Cuviosul Seraphim Rose

Noiembrie 4, 2008

Nihilismul – Etapele nihilismului dialectic – Liberalismul (1)

„Cauza revolutiei din epoca modernã”

Ieromonah Serafim Rose

Sursa:APOLOGETICUM 2003

Să precizăm chiar de la început că – liberalismul pe care îl vom descrie în paginile următoare nu este un nihilism evident; este mai degrabă un nihilism pasiv, sau, mai bine spus, este terenul cultivat neutru al stadiilor mai avansate ale nihilismului. Cei care au urmărit discuţia noastră anterioară cu privire la imposibilitatea „neutralităţii” spirituale sau intelectuale în această lume, vor înţelege de îndată de ce am calificat drept nihilist un punct de vedere care, deşi nu este direct responsabil pentru nici un fenomen nihilist izbitor, a fost indispensabil prealabil pentru apariţia lor. Apărarea incompetentă realizată de liberalism a unei moşteniri în care el nu a crezut pe deplin niciodată, a fost una din cauzele cele mai puternice ale nihilismului evident.

Civilizaţia umanist-liberală care, în Europa de vest, a fost ultima formă a vechii ordini care a fost distrusă eficace în Marele război şi revoluţiile celei de a doua decade a acestui secol, şi care continuă să existe – deşi într-o formă mai atenuat „democrată” -, în lumea liberă de astăzi. Ea poate fi caracterizată în principal prin atitudinea sa faţă de adevăr. Aceasta nu este o atitudine de ostilitate făţişă nici chiar de indiferenţă deliberată, pentru că apologeţii ei sinceri au, în mod incontestabil, o sinceră consideraţie pentru ceea ce ei consideră a fi adevăr; mai degrabă, este o atitudine în care adevărul, în ciuda anumitor aparenţe nu mai ocupă o atenţie centrală. Adevărul în care liberalismul pretinde să creadă (desigur, în afară de adevărul ştiinţific) nu este o monedă spirituală sau intelectuală de circulaţie curentă, ci un capital inutil şi zadarnic lăsat din etapa anterioară. Cel puţin în ocazii oficiale, liberalul vorbeşte totuşi despre „adevăruri veşnice”, despre „credinţă”, despre „demnitate umană”, „înaltă chemare” a omului sau „spiritul” său „de nepotolit”, şi chiar despre „civilizaţia creştină”; dar este suficient de clar că aceste cuvinte nu mai înseamnă ceea ce au însemnat ele odată. Nici un liberal nu le consideră cu toată seriozitatea; ele sunt de fapt metafore, ornamente ale limbajului care sunt menite să evoce un răspuns emoţional, şi nu unul intelectual – un răspuns condiţionat în mare măsură de o folosinţă îndelungată, cu o memorie vie a timpului când asemenea cuvinte aveau cu adevărat un înţeles pozitiv şi serios.

Astăzi, nimeni dintre cei care se mândresc pentru că sunt „sofisticaţi” – adică cei care ocupă anumite funcţii în instituţii-academice, în guvern, în ştiinţă, în cercuri intelectual umaniste, nimeni dintre cei care doresc sau obişnuiesc să fie în pas cu „timpul” -, nu crede sau nu poate să creadă pe deplin în adevărul absolut, sau mai precis în adevărul creştin. Totuşi denumirea de adevăr a fost păstrată, aşa cum au fost denumirile acelor adevăruri pe care oamenii le-au considerat odată ca fiind absolute, şi puţini dintre cei care se află într-o poziţie cu autoritate sau influenţă ar ezita să le folosească, chiar atunci când ei sunt conştienţi că sensurile lor s-au schimbat. Intr-un cuvânt, adevărul a fost „reinterpretat”; au fost golite vechile forme şi s-a dat un conţinut nou, cvasi- nihilist. Aceasta se poate observa cu uşurinţă printr-o sumară examinare a câtorva dintre principalele sfere în care adevărul a fost „reinterpretat”.

Desigur, în ordinea teologică, primul adevăr este Dumnezeu. Omnipotent şi omniprezent Creator a toate, e dezvăluit credinţei şi în experienţa credinciosului (şi nu este contrazis de raţiunea acelora care nu neagă credinţa), Dumnezeu este ţelul suprem al întregii creaţii, Şi El Însuşi, spre deosebire de creaţia Sa, îşi găseşte scopul în Sine Însuşi. Tot ceea ce este creat se află în relaţie şi dependenţă de El, Care singur nu depinde de nimic în afara Lui Însuşi. El a creat lumea care ar putea trăi în bucurie cu El, şi totul în lume este îndreptat către acest ţel, pe care oamenii, totuşi, îl pot pierde printr-o folosire greşită a libertăţii lor.

Mentalitatea modernă nu poate tolera un asemenea Dumnezeu. El este prea intim – prea „personal”, chiar prea „uman” -, şi prea absolut, prea intransigent în cerinţele Lui faţă de noi. Si El se face cunoscut numai credinţei smerite – un fapt destinat să înstrăineze inteligenţa modernă mândră. Pentru omul modern este necesar în mod clar un „nou dumnezeu”, un dumnezeu mai adecvat modelului unor interese moderne majore ca ştiinţa şi afacerea. De fapt, este o intenţie importantă a gândirii moderne de a furniza un asemenea dumnezeu. Această intenţie, deja clară la Descartes, este adusă în starea de a da roade în deismul iluminismului, şi este dezvoltat până la capăt în idealismul german: noul dumnezeu nu este o fiinţă, ci o idee, care nu este dezvăluit credinţei şi smereniei, ci construit de mintea mândră care simte încă nevoia „explicaţiei”, atunci când şi-a pierdut dorinţa pentru mântuire. Acesta este dumnezeul mort al filosofilor care cer doar o „primă cauză” pentru a completa sistemele lor, ca şi al „gânditorilor pozitivi” şi ale altor sofişti religioşi care inventează un dumnezeu pentru că ei „au nevoie” de el, şi atunci ei se gândesc să-l „folosească” la nevoie. Fie că omul este „deist”, „idealist”, „panteist”, sau „imanent”, toţi dumnezeii moderni sunt construcţii mentale, fabricate de suflete moarte datorită pierderii credinţei în Dumnezeul adevărat.

Argumentele ateiste împotriva unui asemenea dumnezeu, pe cât sunt de lipsite de sens, pe atât sunt de irelevante; pentru că, de fapt, un asemenea dumnezeu este acelaşi cu inexistenţa nici unui dumnezeu. Neinteresându-l omul, lipsit de puterea de a acţiona în lume (în afară de faptul că inspiră un „optimism”), el este un dumnezeu cu mult mai slab decât oamenii care l-au inventat. Inutil de spus că pe o asemenea fundaţie nu se poate construi nimic sigur. Si afirmăm cu temei faptul că liberalii, deşi pretind de obicei credinţa în această zeitate, îşi construiesc de fapt punctul lor de vedere care este mai clar, deşi nu este mai stabil. Ateismul nihilist este formularea explicită a ceea ce a fost deja nu pur şi simplu implicit ci, în realitate, prezent într-o formă confuză în liberalism.

Implicaţiile etice ale credinţei într-un asemenea dumnezeu sunt în mod precis aceleaşi ca acelea ale ateismului; totuşi, acest acord interior este iarăşi ascuns în exterior în spatele unui nor al metaforei. In creştinism, întreaga activitate din această viaţă este privită şi interpretată în lumina vieţii viitoare, viaţa de dincolo de moarte care nu va avea sfârşit. Necredinciosul nu poate avea nici o idee despre ceea ce înseamnă această viaţă pentru creştinul credincios. Pentru majoritatea oamenilor de astăzi viaţa viitoare a devenit o simplă idee, ca şi Dumnezeu, şi, de aceea, ea pretinde la fel de puţină durere şi efort pentru a nega, ca şi pentru a afirma. Pentru creştinul credincios, viaţa viitoare este bucurie de neconceput, bucurie care depăşeşte bucuria pe care el o cunoaşte în această viaţă prin comuniunea cu Dumnezeu în rugăciune, în liturghie, în sfinţire; pentru că atunci Dumnezeu va fi totul în toate şi nu va fi nici o depărtare din această bucurie, care va spori într-adevăr la nesfârşit. Adevăratul credincios se consolează gustând dinainte din viaţa veşnică. Credinciosul în dumnezeul modern, neavând asemenea posibilitate de a înţelege dinainte şi de aici nici o noţiune despre bucuria creştină, nu poate crede în viaţa viitoare în acelaşi fel. Intr-adevăr, dacă el ar fi corect cu sine însuşi, el ar admite că nu poate să creadă deloc în dumnezeul modern.

Există două forme primare de asemenea credinţă care trece drept credinţă liberală: cea protestantă şi cea umanistă. Impărtăşit, în mod regretabil, de un număr tot mai mare de oameni care îşi mărturisesc credinţa lor catolică sau chiar ortodoxă – punctul de vedere liberal protestant despre viaţa viitoare este, ca şi celelalte puncte de vedere despre toate celelalte lucruri care aparţin lumii spirituale, o minimă profesiune de credinţă care maschează o adevărată credinţă în nimic. Viaţa viitoare a devenit infernul întunecat din concepţia populară, sau un loc de „odihnă binemeritată” după o viaţă de trudă. Nimeni nu are o idee foarte clară despre acest spaţiu, pentru că acesta nu corespunde nici unei realităţi; este mai degrabă o proiecţie emoţională, o consolare pentru aceia care, mai degrabă nu pot înfrunta implicaţiile necredinţei lor reale.

Un asemenea „rai” este rodul unirii terminologiei creştine cu lumescul obişnuit, şi nu este convingător pentru oricine îşi dă seama că, în asemenea probleme extreme, compromisul este imposibil; nici adevăratul creştin ortodox nici nihilistul consecvant nu este sedus de acesta. Nu se prea pretinde aici că ideea ar corespunde realităţii; totul devine metaforă şi retorică. Umanistul nu mai vorbeşte deloc de cer, cel puţin, nu în mod serios; dar el îşi permite să vorbească despre „veşnicie”, preferabil în forma unei figuri de stil răsunătoare: „realităţi eterne”, „spiritul etern al oamenilor”.

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: