Cuviosul Seraphim Rose

Noiembrie 6, 2008

Nihilismul – Etapele nihilismului dialectic – Liberalismul (2)

„Cauza revolutiei din epoca modernã”

Ieromonah Serafim Rose

Sursa:APOLOGETICUM 2003

Cineva s-ar putea întreba pe bună dreptate dacă acest cuvânt are vreun sens în aceste expresii. In stoicismul umanist „eternul” a fost redus la un conţinut atât de subţire şi fragil pentru a fi virtual de nedesluşit pentru nihilismul materialist şi determinist care încearcă să-l distrugă – cu o justificare, desigur.

In oricare dintre cazuri, în acela al „creştinului” liberal sau chiar mai mult al umanistului liberal, neputinţa de a crede în viaţa veşnică îşi are rădăcinile în acelaşi fapt: ei cred numai în această lume, ei nu au nici experienţa, nici cunoaşterea, nici credinţa în cealaltă lume şi, mai presus de toate, ei cred într-un „dumnezeu” care nu este suficient de puternic pentru a ridica pe om din moarte. In spatele retoricii lor, protestantul sofisticat, precum şi umanistul sunt suficient de conştienţi că nu există nici un loc pentru cer, nici pentru veşnicie, în universul lor. Iarăşi, sensibilitatea lor complet liberală nu respectă doctrina ei etică superioară. Inteligenţa lor agilă este chiar în stare să transforme într-o apologie pozitivă această „lipsă de ceva mai bun”. Din acest punct de vedere, există atât „realismul” cât şi „curajul” de a trăi fără speranţa bucuriei veşnice dar şi fără frica durerii veşnice. Pentru cineva care este dotat cu vederea liberală a lucrurilor, nu este necesar să creadă în rai sau iad pentru a duce o „viaţă demnă” în această lume. Aceasta este orbirea totală a mentalităţii liberale cu privire la sensul morţii.

Liberalul crede că dacă nu există imoralitate, omul încă mai poate să ducă o viată civilizată; „dacă nu există imoralitate” „toate lucrurile sunt legale” – este logica cea mai profundă a lui Ivan Karamazov din romanul lui Dostoievscki. Stoicismul umanist este posibil pentru anumiţi indivizi pentru un anumit timp; până când implicaţiile depline ale negării imoralităţii lovesc ţinta. Liberalul trăieşte într-un paradis al nebuniei care trebuie să se prăbuşească înaintea adevărului lucrurilor. Conform atât credinţei liberalului, cât şi celei a nihilismului, dacă moartea este distrugerea individului, atunci această lume şi tot ce se află în ea – iubire, bunătate, cuvioşie, totul -, sunt ca şi nimic. Nimic din ceea ce poate să facă omul nu este de importanţă majoră, şi întreaga groază a vieţii este ascunsă omului numai prin puterea voinţei lui de a se autoînşela. Şi „toate lucrurile sunt legale”, nici o speranţă a unei alte lumi sau teamă nu împiedică oamenii de la experimente monstruoase şi vise sinucigaşe. Cuvintele lui Nietzsche sunt adevărul – şi profeţia , lumii noi care rezultă din acest punct de vedere. Din tot ceea ce a fost altădată adevărat, nici un cuvânt nu trebuie crezut. Tot ceea ce a fost dispreţuit pe vremuri ca nelegiuit, interzis, josnic şi fatal – toate aceste flori înfloresc acum pe cele mai minunate poteci ale adevărului[1].

Orbirea liberalului este un antecedent direct al nihilismului, şi în mod mai precis, al moralităţii bolşevice; pentru că cea din urmă este doar o aplicare consecventă şi sistematică a necredinţei liberale. Este ironia supremă a punctului de vedere liberal că, în mod precis, atunci când cea mai profundă intenţie avea să fi fost conştientizată în lume, şi toţi oamenii vor fi fost „eliberaţi” din jugul standardelor superioare, când însăşi pretenţia credinţei în cealaltă lume va fi dispărut – atunci în mod precis că viaţa aşa cum o cunoaşte sau doreşte liberalul va fi devenit imposibilă; pentru că „omul nou” care produce necredinţa poate să vadă în liberalismul însuşi doar ultimele „iluzii” pe care acesta a dorit să le împrăştie.

Şi politica ordinului creştin a fost întemeiată pe adevărul absolut. In capitolul precedent am văzut deja că forma de guvernământ providenţială principală care s-a ataşat de adevărul creştin a fost imperiul creştin ortodox, în care suveranitatea a fost înveşmântată în monarhie, şi autoritatea a pornit de la acesta în jos printr-o structură socială ierarhică. Pe de altă parte, vom vedea în capitolul următor, cum o politică care respinge adevărul creştin trebuie să recunoască „oamenii” ca suverani şi să înţeleagă autoritatea ca pornind de jos în sus, într-o societate „egalitară” din punct de vedere formal. Este clar că una este inversiunea perfectă a celeilalte; pentru că ele sunt opuse în concepţiile lor atât de la sursă cât şi de la sfârşitul guvernării. Monarhia creştin-ortodoxă este guvernare stabilită în mod divin, îndreptată în final către cealaltă lume, guvernare cu învăţătura adevărului creştin şi care are ca cel mai profund scop al ei mântuirea sufletelor . Regula nihilistă are cel mai potrivit nume anarhia, după cum vom vedea. Ea este guvernarea stabilită de oameni, şi îndreptată exclusiv către această lume, guvernare care nu are alt ţel mai înalt decât fericirea pământească.


[1] The Will to Power, ed.cit., p.377.

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: