Nihilismul – Etapele nihilismului dialectic – Nihilismul

„Cauza revolutiei din epoca modernã”

Ieromonah Serafim Rose

Sursa:APOLOGETICUM 2003

In cele din urmă noi găsim aici un nihilism aproape „pur”, o furie împotriva creaţiei şi împotriva civilizaţiei care nu se va linişti până ce nu le va reduce la absolut nimic. Dacă nici o altă formă a nihilismului nu există, în schimb nihilismul distrugerii este unic epocii moderne. Fusese distrugere pe scară largă înainte, şi fuseseră oameni care se mândriseră cu distrugerea. Dar niciodată până în vremea noastră nu a existat o doctrină şi un plan al distrugerii; niciodată înainte mintea omului nu s-a deformat atât pentru a găsi o apologie pentru această lucrare foarte clară a lui Satan, şi pentru a porni un program pentru îndeplinirea ei.

Chiar printre nihiliştii cei mai reţinuţi, ca să fie siguri, au fost aluzii puternice pentru distrugerea Evangheliei. Realistul Bazarov a fost în stare să afirme că „nu există nici o singură instituţie a societăţii noastre care să nu trebuiască să fie distrusă”[1] . Nietzsche a spus că „cine doreşte să fie creativ trebuie mai întâi să distrugă şi să sfărâme valorile acceptate”. Manifestul futuriştilor – care au fost poate la fel de aproape de nihilismul pur ca şi de vitalism -, au slăvit războiul şi „arma distrugătoare a anarhismului”. Distrugerea vechii ordini şi abolirea adevărului absolut au fost scopurile admise ale majorităţii realiştilor şi vitaliştilor.

Totuşi, ceea ce la alţii a fost un prolog, la nihiliştii puri devine un scop în sine. Nietzsche a proclamat principiul de bază al întregului nihilism, şi apologia expresă a nihilismului distrugerii, în expresia, „nu există nici un adevăr, totul este permis”[2] ; dar consecinţele extreme ale acestei axiome fuseseră deja valorificate înaintea lui. Max Stirner (pe care îl vom întâlni din nou în capitolul următor)[3] a declarat război tuturor standardelor şi principiilor, declarându-se împotriva lumii şi râzând triumfător peste „mormântul omenirii” – totul, doar, în teorie. Serghei Neciaev a pus teoria în practică atât de perfect că astăzi el pare o creaţie mistică, dacă nu cumva un demon din adâncurile iadului însuşi, ducând o viaţă de cruzime şi amoralitate faţă de principii, sub pretextul avantajului total în numele Revoluţiei. El l-a inspirat pe Dostoievski în realizarea personajului Piotr Verkhovensky din Posedaţii , un roman foarte strălucitor cu privire la carecterizarea pe care o face mentalităţii nihiliste extreme (cartea este plină, de fapt, de reprezentanţi ai acestei mentalităţi) ca să fie absolut incredibilă oricui care ca şi Dostoievski, nu a cunoscut fascinaţia şi ispita nihilismului.

Mihail Bakunin, care a fost sub influenţa lui Neciaev un timp, doar pentru a descoperi că practica consecventă a nihilismului a fost un lucru destul de diferit de prezentarea lui teoretică, scrisă sub această influenţă a „Catehismului revoluţionar” care oferea o apologie rece pentru neciaevism în timp ce afirma că „sarcina noastră este groaznică, totală, inexorabilă şi distrugere universală”. Sentimentul este prea tipic lui Bakunin ca să poată fi explicat prin fascinaţia sa momentană. Inainte de a se naşte Neciaev, el a terminat cartea sa Reacţie în Germania , cu vestita sa chemare: „Să ne punem toată încrederea noastră în spiritul veşnic care distruge şi anihilează numai pentru că el este necercetabil şi sursă creatoare veşnică a întregii vieţi. Pasiunea pentru distrugere este şi ea o pasiune creatoare!” Aici vitalismul se îmbină cu voinţa de a distruge: dar distrugerea triumfă în final. Fiind întrebat ce ar face dacă noua ordine a visurilor lui ar deveni realitate, el a răspuns cinstit: „Atunci eu ar trebui să dau jos iarăşi tot ceea ce făcusem”[4].

Era în spiritul lui Neciaev şi al „Catehismului revoluţionar” că asasinii nihilişti (ei erau numiţi la timpul acela „anarhişti”, dar noi am adoptat înţelesul mai precis al acestui cuvânt din această carte), cu „propaganda faptelor” lor, au terorizat clasele conducătoare – şi nu numai -, din Europa şi în special din Rusia de-a lungul ultimului sfert al veacului al XIX-lea. In acelaşi spirit, Lenin (care l- a admirat mult pe Neciaev) şi-a asumat putere cruntă şi a început primul experiment de succes din Europa printr-o politică total lipsită de principii. Pasiunea pentru violenţă s-a despărţit de revoluţia pe care a explicat-o în mod ştiinţific şi a ajutat Europa ca să intre în primul dintre războaiele nihiliste din 1914, şi în acelaşi timp, într-un alt domeniu anunţat în arta dadaistă, „să fie înlăturat totul”, „să nu mai fie nimic din ceva, nimic, nimic, nimic.” Totuşi, Hitler a trebuit să dezvăluie cu claritate absolută natura şi scopurile unei pure „revoluţii a nihilismului”, o revoluţie săvârşită în alternativale nihiliste în mod egal, ale lui Weltmacht oder Niedergang : cucerirea lumii sau ruină totală. O revoluţie a cărui lider era în stare să exulte (chiar înainte de a veni el la putere), chiar aşa cum exalta Stirner, că „noi putem fi distruşi, dar dacă suntem, noi vom târâ lumea cu noi – o lume în flăcări.”[5].

Desigur, asemenea fenomene sunt extreme, şi ele trebuie privite în perspectivă proprie. Doar puţini au fost în stare de un aşa nihilism pur, şi se poate argumenta cu uşurinţă că ei nu aparţin curentului principal al istoriei moderne, ci unui curent lateral. Au fost condamnaţi şi de nihiliştii mai puţin extremişti. Totuşi, exemplul lor a fost cel mai instructiv, şi ar fi o greşeală să îndepărtăm acest exemplu ca fiind o simplă exagerare sau o parodie. Vom vedea că distrugerea este un element indispensabil din programul nihilismului şi, mai mult, că el este expresia neechivocă a slavei adusă inexistenţei care se află în centrul „teologiei” nihiliste. Nihilismul distrugerii nu este o exagerare, el este mai degrabă o împlinire a scopului celui mai profund al nihilismului. In el nihilismul şi-a asumat forma sa cea mai groaznică, dar şi cea mai adevărată; în el faţă inexistenţei îşi înlătură măştile şi se dezvăluie în toată goliciunea sa.

Părintele Ioan Kronstadt, acel om sfânt al lui Dumnezeu, a îndrăgit sufletul omului prin prisma unui ochi îmbolnăvit de păcat şi astfel incapabil să vadă soarele spiritual[6]. Acelaşi aspect poate servi pentru a trasa progresul bolii nihilismului, care nu mai este altceva decât o mască a păcatului întocmită cu grijă. Ochiul spiritual din natura umană căzută nu este sănătos, după cum ştie fiecare creştin ortodox; în această viaţă noi vedem numai împăienjenit şi avem nevoie de credinţă şi harul lui Dumnezeu pentru a efectua o vindecare care ne va întări în viaţa viitoare să vedem din nou cu claritate. Prima etapă a nihilismului, care este liberalismul, s-a născut din cauza considerării ochiului nostru bolnav drept unul sănătos, al confundării viziunii deformate cu adevărata privelişte a lumii, şi astfel deformarea viziunii despre Biserică, ale cărei slujbe nu sunt necesare unui om „sănătos”. In cea de a doua etapă, realismul, boala nemaifiind îngrijită de doctorul necesar, începe să progreseze. Vederea este îngustată; obiectele depărtate, deja destul de obscure în starea „naturală” a vederii deformate, devin invizibile. Doar obiectele cele mai apropiate se văd cu claritate, şi pacientul devine convins că altele nu mai există. In cea de a treia etapă? Infecţia vitalismul duce la inflamare; chiar cele mai apropiate obiecte devin obscure şi deformate şi apar halucinaţii. In cea de a patra etapă, nihilismul distrugerii, urmează orbirea şi boala se răspândeşte în restul corpului, având ca efect agonia, convulsiile şi moartea.

---

[1]Ivan S. Turgenev, Father and Sons (Părinţi şi fii).

[2]Citat în Karl Jaspers, Nietzsche and Christianity, Henry Regnery Company, 1961, (Gateway Edition), pag. 83.

[3]Capitolul următor urma să fie despre Anarhism (vezi rezumatul).

[4]Citat în E.H. Carr, Michaek Bakunin, pag. 440.

[5]Citat în Rauschning, op.cit, pag. 5.

[6]My Life in Christ, New York, Holy Trinity Monastery, 1957, vol.I, pag. 178.

Nihilismul – Etapele nihilismului dialectic – Vitalismul (2)

„Cauza revolutiei din epoca modernã”

Ieromonah Serafim Rose

Sursa:APOLOGETICUM 2003

Astfel, din punct de vedere intelectual, vitalismul presupune o respingere a adevãrului creştin împreună cu o anumită pretenţie pseudo-spirituală. Totuşi, dându-ne seama de aceasta, noi vom fi nepregătiţi să înţelegem mişcarea vitalistă dacă nu suntem conştienţi de starea spirituală a oamenilor care au devenit adepţii acesteia. In liberalism şi realism boala nihilistă este încă destul de superficială: în principal este încă o problemă de filosofie restrânsă la o elită intelectuală. Totuşi, în vitalism – ca şi în marxism, mentalitatea cea mai extremă dintre cele realiste -, boala nu se dezvoltă numai din punct de vedere calitativ, ea se extinde şi cantitativ; pentru prima dată şi oamenii de rând încep să arate semne ale nihilismului, ceea ce la început se restrângea numai la puţini oameni.

Desigur, acest fapt se află în acord perfect cu logica internă a nihilismului, care năzuieşte spre universalitate, care a fost creat împotriva creştinismului pentru a-l distruge. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, gânditori perceptivi îşi exprimau înţelegerea faţă de şansa mulţimilor „trezite”, cei care urmau să fie exploataţi de „simplificatorii groaznici”; şi până pe vremea lui Nietzsche, cel mai puternic „profet” vitalist, înţelegerea se adâncise şi devenise o certitudine. Nietzsche a putut observa că „moartea lui Dumnezeu” începuse să-şi „arunce primele umbre asupra Europei”. Şi cu toate că „evenimentul însuşi este cu mult prea important, prea îndepărtat şi cu mult dincolo de puterea de înţelegere a majorităţii oamenilor, pentru ca cineva să-şi dea seama de realitatea acestuia”, totuşi apariţia acestuia era sigură, şi au existat oameni ca Nietzsche care au fost „copiii cei dintâi născuţi şi prematuri ai secolului următor”[1] – secolul, „triumfului nihilismului”.

Adevărul creştin, pe care liberalismul l-a subminat şi realismul l-a atacat nu este un simplu adevăr filosofic, ci adevărul vieţii şi al mântuirii; şi odată ce începe să câştige teren, printre mulţimile care fuseseră hrănite cu acel adevăr, convingerea că nu mai este credibil, rezultatul nu va mai fi simplu scepticism urban ca cel cu care se consolează puţini liberali, ci o catastrofă spirituală de dimensiuni enorme, una al cărui efect se va face simţit în fiecare dimensiune a vieţii şi gândirii umane. Gânditori ca Nietzsche au simţit prezenţa primelor umbre ale acestei catastrofe, şi astfel au fost în stare să o descrie în amănunt şi să deducă anumite consecinţe. Dar aceste consecinţe nu s-au putut manifesta pe scară largă până când aceste umbre nu începuseră să se furişeze în inimile mulţimilor. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea un număr din ce în ce mai mare de oameni obişnuiţi începuseră această căutare fără odihnă – o mare parte a propriilor noastre scene contemporane -, pentru a găsi un substitut al lui Dumnezeu Care era mort în inimile lor. Această nelinişte a fost principalul imbold psihologic al vitalismului. Aceasta este materia primă, gata de a fi modelată după exemplul presupunerilor intelectuale pe care le-am examinat deja, de către maeştri inspiraţi de ultimul curent al „spiritului epocii”. Poate că noi avem tendinţa să ne gândim la această nelinişte în special în termenii ei de către dema-gogii nihilişti, dar aceasta a fost un stimulent important al artei vitaliste cât şi al religiei. Şi prezenţa acestei componente în majoritatea fenomenelor vitaliste este motivul pentru care ei – contrar „judecăţii sănătoase” aparente a liberalismului şi realismului -, prezintă simptome, nu pur şi simplu de deviere intelectuală, ci şi de dezorientare spirituală şi psihologică.

Inainte de a trece la o considerare a manifestărilor mai formale ale vitalismului în filosofie şi artă, va fi bine să privim mai atent unele manifestări obişnuite ale acestei nelinişti tăcute care stă la baza tuturor. In cele din urmă, este la fel de sigur că noi am dat de înţeles că aceasta este o caracteristică nihilistă. Mulţi vor obiecta că semnificaţia sa a fost adesea exagerată, că este pur şi simplu o nouă formă a ceva ce a existat întotdeauna, şi că este o pretenţie ridicolă să conferi demnitate unei chestiuni atât de obişnuite prin denumirea exaltată a nihilismului. Desigur, există o oarecare bază pentru o asemenea judecată. Totuşi, cu greu se poate nega faptul că fenomenul modern diferă în câteva aspecte importante de oricare dintre predecesorii lui. Pentru prima dată în istorie, acesta există astăzi, la o scară foarte vastă pentru a cuprinde aproape universul; remedii „normale”, remediile bunului simţ, par să nu mai aibă nici un efect asupra acestuia, şi dacă se întâmplă să aibă vreun efect, se pare că ele îl încurajează. Şi drumul său este exact comparabil cu acela al extinderii necredinţei moderne, astfel încât dacă unul nu este cauza celuilalt ele sunt cel puţin manifestări paralele ale unuia şi aceluiaşi proces. Aceste trei chestiuni sunt atât de strâns legate între ele că noi nu le vom separa în următoarea relatare, ci le vom examina împreună.

Regimurile fascist şi socialist naţionalist au fost cele mai dibace în exploatarea neastâmpărului popular şi utilizării lui în scopurile sale proprii. Dar este lucru „curios” – „curios” oricui nu înţelege caracterul epocii -, că acest neastâmpăr nu a fost potolit de înfrângerea exploatatorilor săi principali ci mai degrabă a crescut de atunci în intensitate şi – „cel mai curios” -, în special în ţările cele mai avansate în ceea ce priveşte ideologiile democratice şi liberale şi cele mai binecuvântate cu prosperitate lumească, şi în ţările „înapoiate”, în proporţie directă cu propriul lor progres spre aceste scopuri. Nici războiul, nici idealismul liberal, nici prosperitatea nu pot să-l potolească – şi nici idealismul marxist, pentru că prosperitatea sovietică a produs acelaşi fenomen. Aceste remedii sunt ineficiente, pentru că boala este atât de profundă încât nu se poate ajunge la ea.

Poate că manifestarea cea mai izbitoare a neliniştii populare este crima, şi în special crima juvenilă. In epocile anterioare crima a fost un fenomen localizat şi care avea cauze aparente şi clare în pasiunile umane ca şi lăcomia, desfrâul, invidia, gelozia şi aşa mai departe. Niciodată nu a fost ceva mai mult decât o prefigurare vagă a crimei care a devenit tipică pentru secolul nostru, crimă pentru care singurul nume pe care avangarda de astăzi îndrăzneşte să-l folosească în alt context nihilist este cel de „absurd”.

Un părinte care este ucis de copilul său, sau un copil de către un părinte. O persoană absolut străină este bătută sau ucisă dar nu jefuită -, de către un individ sau o „bandă”. Asemenea grupuri terorizează împrejurimi întregi dând târcoale după pradă sau bătându-se fără sens unii cu alţii. Şi pentru care scop? Este un timp al „păcii” şi „prosperităţii” şi cei care devin criminali provin din elemente ale societăţii care sunt atât dintre „cele mai bune” cât şi dintre „cele mai rele”. Nu există nici o raţiune „practică” pentru conduita lor şi există adesea o indiferenţă totală faţă de măsurile de precauţie, sau consecinţele lor. Când sunt interogaţi, cei care sunt suspectaţi pentru asemenea crime îşi explică comportarea în acelaşi mod: a fost un „impuls” sau un „imbold” care i-a îndemnat, sau a fost o plăcere sadică în comiterea crimei, sau a existat un pretext total irelevant, cu ar fi plictiseala, confuzia, sau resentimentul. Intr-un cuvânt, ei nu-şi pot explica deloc comportarea lor, nu există nici un motiv clar pentru aceasta şi, în consecinţă, – aceasta este poate trăsătura cea mai consecventă şi mai izbitoare pentru asemenea crime -, nu există remuşcare.

---

[1]Friedrich Nietzsche, The Joyful Wisdom, p.343.

Nihilismul – Etapele nihilismului dialectic – Vitalismul (1)

„Cauza revolutiei din epoca modernã”

Ieromonah Serafim Rose

Sursa:APOLOGETICUM 2003

Liberalismul şi realismul au condus oamenii timp de un secol şi mai bine, pe un drum fals, al cărui capăt, dacă drumul nu ar fi fost deviat, ar fi existat ca un fel de „utopii inverse” despre care auzim acum atât de mult, – poate o „lume bravă nouă” mai groaznică, un sistem tehnologic inuman în care toate problemele lumii s-ar rezolva cu preţul înrobirii sufletelor oamenilor. Împotriva acestei utopii a planificării raţionaliste s-au ridicat multe proteste în numele nevoilor naturii umane concrete şi personale, neplanificate şi nesistematice care sunt cel puţin la fel de esenţiale, chiar pentru o „fericire” pur lumească, după cum are nevoie materia mai clară; mai presus de toate un protest în numele „vieţii”, care, orice ar însemna, ar fi în mod clar înăbuşit în paradisul realist.

Principalul imbold intelectual al mişcării vitaliste a fost o reacţie împotriva eclipsei realităţilor mai înalte din „simplificarea” realistă a lumii. Această chestiune fiind împlinită, noi trebuie pe de altă parte să recunoaştem eşecul absolut al vitalismului la acest nivel. Fiind lipsiţi de o bază suficientă sau chiar de conştiinţa adevărului creştin, cei care s-au îndreptat spre corectarea defectelor radicale ale realismului, au inventat în general remedii pentru ei care nu au fost pur şi simplu fără putere, ci remedii foarte nocive care sunt de fapt simptome ale unei etape mai avansate a bolii pe care ei au intenţionat să o vindece.

Întrucât aşa cum realismul, în timp ce reacţiona împotriva liberalismului, s-a autocondamnat la sterilitate prin acceptarea întunecării liberale a adevărurilor înalte, tot aşa vitalismul şi-a compromis propriile sale aparenţe prin acceptarea ca presupunere esenţială a criticii adevărului absolut. Vitalismul a încercat să combată realismul în această problemă. Totuşi, oricât de mult poate tânji vitalistul după „spiritual” şi „mistic”, el niciodată nu va respecta adevărul creştin, pentru că acesta a fost „demodat” atât pentru el, cât şi, în mod sigur, pentru realismul cel mai orb. In această privinţă este tipic atitudinii vitaliste lamentarea lui W.B. Yeats în autobiografia sa asupra „deposedării de religia îngustă a copilăriei mele, realizată de către Huxley şi Tyndall, pe care eu i-am detestat…”. Orice justificare psihologică poate avea o asemenea atitudine, ea nu are de a face nimic cu adevărul lucrurilor; şi consecinţele nu au fost decât nocive. Nu există nici o formă a vitalismului care să nu fie naturalistă, nici una a cărui întreg program să nu înceapă şi să se termine în această lume, nici una a cărei abordare a altei lumi să nu fie nimic altceva decât o parodie. Să subliniem încă odată că drumul nihilismului a fost „progresiv”; erorile unei etape sunt repetate şi multiplicate în etapele următoare.

Atunci nu mai este nici o problemă în a găsi în vitalism o întoarcere la adevărurile creştine, sau de orice alt fel. Totuşi, există în mod inevitabil o oarecare pretenţie printre vitalişti de a face aşa. Mulţi critici au observat caracterul „pseudo-religios” chiar al marxismului[1], deşi acest epitet este aplicabil numai înflăcărării deplasate a adepţilor mai entuziaşti, şi nu doctrinei, care este în mod clar cu caracter antireligios. In vitalism problema „pseudo- religiei” devine cu mult mai serioasă. O lamentare destul de inteligibilă asupra pierderii valorilor spirituale devine mai puternică, pe de o parte faţă de fanteziile lor subiective şi (uneori) faţă de satanismul adevărat, pe care lipsa de discernământ îl consideră drept revelaţie a lumii „spirituale” şi, pe de altă parte, faţă de un eclectism dezrădăcinat care culege idei din fiecare civilizaţie şi epocă şi găseşte o legătură total arbitrară între aceste fragmente greşit înţelese şi propriile concepţii dezbătute. Pseudo-spiritualitatea şi pseudo-tradiţionalismul, unul sau ambele, sunt elemente integrale ale multor sisteme vitaliste. Atunci, noi trebuie să fim prudenţi în examinarea pretenţiilor celor care ar restabili un sens „spiritual” vieţii şi, în special, celor care se cred aliaţi sau aderenţi la „creştinism”. Erorile „spirituale” sunt cu mult mai periculoase decât simplul materialism. Şi noi vom găsi, în partea a treia a acestei cărţi, că majoritatea a ceea ce trece astăzi drept „spiritualitate” reprezintă de fapt o „nouă spiritualitate”, un cancer născut din nihilism care se ataşează organismelor sănătoase pentru a le distruge din interior. Această tactică este exact contrariul atacului realist îndrăzneţ asupra adevărului şi vieţii spirituale; dar aceasta este în acelaşi timp şi o tactică nihilistă, şi încă una mai adecvată.

---

[1]Acum este cunoscut faptul că Marx era satanist şi mare preot.

Nihilismul – Etapele nihilismului dialectic – Realismul (3)

„Cauza revolutiei din epoca modernă”

Ieromonah Serafim Rose

Sursa:APOLOGETICUM 2003

Realismul aparţine în mod indiscutabil „spiritului epocii”, şi toţi cei care simt că aparţin acestui „spirit” au trebuit să se adapteze lui. Astfel, umanismul care într-o epocă mai liberă a avut o coloratură mai „idealistă” şi liberală, a considerat necesar să „se schimbe potrivit timpurilor” şi să adopte un ton mai realistic. Cei mai naivi au găsit o „religie” care se identifică cu cauza „ştiinţei” şi „progresului” şi au pătruns în dogme în mod precis auto-contradicţiile pe care noi le-am examinat deja[1];  oamenii de felul acesta sunt în stare să vadă şi în marxism un fel de „umanism”. Dar chiar şi la umaniştii contemporani cei mai sofisticaţi, la cei mai învăţaţi şi la oameni de stat, tonul realist este neîndoielnic. De exemplu, acesta este dezvăluit prin invazia metodelor ştiinţifice şi atitudinile ultimelor fortăreţe ale „omenirii”; nici un om de ştiinţă contemporan, din orice domeniu, nu se simte sigur dacă activitatea sa nu este „ştiinţifică” în modul cel mai deplin posibil (care, desigur, înseamnă adesea, „scientism”). Realismul poate fi privit iarăşi, în tonul stoic, al înţelepciunii lumeşti, şi adesea cinic, al tuturor în afară de umaniştii cei mai naivi (sau religioşi) contemporani; „libertatea izvorâtă din iluzie” pe care şi-au imaginat-o ei a fost, în mare măsură, o deziluzie. Acum ei „cunosc mai bine” decât cred în „adevărurile mai înalte” care au mângâiat pe înaintaţii lor.

Pe scurt, umanismul a ajuns la o înţelegere cu realismul – şi, aşa crede el, cu adevărat. In trecerea de la liberalism la realism umanistul vede nu numai o deziluzie, ci un proces de „maturizare”. Desigur, creştinul ortodox vede ceva destul de diferit. Dacă funcţia liberalismului era de ascuns, cu fumul „toleranţei” şi agnosticismului, adevărurile mai înalte cu privire la Dumnezeu şi viaţa spirituală, sarcina realismului pe care noi am examinat-o era de a anihila acele adevăruri. In această a doua etapă a progresului dialecticii nihiliste, cerul a fost închis privirii oamenilor, şi oamenii nu au mai reuşit niciodată să-şi desprindă ochii de la pământ, ci să trăiască de acum încolo numai în şi pentru această lume. Această hotărâre realistă este la fel de prezentă într-un „pozitivism logic” în aparenţă inocent şi într-un umanism ştiinţific după cum este în mod clar fenomenul satanic al bolşevismului şi al socialismului naţional. Consecinţele acestei hotărâri sunt ascunse celor care o iau, pentru că ei implică chiar realitatea faţă de care realismul este orb: realitate care se află atât deasupra cât şi dedesubtul universului realist îngust. Vom vedea cum închiderea cerului pierde forţe neaşteptate de jos care produc un coşmar visului nihilist al „pământului nou”, şi cum „omul nou” al realismului va semăna mai puţin cu o umanitate perfectă „pe deplin dezvoltată” mitologic decât cu o „subumanitate” veritabilă cum nu a mai fost întâlnită anterior în experienţa umană.

Trebuie să analizăm acum pasul următor în progresul nihilismului care duce la aceste scopuri: vitalismul.

---

[1]Vezi, de exemplu, scrierile lui Corliss sau Julian Huxley.

Nihilismul – Etapele nihilismului dialectic – Realismul (2)

„Cauza revolutiei din epoca modernã”

Ieromonah Serafim Rose

Sursa:APOLOGETICUM 2003

De aceea, dacă realistul împărtăşeşte împreună cu creştinul o sinceritate şi o corectitudine care este total străină mentalităţii liberale, este mai bine să te alături atacului liberal asupra adevărului creştin, şi să duci acel atac la concluziile sale: totala îndepărtare a adevărului creştin. Ceea ce a început cu jumătate de inimă în liberalism a prins avânt în realism şi acum presează către finalul său catastrofal. Nietzsche a prevăzut în secolul nostru „triumful nihilismului”; Jacob Burkhardt, care a deziluzionat liberalul, a văzut în aceasta sosirea unei epoci a dictatorilor care vor fi „terribles simplificateurs”. Cu Lenin şi Stalin, Hitler şi Mussolini, cu soluţiile lor fundamental de „simple” pentru cele mai complexe probleme, înplinirea acestei predicţii în domeniul politic s-a adeverit. In mod mai profund, „simplificarea” nihilistă se poate vedea în prestigiul universal de astăzi care a acordat cea mai scăzută ordine a cunoaşterii ştiinţifice, ca şi ideile simpliste ale oamenilor ca Marx, Freud, şi Darwin, care susţin virtual întreaga gândire şi viaţă contemporană.

Noi spunem „viaţă”, pentru că este important să vezi că istoria nihilistă a secolului nostru nu a fost ceva impus dinafară sau de deasupra, sau cel puţin nu a fost în mod predominant aceasta; s-a presupus şi s-a alimentat dintr-un teren nihilist care a fost pregătit de multă vreme în inimile oamenilor. In mod precis evenimentele groaznice ale secolului nostru au apărut din nihilismul banal, din nihilismul zilnic dezvăluit în viaţa, gândirea şi aspiraţia oamenilor. Punctul de vedere al lui Hitler asupra lumii, este foarte instructiv în această privinţă, pentru că în el, nihilismul cel mai extrem şi monstruos s-a sprijinit pe temelia unui realism fără excepţie şi chiar tipic. El a împărtăşit credinţa obişnuită în „ştiinţă”, „progres” şi „educare” (deşi nu, desigur, în „democraţie”), împreună cu un materialism practic care a dispreţuit total teologia, metafizica, şi orice gând sau acţiune legată de oricare altă lume decât ceea ce înseamnă „aici şi acum”, mândrindu-se cu faptul că el avea „darul de a reduce toate problemele la fundamentele lor cele mai simple”[1] . El avea o veneraţie rudimentară a eficienţii şi utilităţii care tolera în mod liber „controlul naşterilor”, îşi bătea joc de instituţia căsătoriei pe care o socotea ca o simplă legalizare a instinctului sexual care ar trebui să fie „liber”, a primit cu bucurie sterilizarea celor „nepotriviţi”, a dispreţuit „elementele neproductive” cum ar fi călugării, nu a văzut în incinerarea morţilor decât o chestiune „practică” şi nici măcar nu a ezitat să dea în „folosinţă productivă” cenuşa, sau pielea şi grăsimea morţilor. El avea o neîncredere cvasi-anarhistă faţă de instituţiile sacre şi venerabile, în special Biserica cu „superstiţiile” ei şi toate legile şi ceremoniile ei „demodate”. (Noi am avut deja ocazia să observăm repulsia lui faţă de monarhie, un factor determinant în refuzul său de a-şi atribui titlul imperial). El avea o încredere naivă în „omul natural”, „animalul sănătos” care dispreţuieşte virtuţile creştine – fecioria în special -, care împiedică „funcţionarea normală” a corpului. El considera drept o încântare naivă comodităţile moderne şi maşinile şi, în special, automobilul şi simţul vitezei şi „libertatea” pe care o produce.

Din marea mulţime a oamenilor de astăzi, în special tineri, sunt foarte puţini cei care nu împărtăşesc, într-un anumit grad acest Weltanschaung brut. Ei se „simt fără prejudecăţi” şi „eliberaţi”, şi foarte puţin a mai rămas care să nu fie tipic „modern”. Si în mod precis pe baza unui realism care este aşa cum este el, în care nu mai există loc pentru orientarea asupra vieţii „complicate” creştine şi realităţilor extrem de importante ale lumii spirituale, pe care superstiţiile cele mai grosolane şi credulitatea cea mai vulgară pot prospera. Oameni bine intenţionaţi se gândesc să anticipeze apariţia unui alt Hitler printr-un atac asupra „iraţionalului” şi o apărare a „raţiunii”, „ştiinţei”, şi „bunului simţ”; dar, în afara contextului adevărului creştin, aceste valori, constituind un realism propriu, sunt o pregătire pentru şi nu o apărare împotriva apariţiei unui alt „simplificator groaznic”. Cei mai eficienţi „simplificatori” contemporani sunt aceia care deţin puterea în Uniunea Sovietică (comuniştii n.b.) care au făcut o religie a „ştiinţei” şi „raţiunii”; şi oricine se uită la cei mai superstiţioşi oameni pentru apărarea oricărei valori care merită să fie apărată, este înşelat teribil.

---

[1]Citat în Hermann Rauschning, The Voice of Destruction, New York, G.P. Putnam’s Sons, 1940, p.6. Restul din această descriere se bazează în principal pe Hitler’s Secret Conversations, 1941 Hitler’s Secret Conversations, 1941- -1944 1944, New York, Farrar, Straus and Young, 1953.

Nihilismul – Etapele nihilismului dialectic – Realismul (1)

„Cauza revolutiei din epoca modernã”

Ieromonah Serafim Rose

Sursa:APOLOGETICUM 2003

Realismul despre care vorbim noi – un termen generic pe care îl înţelegem ca fiind cuprins în diferite forme ale „naturalismului” şi „pozitivismului” -, este, în forma sa cea mai simplă, doctrina care a fost popularizată cu precizie sub numele de „nihilism” de către Turgheniev în Părinţi şi fii. Figura lui Bazarov din acel roman este tipul „omului nou” al anilor ‘şaizeci’ din Rusia, materialişti şi determinişti înguşti la minte, care s-au gândit cu seriozitate (ca D. Pisarev) să găsească mântuirea omenirii în direcţia broaştei, ori s-au gândit că ei dovediseră inexistenţa sufletului uman nereuşind să-l găsească în cursul unei autopsii. (Se aminteşte de nihiliştii sovietici, „oamenii noi” ai anilor noştri ‘şaizeci’, care nu au reuşit să-L găsească pe Dumnezeu în spaţiul cosmic). Acest „nihilist” este omul care nu respectă nimic, nu se apleacă în faţa nici unei autorităţi, nu acceptă (aşa crede el) nimic din credinţă, judecă totul în lumina unei ştiinţe luată ca adevăr absolut sau exclusiv, respinge tot idealismul ideilor abstracte în favoarea concretului şi a faptelor. Intr-un cuvânt, el nu crede în „nimic decât”, în reducerea la tot ceea ce oamenii au considerat „mai înalt”, lucrurile minţii şi spiritului, la nivelul cel mai scăzut sau „de bază”: materia, senzaţia, fizicul.

Opuse ambiguităţii liberale, punctele de vedere lumeşti realiste par perfect de clare şi deschise. In locul agnosticismului sau al unui deism evaziv, se află ateismul deschis; în locul „valorilor mai înalte” vagi, materialismul deschis şi interesul personal. Totul este claritate în universul realist – excepţia a ceea ce este cel mai important şi necesită claritate în cea mai mare măsură: începutul şi sfârşitul său. Acolo unde liberalul este vag despre lucrurile fundamentale, realistul este copilăreşte de naiv: ele pur şi simplu nu există pentru el; nu există decât ceea ce este cel mai evident.

Nihilismul – Etapele nihilismului dialectic – Liberalismul (2)

„Cauza revolutiei din epoca modernã”

Ieromonah Serafim Rose

Sursa:APOLOGETICUM 2003

Cineva s-ar putea întreba pe bună dreptate dacă acest cuvânt are vreun sens în aceste expresii. In stoicismul umanist „eternul” a fost redus la un conţinut atât de subţire şi fragil pentru a fi virtual de nedesluşit pentru nihilismul materialist şi determinist care încearcă să-l distrugă – cu o justificare, desigur.

In oricare dintre cazuri, în acela al „creştinului” liberal sau chiar mai mult al umanistului liberal, neputinţa de a crede în viaţa veşnică îşi are rădăcinile în acelaşi fapt: ei cred numai în această lume, ei nu au nici experienţa, nici cunoaşterea, nici credinţa în cealaltă lume şi, mai presus de toate, ei cred într-un „dumnezeu” care nu este suficient de puternic pentru a ridica pe om din moarte. In spatele retoricii lor, protestantul sofisticat, precum şi umanistul sunt suficient de conştienţi că nu există nici un loc pentru cer, nici pentru veşnicie, în universul lor. Iarăşi, sensibilitatea lor complet liberală nu respectă doctrina ei etică superioară. Inteligenţa lor agilă este chiar în stare să transforme într-o apologie pozitivă această „lipsă de ceva mai bun”. Din acest punct de vedere, există atât „realismul” cât şi „curajul” de a trăi fără speranţa bucuriei veşnice dar şi fără frica durerii veşnice. Pentru cineva care este dotat cu vederea liberală a lucrurilor, nu este necesar să creadă în rai sau iad pentru a duce o „viaţă demnă” în această lume. Aceasta este orbirea totală a mentalităţii liberale cu privire la sensul morţii.

Liberalul crede că dacă nu există imoralitate, omul încă mai poate să ducă o viată civilizată; „dacă nu există imoralitate” „toate lucrurile sunt legale” – este logica cea mai profundă a lui Ivan Karamazov din romanul lui Dostoievscki. Stoicismul umanist este posibil pentru anumiţi indivizi pentru un anumit timp; până când implicaţiile depline ale negării imoralităţii lovesc ţinta. Liberalul trăieşte într-un paradis al nebuniei care trebuie să se prăbuşească înaintea adevărului lucrurilor. Conform atât credinţei liberalului, cât şi celei a nihilismului, dacă moartea este distrugerea individului, atunci această lume şi tot ce se află în ea – iubire, bunătate, cuvioşie, totul -, sunt ca şi nimic. Nimic din ceea ce poate să facă omul nu este de importanţă majoră, şi întreaga groază a vieţii este ascunsă omului numai prin puterea voinţei lui de a se autoînşela. Şi „toate lucrurile sunt legale”, nici o speranţă a unei alte lumi sau teamă nu împiedică oamenii de la experimente monstruoase şi vise sinucigaşe. Cuvintele lui Nietzsche sunt adevărul – şi profeţia , lumii noi care rezultă din acest punct de vedere. Din tot ceea ce a fost altădată adevărat, nici un cuvânt nu trebuie crezut. Tot ceea ce a fost dispreţuit pe vremuri ca nelegiuit, interzis, josnic şi fatal – toate aceste flori înfloresc acum pe cele mai minunate poteci ale adevărului[1].

Orbirea liberalului este un antecedent direct al nihilismului, şi în mod mai precis, al moralităţii bolşevice; pentru că cea din urmă este doar o aplicare consecventă şi sistematică a necredinţei liberale. Este ironia supremă a punctului de vedere liberal că, în mod precis, atunci când cea mai profundă intenţie avea să fi fost conştientizată în lume, şi toţi oamenii vor fi fost „eliberaţi” din jugul standardelor superioare, când însăşi pretenţia credinţei în cealaltă lume va fi dispărut – atunci în mod precis că viaţa aşa cum o cunoaşte sau doreşte liberalul va fi devenit imposibilă; pentru că „omul nou” care produce necredinţa poate să vadă în liberalismul însuşi doar ultimele „iluzii” pe care acesta a dorit să le împrăştie.

Şi politica ordinului creştin a fost întemeiată pe adevărul absolut. In capitolul precedent am văzut deja că forma de guvernământ providenţială principală care s-a ataşat de adevărul creştin a fost imperiul creştin ortodox, în care suveranitatea a fost înveşmântată în monarhie, şi autoritatea a pornit de la acesta în jos printr-o structură socială ierarhică. Pe de altă parte, vom vedea în capitolul următor, cum o politică care respinge adevărul creştin trebuie să recunoască „oamenii” ca suverani şi să înţeleagă autoritatea ca pornind de jos în sus, într-o societate „egalitară” din punct de vedere formal. Este clar că una este inversiunea perfectă a celeilalte; pentru că ele sunt opuse în concepţiile lor atât de la sursă cât şi de la sfârşitul guvernării. Monarhia creştin-ortodoxă este guvernare stabilită în mod divin, îndreptată în final către cealaltă lume, guvernare cu învăţătura adevărului creştin şi care are ca cel mai profund scop al ei mântuirea sufletelor . Regula nihilistă are cel mai potrivit nume anarhia, după cum vom vedea. Ea este guvernarea stabilită de oameni, şi îndreptată exclusiv către această lume, guvernare care nu are alt ţel mai înalt decât fericirea pământească.

---

[1] The Will to Power, ed.cit., p.377.

Nihilismul – Etapele nihilismului dialectic – Liberalismul (1)

„Cauza revolutiei din epoca modernã”

Ieromonah Serafim Rose

Sursa:APOLOGETICUM 2003

Să precizăm chiar de la început că – liberalismul pe care îl vom descrie în paginile următoare nu este un nihilism evident; este mai degrabă un nihilism pasiv, sau, mai bine spus, este terenul cultivat neutru al stadiilor mai avansate ale nihilismului. Cei care au urmărit discuţia noastră anterioară cu privire la imposibilitatea „neutralităţii” spirituale sau intelectuale în această lume, vor înţelege de îndată de ce am calificat drept nihilist un punct de vedere care, deşi nu este direct responsabil pentru nici un fenomen nihilist izbitor, a fost indispensabil prealabil pentru apariţia lor. Apărarea incompetentă realizată de liberalism a unei moşteniri în care el nu a crezut pe deplin niciodată, a fost una din cauzele cele mai puternice ale nihilismului evident.

Civilizaţia umanist-liberală care, în Europa de vest, a fost ultima formă a vechii ordini care a fost distrusă eficace în Marele război şi revoluţiile celei de a doua decade a acestui secol, şi care continuă să existe – deşi într-o formă mai atenuat „democrată” -, în lumea liberă de astăzi. Ea poate fi caracterizată în principal prin atitudinea sa faţă de adevăr. Aceasta nu este o atitudine de ostilitate făţişă nici chiar de indiferenţă deliberată, pentru că apologeţii ei sinceri au, în mod incontestabil, o sinceră consideraţie pentru ceea ce ei consideră a fi adevăr; mai degrabă, este o atitudine în care adevărul, în ciuda anumitor aparenţe nu mai ocupă o atenţie centrală. Adevărul în care liberalismul pretinde să creadă (desigur, în afară de adevărul ştiinţific) nu este o monedă spirituală sau intelectuală de circulaţie curentă, ci un capital inutil şi zadarnic lăsat din etapa anterioară. Cel puţin în ocazii oficiale, liberalul vorbeşte totuşi despre „adevăruri veşnice”, despre „credinţă”, despre „demnitate umană”, „înaltă chemare” a omului sau „spiritul” său „de nepotolit”, şi chiar despre „civilizaţia creştină”; dar este suficient de clar că aceste cuvinte nu mai înseamnă ceea ce au însemnat ele odată. Nici un liberal nu le consideră cu toată seriozitatea; ele sunt de fapt metafore, ornamente ale limbajului care sunt menite să evoce un răspuns emoţional, şi nu unul intelectual – un răspuns condiţionat în mare măsură de o folosinţă îndelungată, cu o memorie vie a timpului când asemenea cuvinte aveau cu adevărat un înţeles pozitiv şi serios.

Astăzi, nimeni dintre cei care se mândresc pentru că sunt „sofisticaţi” – adică cei care ocupă anumite funcţii în instituţii-academice, în guvern, în ştiinţă, în cercuri intelectual umaniste, nimeni dintre cei care doresc sau obişnuiesc să fie în pas cu „timpul” -, nu crede sau nu poate să creadă pe deplin în adevărul absolut, sau mai precis în adevărul creştin. Totuşi denumirea de adevăr a fost păstrată, aşa cum au fost denumirile acelor adevăruri pe care oamenii le-au considerat odată ca fiind absolute, şi puţini dintre cei care se află într-o poziţie cu autoritate sau influenţă ar ezita să le folosească, chiar atunci când ei sunt conştienţi că sensurile lor s-au schimbat. Intr-un cuvânt, adevărul a fost „reinterpretat”; au fost golite vechile forme şi s-a dat un conţinut nou, cvasi- nihilist. Aceasta se poate observa cu uşurinţă printr-o sumară examinare a câtorva dintre principalele sfere în care adevărul a fost „reinterpretat”.

Nihilismul – Etapele nihilismului dialectic

„Cauza revolutiei din epoca modernã. Nihilismul”

Ieromonah Serafim Rose

Sursa:APOLOGETICUM 2003

In unitatea scopului sãu susţinut, mentalitatea nihilistã este singularã. Dar aceastã mentalitate se manifestã în fenomene la fel de diverse ca şi naturile oamenilor care le împãrtãşesc. Numai cauza nihilistã este astfel promovatã pe multe fronturi simultan şi duşmanii ei sunt tulburaţi şi înşelaţi de aceastã tacticã eficace. Totuşi, pentru observatorul atent, fenomenele nihiliste se reduc la trei sau patru tipuri principale, şi aceste puţine tipuri sunt, mai departe, raportate unul la altul ca stadiile unui proces care pot fi numite dialectica nihilistã . Un stadiu al nihilismului se opune altuia, nu pentru a-l combate efectiv, ci pentru a încorpora greşelile aceluia în propriul program şi pentru a duce omenirea cu un pas mai departe pe drumul prãpastiei care se aflã la capãtul întregului nihilism. Pentru siguranţã, argumentele la fiecare stadiu sunt adesea eficiente în sublinierea anumitor deficienţe evidente ale unui stadiu precedent sau urmãtor; dar nici o criticã nu este vreodatã suficient de radicalã pentru a aborda erorile obişnuite pe care le au toate stadiile. Si adevãrurile parţiale care sunt prezentate în mod indiscutabil în toate formele de nihilism sunt în final doar tactici pentru a seduce oamenii cu marea falsitate care stã la baza tuturor.

Stadiile care urmeazã a fi descrise în paginile urmãtoare nu trebuie înţelese pur şi simplu cronologic, deşi, în sensul cel mai îngust, ele sunt de fapt un fel de cronicã a dezvoltãrii mentalitãţii nihiliste din timpul eşuãrii experimentului nihilist al Revoluţiei franceze în conformitate cu cele mai noi şi mai explicite manifestãri ale Revoluţiei Socialismului Naţional. Astfel, cele douã decade dinainte şi cele douã de dupã mijlocul secolului al XIX-lea pot fi privite ca apogeul prestigiului şi influenţei liberale, şi J.S.Mill ca liberal tipic. Epoca Realismului ocupã poate ultima jumãtate a secolului şi este exemplificat pe de o parte de gânditori socialişti, pe de altã parte de filosofi şi popularizatori (mai degrabã ar trebui sã spunem „exploratori”) ai ştiinţei. Vitalismul, în formele simbolismului, ocultismul, expresionismul artistic şi diversele filosofii evolutive şi „mistice”, sunt parte a celui mai semnificativ subcurent intelectual ce cuprinde întreaga perioadã a secolului, dupã 1875. Si nihilismul distrugerii, deşi rãdãcinile lui intelectuale sunt adânc înfipte în secolul anterior, duce la o concluzie importantã, în ordinea publicã la fel ca şi în multe sfere private, poate fi urmãrit pe parcursul unui întreg secol şi un sfert al dezvoltãrii nihiliste cu nivelul sãu maxim de distrugerie între anii 1914-45.

Se va observa cã aceste perioade se suprapun, pentru cã nihilismul se maturizeazã în mod diferit la popoare diferite şi la indivizi diferiţi. De fapt suprapunerea este mai extremã decât poate sugera schema noastrã simplã, atât de mult încât reprezentanţii fiecãrui stadiu pot fi gãsiţi în fiecare perioadã, şi ei toţi coexistã chiar şi azi. Ceea ce este adevãrat despre perioadele istorice este adevãrat şi despre indivizi; nu existã nihilism „pur” în nici un stadiu, fiecare temperament predominant nihilist fiind o combinaţie a ultimelor douã stadii.

Mai mult, dacã etapa de la Revoluţia francezã este prima în care nihilismul a jucat rolul central, fiecare dintre stadiile acestuia a fost reprezentat în secolele anterioare. Liberalismul, de exemplu, este un derivat direct al umanismului Renaşterii. Realismul a fost un aspect important al reformei protestante, ca şi al iluminismului francez. A apãrut un fel de vitalism în ocultismul renaşterii şi iluminismului şi iarãşi în romantism. Nihilismul distrugerii, deşi nu a fost niciodatã atât de profund cum a fost în secolul trecut, a existat ca o ispitã pentru anumiţi gânditori extremişti de-a lungul epocii moderne.

Totuşi, cu aceste rezerve, planul nostru poate fi acceptat ca cel puţin o aproximare a ceea ce a reprezentat un proces istoric şi psihologic incontestabil. Atunci, sã începem investigaţiile stadiilor acestui proces dialectic nihilist încercând sã le judecãm la lumina limpede a adevãrului creştin ortodox cãci – dacã suntem corecţi -, ele existã pentru a ascunde şi a nega. Vom încerca numai sã descriem aceste stadii, şi sã le scoatem în evidenţã, fãcând referire la definiţia nihilismului pe care am adoptat-o, pentru a vedea în ce mãsurã ele pot fi considerate drept nihiliste.

Nihilismul – Introducere – Problema Adevarului (4)

„Cauza revolutiei din epoca modernã. Nihilismul”

Ieromonah Serafim Rose

Sursa:APOLOGETICUM 2003

Gândirea criticã ezitã la acest punct. Trebuie sã cãutãm ceea ce noi nu putem sã obţinem prin propriile noastre puteri lipsite de ajutor. Este o loviturã adusã mândriei – în special faţã de acea mândrie care trece astãzi drept „smerenie” ştiinţificã care „stã în faţa adevãrului ca un copilaş” şi totuşi refuzã sã recunoascã vreun atribut al adevãrului care sã salveze mândra raţiune umanã. Oricum, este o anumitã revelaţie – Revelaţia dumnezeiascã, revelaţia creştinã -, care respinge raţionalismul; el nu respinge alte revelaţii.

Intr-adevãr, omul care nu acceptã, integral şi conştient, o doctrinã coerentã a adevãrului aşa cum prevede Revelaţia creştinã, este forţat sã caute o asemenea doctrinã în altã parte – dacã el are pretenţii sã cunoascã oricum. Acesta a fost drumul filosofiei moderne, care a sfârşit în obscuritate şi confuzie pentru cã el niciodatã nu va înfrunta adevãrul pe care nu-l poate furniza pentru el însuşi, adevãr care poate fi dat numai din afarã. Orbirea şi confuzia filosofilor moderni cu privire la primele principii şi dimensiunea absolutului au fost consecinţa directã a propriei lor presupuneri primare, aceea a non-existenţei Revelaţiei; pentru cã aceastã presupunere a avut ca efect orbirea oamenilor fãrã lumina soarelui şi a redat obscur tot ceea ce fusese odatã clar în lumina sa.

Pentru cineva care bâjbâie în acest întuneric, existã doar o singurã cale, dacã omul nu va fi vindecat de orbirea sa: şi aceasta constã în cãutarea luminii chiar în mijlocul întunericului care-l înconjurã. Mulţi aleargã cãtre lumânarea care pâlpâie a „bunului simţ” şi a vieţii convenţionale şi acceptã curentul de opinii aparţinând cercurilor sociale şi intelectuale cãrora aparţin – pentru cã omul trebuie sã se descurce cumva. Dar mulţi alţii, considerând aceastã luminã prea întunecatã, se adunã în jurul lanternelor magice care proiecteazã puncte de vedere ispititoare, multicolore, care sunt tulburãtoare, dar altceva nimic; ei devin adepţii unui curent sau altul – politic, religios sau artistic – pe care „spiritul epocii” l-a aruncat în vâltoarea modei.

De fapt, nimeni nu trăieşte decât prin lumina vreunei revelaţii, fie cã este una adevãratã sau falsã, dacã slujeşte luminãrii sau întunecãrii. Acela care nu va trãi prin Revelaţia creştinã acela trebuie sã trãiascã printr-o revelaţie falsã; şi toate revelaţiile false duc cãtre prãpastie.

Noi am început aceastã investigaţie cu problema logicã, „ce este adevãrul?” Aceastã problemã poate – şi trebuie -, sã fie încadratã dintr-un punct de vedere cu totul diferit. Scepticul Pilat a pus întrebarea, deşi nu în mod serios. In mod ironic pentru el, el a pus întrebarea Adevãrului Insuşi. „Eu sunt Calea, Adevãrul şi Viaţa: nimeni nu vine la Tatãl Meu decât prin Mine” (Ioan 14,6). Şi veţi cunoaşte Adevãrul, iar Adevãrul vã va face liberi”(Ioan 8,32). Adevãrul în acest sens, Adevãrul care conferã viaţã eternã şi libertate, nu poate fi obţinut prin nici un mijloc uman; el poate fi numai dezvãluit de Cineva de deasupra Care are putere sã facã aceasta.