Cuviosul Seraphim Rose

Octombrie 27, 2008

Nihilismul – Introducere – Problema Adevarului (4)

„Cauza revolutiei din epoca modernã. Nihilismul”

Ieromonah Serafim Rose

Sursa:APOLOGETICUM 2003

Gândirea criticã ezitã la acest punct. Trebuie sã cãutãm ceea ce noi nu putem sã obţinem prin propriile noastre puteri lipsite de ajutor. Este o loviturã adusã mândriei – în special faţã de acea mândrie care trece astãzi drept „smerenie” ştiinţificã care „stã în faţa adevãrului ca un copilaş” şi totuşi refuzã sã recunoascã vreun atribut al adevãrului care sã salveze mândra raţiune umanã. Oricum, este o anumitã revelaţie – Revelaţia dumnezeiascã, revelaţia creştinã -, care respinge raţionalismul; el nu respinge alte revelaţii.

Intr-adevãr, omul care nu acceptã, integral şi conştient, o doctrinã coerentã a adevãrului aşa cum prevede Revelaţia creştinã, este forţat sã caute o asemenea doctrinã în altã parte – dacã el are pretenţii sã cunoascã oricum. Acesta a fost drumul filosofiei moderne, care a sfârşit în obscuritate şi confuzie pentru cã el niciodatã nu va înfrunta adevãrul pe care nu-l poate furniza pentru el însuşi, adevãr care poate fi dat numai din afarã. Orbirea şi confuzia filosofilor moderni cu privire la primele principii şi dimensiunea absolutului au fost consecinţa directã a propriei lor presupuneri primare, aceea a non-existenţei Revelaţiei; pentru cã aceastã presupunere a avut ca efect orbirea oamenilor fãrã lumina soarelui şi a redat obscur tot ceea ce fusese odatã clar în lumina sa.

Pentru cineva care bâjbâie în acest întuneric, existã doar o singurã cale, dacã omul nu va fi vindecat de orbirea sa: şi aceasta constã în cãutarea luminii chiar în mijlocul întunericului care-l înconjurã. Mulţi aleargã cãtre lumânarea care pâlpâie a „bunului simţ” şi a vieţii convenţionale şi acceptã curentul de opinii aparţinând cercurilor sociale şi intelectuale cãrora aparţin – pentru cã omul trebuie sã se descurce cumva. Dar mulţi alţii, considerând aceastã luminã prea întunecatã, se adunã în jurul lanternelor magice care proiecteazã puncte de vedere ispititoare, multicolore, care sunt tulburãtoare, dar altceva nimic; ei devin adepţii unui curent sau altul – politic, religios sau artistic – pe care „spiritul epocii” l-a aruncat în vâltoarea modei.

De fapt, nimeni nu trăieşte decât prin lumina vreunei revelaţii, fie cã este una adevãratã sau falsã, dacã slujeşte luminãrii sau întunecãrii. Acela care nu va trãi prin Revelaţia creştinã acela trebuie sã trãiascã printr-o revelaţie falsã; şi toate revelaţiile false duc cãtre prãpastie.

Noi am început aceastã investigaţie cu problema logicã, „ce este adevãrul?” Aceastã problemã poate – şi trebuie -, sã fie încadratã dintr-un punct de vedere cu totul diferit. Scepticul Pilat a pus întrebarea, deşi nu în mod serios. In mod ironic pentru el, el a pus întrebarea Adevãrului Insuşi. „Eu sunt Calea, Adevãrul şi Viaţa: nimeni nu vine la Tatãl Meu decât prin Mine” (Ioan 14,6). Şi veţi cunoaşte Adevãrul, iar Adevãrul vã va face liberi”(Ioan 8,32). Adevãrul în acest sens, Adevãrul care conferã viaţã eternã şi libertate, nu poate fi obţinut prin nici un mijloc uman; el poate fi numai dezvãluit de Cineva de deasupra Care are putere sã facã aceasta.

(more…)

Anunțuri

Octombrie 22, 2008

Nihilismul – Introducere – Problema Adevarului (3)

„Cauza revolutiei din epoca modernã. Nihilismul”

Ieromonah Serafim Rose

Sursa:APOLOGETICUM 2003

„Intr-un anumit grad, toatã filosofia presupune autonomia ideilor; astfel, „materialismul” filosofic este o specie a „idealismului”. S-ar putea spune cã este auto-recunoaşterea acelora ale cãror idei nu se ridicã deasupra claritãţii, a cãror sete pentru adevãr este atât de uşor potolitã de ştiinţa pe care ei o realizeazã în felul lor absolut.

„Realismul critic”, sau „pozitivismul”, este negarea deschisã a adevãrului metafizic. Pornind de la aceleaşi predispoziţii ştiinţifice ca naturalismul care este mai naiv, el demonstreazã o modestie mai mare în abordarea absolutului în totalitate şi restrângându-se la adevãrul „empiric”, „relativ”. Noi am observat deja contradicţia existentã în aceastã poziţie: negarea adevãrului absolut este ea însãşi un „adevãr absolut”; iarãşi, ca şi cu naturalismul, însãşi afirmarea primului principiu al pozitivismului este propria respingere a argumentelor.

„Agnosticismul”, ca şi „realismul”, poate fi „naiv” sau „critic”. „Agnosticismul naiv” sau „doctrinar” afirmã neputinţa cunoaşterii absolute a oricãrui adevãr absolut. In timp ce pretenţia lui pare mai modestã chiar decât cea a pozitivismului, acesta pretinde totuşi destul de clar prea mult: dacã „agnosticismul” ştie de fapt cã absolutul este „incognoscibil”, atunci aceastã cunoaştere este ea însãşi „absolutã”. Asemenea agnosticism este de fapt doar o variantã a pozitivismului, încercând, fãrã sã aibã succes mai mare, sã-i acopere contradicţiile.

In cele din urmã, noi gãsim numai în „agnosticismul critic” sau „pur”, ceea ce pare a fi o renunţare plinã de succes la absolut; din nefericire, asemenea renunţare aduce dupã sine renunţarea la toate celelalte şi sfârşeşte – dacã este consecventã -, într-un total solipsism. Agnosticismul acesta este simpla relatare de fapt: noi nu cunoaştem dacã existã un adevãr absolut, sau care ar putea fi natura lui dacã ar exista. Atunci – acesta este corolarul -, hai sã ne mulţumim cu adevãrul empiric, relativ pe care îl putem cunoaşte. Dar ce este adevãrul? Ce este cunoaşterea? Dacã nu existã un standard absolut prin care acestea sã se poatã mãsura, ele nici mãcar nu pot fi definite. Agnosticul, dacã admite aceastã criticã, nu permite acesteia sã-l tulbure; poziţia sa este cea a „pragmatismului”, „experimentalismului”, „instrumentalismului”: nu existã nici un adevãr, dar omul poate supravieţui, se poate descurca în lume, fãrã el. O asemenea poziţie a fost apãratã în medii sociale înalte – ca şi în cele foarte joase -, în secolul nostru antiintelectual. Dar cel puţin se poate spune despre aceasta cã este iresponsabil din punct de vedere intelectual. Este abandonarea definitivã a adevãrului, sau mai degrabã predarea adevãrului în mâinile puterii, fie cã acea putere este naţiunea, rasa, clasa, confortul, sau oricare altã cauzã care este în stare sã absoarbã energiile umane sortite cândva adevãrului.

(more…)

Octombrie 21, 2008

Nihilismul – Introducere – Problema Adevarului (2)

„Cauza revolutiei din epoca modernã. Nihilismul”

Ieromonah Serafim Rose

Sursa:APOLOGETICUM 2003

„Nu existã nici un adevãr”: am întâlnit deja aceastã expresie în aceastã carte mai mult decât odatã, şi ea va reapare frecvent pe viitor. Pentru cã problema nihilismului este, în modul cel mai profund, o problemã a adevãrului; ea este într-adevãr, problema adevãrului.

Dar ce este adevãrul? Mai întâi este o problemã logicã. Inainte de a discuta conţinutul adevãrului noi trebuie sã examinãm propria lui posibilitate, şi condiţiile postulatului sãu. Şi, desigur, noi înţelegem prin „adevãr” – precum negarea lui fãcutã de Nietzsche îl face explicit -, adevãrul absolut, care a fost deja definit de noi, ca dimensiunea începutului şi sfârşitului lucrurilor.

Pentru o generaţie crescutã în scepticism şi neobişnuitã cu gândirea serioasã, expresia „adevãrul absolut” are un sens perimat. Existã pãrerea comunã cã nimeni nu este atât de naiv sã mai creadã în „adevãrul absolut”; în epoca noastrã luminatã, tot adevãrul este „relativ”. Sã notãm cã expresia: „tot adevãrul este relativ”, este o traducere popularã a expresiei lui Nietzsche, „nu existã nici un adevãr (absolut)”; acea doctrinã este fundamentul nihilismului la fel, atât pentru mase cât şi pentru elitã.

„Adevãrul relativ” este esenţialmente reprezentat, pentru epoca noastrã, de cunoaşterea ştiinţei, care începe prin observaţie, înainteazã prin logicã, şi progreseazã în manierã ordonatã de la cunoscut la necunoscut. El este întotdeauna discursiv, întâmplãtor, calificat, întotdeauna exprimat în „relaţie” cu altceva, niciodatã singular, niciodatã categoric, niciodatã „absolut”. Omul de ştiinţã necugetat nu vede nevoia vreunui alt fel de cunoaştere; ocupat fiind cu cerinţele domeniului sãu de activitate, el poate nu are nici timp nici înclinaţie pentru problemele „abstracte” care examineazã, de exemplu, supoziţiile de bazã ale acelei specialitãţi. Dacã el este presat, sau dacã mintea sa se îndreaptã spontan cãtre asemenea probleme, explicaţia cea mai clarã este de obicei suficientã pentru a satisface curiozitatea sa: tot adevãrul este empiric, tot adevãrul este relativ.

Desigur, oricare dintre afirmaţii este o contradicţie. Prima afirmaţie în sine nu este deloc empiricã, ci metafizicã. A doua este ea însãşi o afirmaţie absolutã. Problema adevãrului absolut este ridicatã mai înainte de toate, pentru observatorul critic, de astfel de auto-contradicţii; şi prima concluzie logicã spre care poate fi el condus este aceasta: dacã existã totuşi vreun adevãr, el nu poate fi pur şi simplu „relativ”. Primele principii ale ştiinţei moderne, ca şi al oricãrui sistem de cunoaştere, sunt ele însele imuabile şi absolute. Dacã ele nu ar exista nu ar fi deloc cunoaştere, nici chiar cunoaşterea cea mai „gânditã”, pentru cã nu ar fi nici un criteriu prin care sã clasifice ceva ca şi cunoaştere sau adevãr.

Aceastã axiomã are un corolar: absolutul nu poate fi dobândit cu ajutorul relativului. Cu alte cuvinte, primele principii ale oricãrui sistem de cunoaştere nu pot fi atinse prin mijloacele acelei cunoaşteri înseşi, ci trebuie oferite în prealabil; ele reprezintã obiectul credinţei, iar nu al demonstraţiei ştiinţifice.

Intr-un capitol anterior, am discutat despre universalitatea credinţei, privind-o ca stând la baza întregii activitãţi şi cunoaşteri umane. Şi am vãzut cã şi credinţa, dacã nu trebuie sã cadã pradã amãgirilor subiective, atunci trebuie ancoratã în realitate. De aceea, este o problemã legitimã şi într-adevãr inevitabilã dacã primele principii ale credinţei ştiinţifice – de exemplu, coerenţa şi uniformitatea naturii, transsubiectivitatea cunoaşterii umane, compatibilitatea raţiunii de a trage concluzii din observaţie -, sunt fondate pe adevãrul absolut. Dacã nu, ele nu mai pot fi decât probabilitãţi neverificabile. Cu siguranţã este nesatisfãcãtoare poziţia „pragmaticã” abordatã de mulţi oameni de ştiinţã şi umanişti care nu pot fi tulburaţi sã se gândeascã la lucruri fundamentale – poziţia cã aceste principii nu mai sunt decât ipoteze experimentale pe care experienţa colectivã le gãseşte demne de încredere. Aceasta poate oferi o explicaţie psihologicã a credinţei pe care o inspirã aceste principii, dar întrucât aceasta nu stabileşte fundamentul acelei credinţe în adevãr, ea lasã întregul edificiu ştiinţific pe nisipuri mişcãtoare şi nu asigurã nici o apãrare împotriva vânturilor iraţionale care îl atacã periodic.

Totuşi, în realitate, – dacã ar fi de la simpla nepricepere sau de la o înţelegere mai profundã pe care ei nu o pot justifica prin argument -, majoritatea oamenilor de ştiinţã cred fãrã îndoialã cã şi credinţa lor are o legãturã cu adevãrul lucrurilor. Dacã aceastã pãrere este sau nu justificatã, desigur este o altã problemã; este o problemã metafizicã. ªi un lucru este sigur şi anume acela cã nu este justificatã de metafizica destul de primitivã a majoritãţii oamenilor de ştiinţã.

Dupã cum am vãzut, fiecare om trãieşte prin credinţã; la fel fiecare om este un metafizician – ceva mai puţin evident dar nu mai puţin sigur. Revendicarea oricãrei cunoaşteri – şi nici un om nu se poate abţine sã pretindã aceasta -, implicã o teorie şi un standard de cunoaştere, şi un concept a ceea ce este în mod fundamental accesibil cunoaşterii şi adevãrat. Acest adevãr fundamental, dacã ar fi exprimat ca Dumnezeul creştin sau pur şi simplu ca şi coerenţa fundamentalã a lucrurilor, este un prim principiu metafizic, un adevãr absolut. Dar cu recunoaşterea, în mod logic inevitabilã, a unui astfel de principiu, teoria „relativitãţii” cade; principiul însuşi fiind dezvãluit ca un absolut auto- contradictoriu.

Astfel, afirmarea „relativitãţii adevãrului” este ceea ce se poate numi o „metafizicã negativã” – dar totuşi o metafizicã. Sunt câteva forme principale de „metafizicã negativã” şi, întrucât fiecare se contrazice într-un fel uşor diferit, şi apeleazã la o mentalitate uşor diferitã, ar fi bine sã acordãm aici un paragraf examinãrii fiecãreia. Le putem împãrţi în douã categorii generale: de „realism” şi „agnosticism”, fiecare putând fi subîmpãrţitã pe rând în „naivã” şi „criticã”.

„Realismul naiv”, sau „naturalismul”, nu neagã cu precizie adevãrul absolut, dar mai degrabã pretinde în mod absolut cã nu poate fi susţinut. Negând orice absolut „ideal” sau „spiritual”, acesta pretinde adevãrul absolut al „materialismului” şi „determinismului”. Aceastã filosofie este încã rãspânditã în unele cercuri – este doctrina marxistã oficialã şi este prezentatã de unii gânditori ai ştiinţei nesofisticate din vest -, dar principalul curent al gândirii contemporane a renunţat la ea, şi ea pare astãzi amintirea amuzantã a unei etape mai simple, dar trecute, etapa victorianã când mulţi au transferat „ştiinţei” credinţa şi emoţiile pe care ei le-au închinat odatã religiei. Aceasta este formularea imposibilã a unei metafizici „ştiinţifice” – imposibilã pentru cã ştiinţa este prin natura ei cunoaştere a particularului, şi metafizica este cunoaştere a ceea ce stã la baza particularului şi este implicat de aceasta. Este o filosofie sinucigaşã în aceea cã „materialismul” şi „determinismul” pe care le afirmã redau integral o filosofie invalidã; întrucât ea trebuie sã insiste cã filosofia, ca orice altceva, este „determinatã”, adepţii ei pot pretinde doar cã filosofia lor întrucât existã este „inevitabilã”, dar nu cã ea este „adevãratã”. De fapt, aceastã filosofie, dacã este consecventã, ea ar suprima categoria adevãrului întru totul; dar susţinãtorii ei necunoscând faptul cã este fie consecventã, fie profundã, par sã nu-şi dea seama de aceastã contradicţie fatalã. Contradicţia se poate vedea la un nivel mai puţin abstract, în practica ei altruistã şi idealistã, de exemplu, nihiliştii ruşi ai secolului trecut, o practicã în contradicţie flagrantã cu teoria lor pur materialistã şi egoistã. Vladimir Soloviev a evidenţiat în mod inteligent aceastã discrepanţã atribuindu-le silogismul: „Omul este descendent dintr-o maimuţã, în consecinţã noi ne vom iubi unul pe altul”.

Octombrie 19, 2008

Nihilismul – Introducere – Problema Adevarului (1)

„Cauza revolutiei din epoca modernã. Nihilismul

Ieromonah Serafim Rose

Sursa:APOLOGETICUM 2003

I. Introducere – Problema adevãrului

Ce este nihilismul în care am vãzut cauza Revoluţiei epocii moderne? La o primã analizã, rãspunsul nu pare dificil; câteva exemple clare vin imediat în minte. Este programul fantastic de distrugere al lui Hitler, revoluţia bolşevicã, atacul dadaist asupra artei; este fundalul din care au izvorât aceste mişcãri, reprezentate în modul cel mai notabil de câţiva indivizi „posedaţi” de la sfârşitul secolului al XIX-lea – poeţi ca Rimbaud şi Baudleaire, revoluţionari ca Bakunin şi Nechayev, „profeţi” ca Nietzsche; existã la un nivel mai modest printre contemporanii noştri, frãmântarea vagã care determinã pe unii sã se strângã în jurul scamatorilor ca Hitler, şi pe alţii sã gãseascã o evadare în droguri şi religii false, sau sã sãvârşeascã acele crime „stupide” care devin şi mai caracteristice acestor timpuri. Dar aceasta nu mai reprezintã decât suprafaţa spectaculoasã a problemei nihilismului. Pentru a explica chiar şi acesta nu este în nici un caz o sarcinã uşoarã. Dar sarcina pe care noi am stabilit-o pentru acest capitol este mai largã: sã înţelegem natura mişcãrii întregi a cãrei aceste fenomene sunt doar exemple extreme. Pentru a face aceasta va fi necesar sã evitãm douã mari capcane situate pe ambele pãrţi ale drumului pe care l-am ales. Cei mai mulţi dintre comentatorii spiritului nihilist al epocii noastre au cãzut într-una sau cealaltã dintre capcane: apologie sau diatribã. Oricine este conştient de imperfecţiunile foarte clare şi de rãul civilizaţiei moderne care au reprezentat ocazia mai apropiatã şi cauza reacţiei nihiliste – deşi vom vedea cã acestea au fost, de asemenea, fructul unui nihilism incipient – , nu poate sã simtã decât simpatie, cel puţin faţã de oamenii care au participat la acea reacţie. Aceastã simpatie poate lua forma milei faţã de oameni, care pot, dintr-un punct de vedere, fi priviţi ca victime inocente ale condiţiilor împotriva cãrora s-a îndreptat efortul lor; sau iarãşi, se poate exprima în pãrerea obişnuitã cã anumite tipuri ale fenomenelor nihiliste au de fapt o semnificaţie „pozitivã” şi au de jucat un rol într-o „nouã dezvoltare” a istoriei sau a omului. Cea de a doua atitudine, iarãşi, reprezintã una din roadele cele mai clare ale nihilismului autentic care se discutã aici. Dar prima atitudine, cel puţin, nu este în întregime lipsitã de adevãr sau dreptate. Totuşi, chiar pentru acel motiv, noi trebuie sã fim mult mai atenţi ca sã nu-i dãm o importanţã mai exageratã. Este foarte uşor, în atmosfera ceţei intelectuale care se infiltreazã în cercurile liberale şi umaniste de astãzi, sã acorzi simpatie unei persoane nenorocite ca sã începi sã recepţionezi ideile sale. Cu siguranţã nihilismul este într-un anumit sens „bolnav”, şi boala lui este o mãrturie a bolii epocii ale cãrei elemente – bune şi rele -, duc cãtre nihilism; dar boala nu este vindecatã, nici mãcar diagnosticatã exact prin „simpatie”. In orice caz, nu existã nici pe departe vreo „victimã nevinovatã” în întregime. Nihilistul este fãrã doar şi poate implicat integral chiar în pãcatele şi vinovãţia omenirii care a produs relele epocii noastre. ªi, luând armele – aşa cum fac toţi nihiliştii – nu numai împotriva „abuzurilor” şi „injustiţiilor” reale sau imaginare din ordinea socialã şi religioasã, dar şi împotriva ordinii însãşi şi Adevãrului care stã la baza acelei ordini, nihilistul ia parte activã la lucrarea lui Satan (pentru cã aşa este) care nu poate în nici un caz sã fie explicatã prin mitologia „victimei nevinovate”. In ultimã analizã, nimeni nu-l serveşte pe Satan împotriva voinţei lui. Dar dacã „apologia” este departe de noi în aceste pagini, scopul nostru nu este nici simplã diatribã. De exemplu, nu este suficient sã condamni nazismul sau bolşevismul pentru „barbarismul”, „gangsterismul”, sau „antiintelectualismul” lor, şi avangarda artisticã sau literarã pentru „pesimismul” sau „exhibiţionismul” lor. Nici nu este suficient sã aperi „democraţiile” în numele „civilizaţiei”, „progresului” sau „umanismului”, sau sã aperi „proprietãţile private” sau „libertãţilor civile”. In timp ce unii au o anumitã dreptate, asemenea argumente sunt într-adevãr nepotrivite; loviturile nihilismului pãtrund prea adânc, programul lui este mult prea radical, pentru a fi contracarat de ei. Nihilismul greşeşte în însãşi cauza pe care o apãrã, şi greşeala poate fi îndreptatã numai prin Adevãr. Cea mai mare parte a criticii aduse nihilismului nu este deloc îndreptatã cãtre aceastã cauzã – dupã cum vom vedea -, şi raţiunea pentru aceasta este aceea cã nihilismul a devenit, în timpul nostru, atât de larg rãspândit şi pãtrunzãtor, înfiltrându-se atât de complet şi de adânc în minţile şi inimile tuturor oamenilor de astãzi, încât nu mai existã nici un „front” pe care se poate lupta. Iar cei care cred cã luptã împotriva nihilismului folosesc cel mai adesea propriile lui arme, care, ca efect, se întorc împotriva lor înşişi. Odatã ce ei au vãzut scopul proiectului nostru – unii poate vor obiecta cã noi ne-am întins prea mult: cã am exagerat întinderea nihilismului sau, dacã nu, cã fenomenul este atât de universal încât sã-şi permitã sã sfideze complet intenţia noastrã de a-i cãlãuzi. Trebuie sã admitem cã sarcina noastrã este ambiţioasã, cu atât mai mult din cauza ambiguitãţii multor fenomene nihiliste. ªi, într-adevãr, dacã ar trebui sã încercãm o examinare completã a problemei, activitatea noastrã nu s-ar termina niciodatã. Totuşi, dacã este posibil, sã întindem mrejele noastre larg şi chiar sã încercãm a prinde „peştele” pe care îl cãutãm – pentru cã el este, la urma urmei, un peşte unic, şi încã unul mare. Nu se pune problema unei documentãri complete asupra fenomenului nihilist; dar, cu siguranţã, este posibilã o examinare a mentalitãţii nihiliste unice care stã la baza lor, a efectelor lui indiscutabile şi a rolului lui în istoria contemporanã. Mai întâi, vom încerca aici sã descriem aceastã mentalitate – cel puţin în câteva dintre manifestãrile ei cele mai importante -, şi sã oferim o schiţã a dezvoltãrii sale istorice; ãi apoi sã examinãm mai profund sensul şi programul sãu istoric. Dar înainte de aceasta, noi trebuie sã ştim mai clar despre ce vorbim. De aceea, trebuie sã începem cu o definiţie a nihilismului. Aceasta nu ne va lua mult. Nihilismul a fost definit, şi destul de succint, de cãtre fondatorul nihilismului filosofic, Nietzsche.”Cã nu existã nici un adevãr; cã nu existã nici o stare absolutã a lucrurilor – nici un ‘lucru-în-sine’. Acesta este nihilism, şi la modul cel mai extrem.”[1].


[1] The Will to Power, vol.I, in The Complet Works of Friederich Nietzsche , New York, The MacMillan Company, 1909, vol.14, p.6.

Blog la WordPress.com.