Cuviosul Seraphim Rose

Noiembrie 12, 2008

Nihilismul – Etapele nihilismului dialectic – Realismul (1)

„Cauza revolutiei din epoca modernã”

Ieromonah Serafim Rose

Sursa:APOLOGETICUM 2003

Realismul despre care vorbim noi – un termen generic pe care îl înţelegem ca fiind cuprins în diferite forme ale „naturalismului” şi „pozitivismului” -, este, în forma sa cea mai simplă, doctrina care a fost popularizată cu precizie sub numele de „nihilism” de către Turgheniev în Părinţi şi fii. Figura lui Bazarov din acel roman este tipul „omului nou” al anilor ‘şaizeci’ din Rusia, materialişti şi determinişti înguşti la minte, care s-au gândit cu seriozitate (ca D. Pisarev) să găsească mântuirea omenirii în direcţia broaştei, ori s-au gândit că ei dovediseră inexistenţa sufletului uman nereuşind să-l găsească în cursul unei autopsii. (Se aminteşte de nihiliştii sovietici, „oamenii noi” ai anilor noştri ‘şaizeci’, care nu au reuşit să-L găsească pe Dumnezeu în spaţiul cosmic). Acest „nihilist” este omul care nu respectă nimic, nu se apleacă în faţa nici unei autorităţi, nu acceptă (aşa crede el) nimic din credinţă, judecă totul în lumina unei ştiinţe luată ca adevăr absolut sau exclusiv, respinge tot idealismul ideilor abstracte în favoarea concretului şi a faptelor. Intr-un cuvânt, el nu crede în „nimic decât”, în reducerea la tot ceea ce oamenii au considerat „mai înalt”, lucrurile minţii şi spiritului, la nivelul cel mai scăzut sau „de bază”: materia, senzaţia, fizicul.

Opuse ambiguităţii liberale, punctele de vedere lumeşti realiste par perfect de clare şi deschise. In locul agnosticismului sau al unui deism evaziv, se află ateismul deschis; în locul „valorilor mai înalte” vagi, materialismul deschis şi interesul personal. Totul este claritate în universul realist – excepţia a ceea ce este cel mai important şi necesită claritate în cea mai mare măsură: începutul şi sfârşitul său. Acolo unde liberalul este vag despre lucrurile fundamentale, realistul este copilăreşte de naiv: ele pur şi simplu nu există pentru el; nu există decât ceea ce este cel mai evident.

Desigur, un asemenea realism este o auto-contradicţie, dacă el ia forma unui „naturalism” care încearcă să stabilească un materialism şi determinism absolut, sau un „pozitivism” care dă de înţeles că neagă absolutul întru totul, sau „agnosticismul” doctrinar care discută cu uşurinţă despre „necunoaşterea” realităţii fundamentale. Noi am discutat deja despre această problemă în secţiunea I a acestui capitol. Dar argumentul este cu siguranţă pur academic din punctul de vedere al faptului că realismul, o autocontradicţie logică, nu este deloc tratat cum se cuvine ca o filosofie. Este vorba de gândirea naivă, nedisciplinată a omului nechibzuit, practic care, în epoca noastră a suprasimplificării doreşte să-şi impună standardele minţii sale înguste şi ideile sale asupra întregii omeniri. Sau, la un nivel puţin diferit, gândirea la fel de naivă a omului de ştiinţă, care este mărginită la claritate şi evidenţă prin necesităţile specialităţii sale, atunci când el încearcă în mod nelegitim să extindă criteriile ştiinţifice dincolo de propriile sale limite. In cel de-al doilea sens este, ca să facem o distincţie[1] utilă, „scientism” ca fiind opus ştiinţei legitime; pentru că trebuie să se înţeleagă că remarcile pe care le facem aici nu sunt direcţionate împotriva ştiinţei însăşi, ci împotriva folosirii improprii a standardelor şi metodelor ei, ceea ce este atât de obişnuit astăzi.

Este corect să se numească o asemenea filosofie nihilism? Mai precis, nihilismul există în sensul în care am definit noi termenul? Dacă adevărul este, în sensul cel mai înalt, cunoaşterea începutului şi sfârşitului lucrurilor, a dimensiunii absolutului şi dacă nihilismul este doctrină care exprimă faptul că nu există un asemenea adevăr, atunci este clar faptul că cei care merg pe drumul cunoaşterii ştiinţifice numai pentru adevăr, şi neagă ceea ce se află deasupra lui, sunt nihilişti în sensul exact al acestui termen. Slava adusă evidenţei nu înseamnă în nici un caz iubire de adevăr; ea este, după cum am sugerat deja, parodia lui. Este luat în considerare fragmentul pentru a înlocui întregul. Este încercarea mândră de a construi un turn a lui Babel, o colecţie de fapte clare pentru a ajunge pe înălţimile adevărului şi ale înţelepciunii de dedesubt. Dar adevărul este dobândit numai prin aplecarea în jos şi acceptarea a ceea ce este primit de deasupra. Toată „smerenia” pretinsă a învăţaţilor şi a oamenilor de ştiinţă realişti, aceşti oameni cu puţină credinţă, nu pot ascunde mândria pentru uzurparea – pe care o realizează ei în colectiv -, a tronului lui Dumnezeu. Ei, în micimea lor, cred că „cercetarea” lor susţinută cântăreşte mai mult decât revelaţia divină. Nici pentru aceşti oameni „nu există nici un adevăr”; şi putem spune despre ei ceea ce a zis Sfântul Vasile cel Mare despre oamenii de ştiinţă greci păgâni: „Groaznica lor condamnare va fi cu atât mai mare pentru această înţelepciune lumească, întrucât, privind cu atâta claritate în interiorul ştiinţelor amăgitoare, ei şi-au închis de bună voie ochii ca să nu cunoască adevărul”[2].

Oricum, până la acest punct, noi nu am reuşit în mod just să deosebim cea de a doua etapă a nihilismului de prima. De asemenea, acceptă majoritatea liberalilor ştiinţa ca reprezentând singurul adevăr? In ce diferă realistul de ei? Diferenţa nu constă într-o măsură atât de mare în doctrină ca importanţă şi motivaţie – realismul este într-un sens pur şi simplu liberalismul deziluzionat şi sistematizat. Liberalul este indiferent în faţa adevărului absolut, o atitudine ce rezultă din ataşamentul excesiv faţă de această lume; pe de altă parte, cu realistul, indiferenţa faţă de adevăr devine ostilitate, şi simplu ataşament faţă de lume devine devotament fanatic faţă de aceasta. Aceste consecinţe extreme trebuie să aibă o cauză mai acută.

Realistul însuşi ar zice că această cauză este iubirea adevărului însuşi, care interzice credinţa într-un „adevăr mai înalt” care nu este nimic mai mult decât fantezie. De fapt, Nietzsche, în timp ce credea aceasta, a văzut în ea o calitate creştină care se întorsese împotriva creştinismului. „Sensul adevărului, foarte dezvoltat prin creştinism, la sfârşit se revoltă împotriva minciunii şi falsităţii tuturor interpretărilor creştine ale lumii şi istoriei ei”[3] . Inţelese în context propriu există o pătrundere a acestor cuvinte – deşi parţială şi denaturată. Foarte curând, Nietzsche s-a răzvrătit împotriva unui creştinism care fusese moderat în mod considerabil de umanismul liberal, un creştinism în care iubirea necompromiţătoare a adevărului absolut şi loialitatea faţă de acesta se manifestau rar dacă nu lipseau chiar în întregime, un creştinism care nu devenise nimic mai mult decât un idealism moral acoperit de un sentiment estetic. In mod similar, „nihiliştii” ruşi s-au revoltat împotriva idealismului romantic al „oamenilor de nimic” care trăiau într-o lume nebuloasă a fanteziei şi evadării desprinsă de orice fel de realitate, spirituală sau lumească. Adevărul creştin este la fel de departe de asemenea pseudo-spiritualitate ca şi realismul nihilist. Atât creştinul cât şi realistul sunt stăpâniţi de o iubire faţă de adevăr, o dorinţă de a nu fi înşelaţi, o pasiune pentru a ajunge la rădăcina lucrurilor şi a găsi cauza lor fundamentală; ambii resping ca nesatisfăcător orice argument care nu se referă la ceva absolut care el însuşi nu are nevoie de nici o justificare; ambii sunt duşmanii pasionaţi ai frivolităţii unui liberalism care refuză să ia lucrurile fundamentale în serios şi nu vor privi viaţa umană ca o chestiune solemnă ceea ce şi este. In mod precis această iubire de adevăr va frustra încercarea liberalilor de a păstra ideile şi obiceiurile instituite în care ei nu cred pe deplin, şi care nu au nici o bază în adevărul absolut. Ce este adevărul? Pentru persoana pentru care această întrebare este o problemă arzătoare, vitală, compromisul liberalismului şi umanismului devine imposibil. Cel ce şi-a pus odată întrebarea şi încă cu toată fiinţa sa, nu mai poate fi niciodată satisfăcut cu ceea ce pune lumea în locul adevărului.

Dar nu este suficient numai să se pună această întrebare; cineva poate găsi răspunsul sau, dimpotrivă, ultima stare a căutătorului de adevăr va fi mai rea decât la început. Creştinul a găsit singurul adevăr în Dumnezeu şi Fiul Său. Realistul, lipsit de contactul cu viaţa creştină şi adevărul care îl animă, pune întrebarea într-un gol spiritual şi este mulţumit să accepte primul răspuns pe care îl găseşte. Considerând creştinismul o altă formă de idealism, el respinge aceasta şi devine un devotat fanatic al singurei realităţi care este clară orbului din punct de vedere spiritual: această lume. Acum, aproape că este posibil să admirăm cinstea materialismului şi ateismului devotat, dar nu mai putem recunoaşte în el, împinşi chiar de cea mai mare bunăvoinţă, iubirea de adevăr care, poate, l-a inspirat la început. Mai degrabă el este victima unei iubiri a adevărului, care a pornit-o pe un drum greşit, a devenit o boală şi a sfârşit în propria sa negare. De fapt, mobilurile realistului nu sunt pure: el pretinde să cunoască ceea ce, prin propria sa teorie a cunoaşterii, nu poate fi cunoscut (noi am văzut că negarea adevărului absolut este în sine un „absolut”). Şi dacă el face aşa este pentru că el are un motiv ulterior, pentru că el plasează o altă valoare lumească deasupra adevărului. Nietzsche, fiind un realist nemilos şi „căutător al adevărului”, fiind sedus de o viziune a „supraomului”, sfârşeşte în evocarea hotărârii către neadevăr şi a dorinţei de putere. De dragul mileniului revoluţionar, realismul marxist apare într-o întreagă împărăţie a minciunii şi înşelăciunii aşa cum omenirea nu a mai întâlnit niciodată. Iubirea de adevăr, frustrată de propriul său obiect este prostituată unei „cauze” iraţionale şi devine un principiu al subversiunii şi distrugerii. Ea devine duşmanul adevărului pe care nu a reuşit să-l obţină, al cărui fel de ordine e fondată total sau parţial pe adevăr, şi – în cele din urmă -, al adevărului însuşi.

De fapt, devine o parodie perfectă a iubirii creştine de adevăr. Acolo unde creştinul pune problema sensului fundamental al tuturor lucrurilor şi nu este mulţumit că el se bazează pe Dumnezeu şi voia Sa, la fel realismul, întreabă orice, dar numai pentru a fi în stare să înlăture toate sugestiile referitoare la aceasta sau aspiraţii către ceva mai înalt, şi să-l reducă şi să-l simplifice în termenii explicaţiei celei clare şi „fundamentale”. In timp ce creştinul Il vede pe Dumnezeu în toate, realistul vede numai „rasă” sau „sex” sau „mod de producţie”.


[1]O distincţie făcută, de exemplu, de Arnold Lunn în The Revolt Against Reason, New York, Sheed and Ward, 1951; şi de F.A. Hayek, în The Counter- – Revolution of Science, Glencoe, Illinois, The Free Press, pp. 15-16. Primul autor este mai legat de „scientismul” teoretic, iar cel de al doilea de cel practic.

[2]Sfântul Vasile cel Mare, Hexaimeronul Hexaimeronul, I, 4.

[3]The Will to Power, p.5.

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: