si mai usor de obtinut. Si că întreaga ideologie a „miscării harismatice” îi conferă aparenta de a fi crestină – nu ortodoxă, e drept, ci una care nu este prea departe de fundamentalismul protestant, cu un adaus de culoare „ecumenică”.
Dar noi am văzut până acum că experienta „harismatică” si, mai ales, punctul ei central constituit de „botezul Duhului Sfânt” este, în cea mai mare parte, dacă nu chiar în întregime, o experientă de tip păgân, mai înrudită cu fenomenele de posedare diavolească, decât cu orice trăire care s-ar putea numi „crestină”.

Ne este, de asemenea, cunoscut că penticostalismul s-a ivit la periferia unui crestinism sectar, care nu mai păstrează aproape nimic din atitudinile si credinta specific si autentic crestine si că el a fost de fapt „descoperit” ca rezultat al unui experiment, la care crestinii însisi nu au avut nici o contributie. Până de curând însă nu a fost posibilă găsirea unei dovezi clare care să ateste caracterul eminamente necrestin al „trăirilor harrismatice”.

Această dovadă însă acum s-a găsit chiar în scrierile unui apologet „harismatic”. El ne informează că „botezul Duhului Sfânt” poate într-adevăr să aibă loc si fără participarea lui Hristos.

Acest scriitor ne relatează cazul unei persoane care primise „botezul”, care vorbea deja în limbi si care încuraja pe oricine să dorească si să caute acest botez. El afirmă în acelasi timp că nu avusese nevoie de pocăintă în timpul experientei sale, si că nu numai că nu a fost despătimit de obiceiurile păcătoase, dar că nici nu simtea nevoia sau dorinta să renunte la ele.

Iar scriitorul concluzionează: „O cincizecime fară pocăintă – o cincizecime fără Hristos – iată ce nivel de trăire ating unii dintre noi astăzi… Acestia sunt oameni care au auzit că vorbirea în limbi există si, dorind să se identifice cu această experientă de înaltă tinută, ei caută persoana care să-si pună mâinile pe capetele lor si astfel să obtină conectarea la adevărata cunoastere usor, repede si bine, fără a mai fi nevoie de Hristos si de Crucea Lui”.
Totusi autorul afirmă că vorbireâ în limbi este, fără îndoială, „consecinta initială sau confirmarea botezului cu Duhul Sfânt”[2].

Cei convinsi că „miscarea harismatică” este de fapt de natură crestină, nu fac. altceva decât să se bazeze pe o prejudecată. Ei pornesc de la început de la ideea că vor avea de-a face cu „ceva” crestin. Dar dacă o astfel de experientă este si la îndemâna celor care caută senzatii înăltătoare, ieftine si usoare, atunci înseamnă că nu există nici o legătură între astfel de experimente si Hristos.

Însăsi posibilitatea unei „Cincizecimi fără Hristos” arată clar că experienta „harismatică” în sine nu are nici o legătură cu notiunea de crestin. Acesti „crestini”, adesea sinceri si plini de intentii bune, nu fac altceva decât să proiecteze asupra acestei experiente un continut si o semnificatie crestină pe care de fapt ea nu o are.

Nu este acesta deja numitorul comun al unei „experiente spirituale” care este atât de necesar pentru noua religie a lumii? Nu este acest numitor comun poate chiar cheia „unitătii spirituale” a omenirii pe care miscarea ecumenică a căutat-o până acum fără succes?

---

[1] Pr. Eusebius Stephanou în Logos, April, 1972, p.3

[2] Harry Lunn, Logos Journal, Nov, Dec, 1971, pp. 44, 47

Zece Cuvinte memorabile

Ieromonah Damaschin,

Fragmente din „Viaţa şi lucrările Pr. Serafim Rose”,

Editura Sophia, Bucureşti, 2005

1. „Este mai târziu decât credeţi! Grăbiţi-vă deci ca să faceţi lucrarea lui Dumnezeu”

„ Această ultimă afirmaţie avea, desigur, o semnificaţie apocaliptică, pentru că Părintele Serafim Rose simţea cu tărie că tulburările din vremurile din urmă vor  veni cât de curând şi peste America, aşa cum se abătuseră asupra Rusiei. Însă afirmaţia poate să fi avut şi un înţeles mai personal pentru Părintele Serafim. Privind în urmă, Părintele Gherman a spus: ‘Se purta ca un obsedat de moarte. <<Este mai târziu decât credeţi>>- aceste cuvinte reveneau pe buzele lui tot timpul, ca la un disc stricat.‘ „

2.  „Fiecare din noi este potenţial un Iuda”

„În 1982, cam cu jumătate de an înainte de moartea sa, Părintele Serafim a vorbit din nou despre primejdia de a lăsa părerea noastră să-L umbrească pe Dumnezeu şi voia Sa pentru vieţile noastre. Era Miercurea Mare, ziua în care Biserica pomeneşte trădarea lui Hristos de către Iuda; şi Părintele Serafim a ţinut o predică despre felul în care „inima săracă” a lui Iuda, ascunzându-se în spatele unei măşti a cinstei, i-a prilejuit să-L predea pe Dumnezeu pentru răstignire pe cruce. După ce a citit pasajul indicat în cap. 26 al Sf. Matei, Părintele Serafim a început:

În acest pasaj al Scripturii, citim cum, pe când Domnul nostru se pregătea pentru patima Sa, s-a apropiat de El o femeie şi L-a uns cu mir de mare preţ; şi este foarte mişcător cum Domnul nostru a primit asemenea iubire de la oameni simpli. Dar în acelaşi timp Iuda – unul dintre cei doisprezece care erau cu El – a privit această faptă şi ceva în inima lui s-a schimbat. Acesta a fost în mod evident ‘ultimul fir de pai’, pentru că Iuda era cel ce a primit plata banilor şi s-a gândit că era preţ de sânge. Vedem judecata logică care se desfăşoară în mintea sa. Îl auzim gândind despre Hristos: ‘Am crezut că omul acesta este cineva important. El risipeşte banii, nu face lucrurile bine, el crede că este foarte important …’ şi tot felul de idei mărunte asemănătoare, pe care i le pune diavolul în minte. Şi cu patima lui (principala lui patimă era iubirea de bani), a fost prins de diavol şi determinat să-L trădeze pe Hristos. El nu a vrut să-L trădeze pe El; el voia bani. El nu s-a păzit şi nu şi-a răstignit patimile.

Oricare dintre noi poate fi exact în acea situaţie. Trebuie să ne uităm la inima noastră şi să vedem prin care dintre patimile noastre ne va prinde diavolul pentru a ne determina să-L trădăm pe Hristos. Dacă considerăm că suntem superiori lui Iuda – că el a fost un fel de „ţăcănit” şi noi nu suntem – greşim. Ca şi Iuda, fiecare dintre noi are patimi în inimă. De aceea, să ne uităm la ele. Putem fi prinşi cu iubirea pentru curăţie, cu iubirea pentru corectitudine, cu iubirea pentru un simţ al frumosului: oricare dintre micile noastre greşeli de care ne ţinem poate fi un lucru cu care diavolul ne poate prinde. Fiind prinşi, putem începe să ne justificăm această stare ‘în mod logic’ – pe baza patimii noastre. Şi de la acel proces ‘logic’ de gândire Îl putem trăda pe Hristos., dacă nu ne păzim şi începem să ne dăm seama că suntem plini de patimi, că fiecare dintre noi este potenţial un Iuda. De aceea, când apare prilejul – când începe patima să lucreze în noi şi în mod logic, începe să se dezvolte din patimă în trădare – ar trebui să ne oprim acolo şi să spunem ‘Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!’ „

3.„Pai e limpede că-i ortodox, dar oare este creştin?”

„Propovăduind ortodoxia lăuntrică a inimii, Părintele Serafim atrăgea atenţia asupra calculului şi atitudinii critice. El socotea că această ispită ţine de urmarea înţelepciunii de afară. „Uneori”, spunea el, „zelul nostru pentru Ortodoxie poate fi atât de exagerat, încât ne duce la situaţii similare cu cea care a făcut-o pe o bătrână rusoaică să remarce referitor la un entuziasm convertit american: „Pai e limpede că-i ortodox, dar oare este creştin?” A fi ortodox dar nu creştin, este o stare care în limbajul creştin are un nume aparte: înseamnă a fi un fariseu, a fi atât de prins de litera legiuirilor bisericeşti, încât să pierzi duhul care le dă viaţa, duhul adevăratului creştinism.”  „

4.   „Durerea inimii, graniţa care-i desparte pe convertiţii nebuni şi pe ortodocşii nepăsători, de adevăraţii nevoitori”

Despre conceptia de viata ortodoxa – Concluzii

Cuv. Seraphim Rose

Traducere: Constantin Făgeţan

Conferinţa ţinută de ieromonahul Serafim Rose în anul 1982 în mânăstirea întemeiată de el la Platina, în munţii Californiei, în care părintele ne pune în gardă asupra principalelor pericole duhovniceşti ce ne ameninţă în ziua de azi.

Este evident pentru orice creştin-ortodox conştient de ce se întâmplă în jurul lui că azi că lumea se îndreaptă spre capătul ei. Aceste semne ale timpului sunt atât de evidente încât ai putea crede că lumea se dezintegrează chiar în acest moment. Care sunt câteva din aceste semne?

– Anormalitatea lumii. Niciodată nu au avut loc astfel de manifestări ciudate şi nenaturale şi un comportament care să fie acceptat drept obişnuit ca acesta din zilele noastre. Dar, priveşte lumea din jurul tău: ce este în ziare, ce fel de filme sunt prezentate, ce este la televizor, ce cred oamenii că este interesant şi amuzant, pentru ce râd, toate acestea sunt absolut ciudate. Şi sunt oameni care le promovează în mod deliberat, bineînţeles, pentru propriul profit, şi pentru că aceasta este la modă, pentru că există o dorinţă perversă de astfel de lucruri.