Cuv. Seraphim Rose
Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”
Editura Sophia, Bucureşti, 2006
L-am citat deja pe Sfântul Efrem Sirul care afirmă că „nu este îngăduit a zice că ceea ce pare, potrivit celor istorisite [în Cartea Facerii], a fi fost zidit în şase zile, a fost zidit într-o singură clipă”. Sfinţii Părinţi se ţin cu multă fidelitate de textul Facerii: când textul spune „zi”, ei socotesc că nu este îngăduit a înţelege o perioadă de lungime nedeterminată, căci lucrările ziditoare ale lui Dumnezeu sunt imediate; dar la fel de neîngăduit li se pare faptul de a socoti aceste Şase Zile doar un artificiu literar spre a exprima o zidire ce ar fi avut loc toată dintr-o dată. Deşi fiecare lucrare ziditoare este imediată, întreaga zidire constă dintr-o înșiruire ordonată a lucrărilor ziditoare. Sfântul Grigorie Teologul scrie:
„Zilelor [facerii] li se adaugă o anume întâietate, doime, treime, şi tot aşa, până la a şaptea zi de odihnă de la lucru, împărţindu-se prin aceste zile toată zidirea, tocmită cu rânduială de legi negrăite, dar nu alcătuită într-o clipă, de către Cuvântul cel Atotputernic, pentru Care a gândi ori a grăi înseamnă totodată a săvârşi fapta. Faptul că omul s-a ivit ultimul în lume, cinstit cu lucrarea mâinii şi cu chipul lui Dumnezeu, nu este câtuşi de puţin neaşteptat; căci pentru el, ca pentru un împărat, trebuia pregătit sălaşul împărătesc, şi numai atunci avea să fie adus în el împăratul, însoţit de toate făpturile.”
În acelaşi sens scrie şi Sfântul Ioan Gură de Aur:
„Nu putea oare dreapta Lui cea atotputernică şi nesfârşita Lui înţelepciune să aducă la fiinţare pe toate şi într-o singură zi ? Dar ce spun eu o singură zi ? Putea să le aducă într-o clipită ! Dar pentru că Dumnezeu n-a adus la fiinţare pentru trebuinţa Lui nimic din cele ce sunt – căci El n-are nevoie de nimic, fiind desăvârşit, ci a făcut totul din pricina iubirii Sale de oameni şi a bunătăţii Lui – pentru aceea le creează treptat, iar prin gura fericitului proroc ne învaţă lămurit despre cele ce s-au făcut, pentru ca, ştiindu-le bine, să nu cădem în greşalele celor ce judecă mânaţi de gânduri omeneşti. […] Dar pentru ce, dacă omul este mai de preţ decât toate, a fost făcut pe urmă ? Pentru o pricină foarte dreaptă. După cum atunci când are să vină un împărat într-un oraş este nevoie să meargă înainte însoţitorii şi toţi ceilalţi ca să pregătească palatul împărătesc, şi aşa intră împăratul în palat, în acelaşi chip şi acum, vrând Dumnezeu să-1 pună pe om peste toate cele de pe pământ ca împărat şi stăpânitor, i-a zidit mai întâi această locuinţă frumoasă, lumea; şi, numai după ce a fost gata totul, 1-a adus pe om ca să o stăpânească.”
Sfântul Grigorie al Nyssei repetă aceeaşi învăţătură, cum că omul, ca împărat, a apărut doar după ce i s-a pregătit domnia; dar şi el are o altă tâlcuire, mai tainică, a înșiruirii celor Şase Zile, pe care unii au încercat să o interpreteze ca pe o înfăţişare a teoriei evoluţiei. Să cercetăm deci îndeaproape această învăţătură. El scrie:
„Scriptura istoriseşte că în legătură cu facerea omului Dumnezeu a folosit o anumită cale şi a urmat o anumită ordine. Căci, după ce a fost alcătuit universul fizic, ne spune Scriptura, omul nu s-a ivit îndată pe pământ, ci înainte de el au fost zidite fiinţele necuvântătoare, iar înainte de ele au fost aduse la viaţă plantele. Prin această ordine cred că Scriptura a vrut să ne arate că puterea dătătoare de viaţă s-a amestecat cu natura materială în chip treptat: mai întâi s-a îmbrăcat cu cele lipsite de simţuri, apoi înaintează spre fiinţele simţitoare, şi la urmă se înalţă spre firea cugetătoare şi cuvântătoare. […] Zidirea omului este istorisită la sfârşit, fiindcă el recapitulează şi cuprinde în sine toate însușirile specifice de viaţă, atât ale plantelor, cât şi ale necuvântătoarelor. Căci şi omul se hrăneşte şi creşte ca şi plantele – la ele putându-se vedea cum îşi sug hrana prin rădăcini, scoţând-o în fructe şi frunze – dar, în acelaşi timp, el se lasă slujit şi de simţuri, ca şi vietăţile necuvântătoare. Însă gândirea şi raţiunea sunt însușiri aparte, neamestecate cu cele ale firii văzute… Puterea cugetătoare a sufletului nu se poate desfăşura în viaţa trupească decât numai prin mijlocirea simţurilor. Dar, fiindcă simţurile au existat mai înainte în natura fiinţelor necugetătoare, în chip necesar sufletul nostru, unindu-se cu trupul, se uneşte şi cu cele legate de trup, adică cu simţurile; iată dar toate acele fenomene lăuntrice pe care le numim «patimi».” La sfârşitul unei alte descrieri, dintr-o altă carte, Sfântul Grigorie încheie: „Iar faptul că Scriptura ne istoriseşte că omul a fost creat în urma tuturor celorlalte făpturi înseamnă că legiuitorul [Moisi] nu s-a gândit la altceva decât la o învăţătură adâncă despre suflet, socotind că ceea ce e desăvârşit vine la urmă, după trebuincioasa înșiruire în rânduiala lucrurilor…
Am putea deci socoti că firea pare a urca în trepte – vreau să zic feluritele însușiri ale vieţii – de la formele cele mai joase la cele desăvârşite.” Acesta e unul dintre foarte puţinele pasaje din scrierile Sfinţilor Părinţi pe care cei care cred în cosmogonia evoluţionistă le socotesc a fi apropiate de părerile lor. El vorbeşte de o „urcare în trepte… de la formele cele mai joase la cele desăvârşite” şi afirmă că omul „participă” oarecum la viaţa zidirii inferioare. Dar teoria evoluţionistă asupra originilor cere mult mai mult decât aceste păreri generale, necontestate de nimeni. Teoria evoluţiei cere ca omul să fie un descendent al creaţiei inferioare, să fi „evoluat” din ea. într-unui din cursurile viitoare vom cerceta mai îndeaproape ce anume spun Părinţii despre obârşia omului. Aici vom spune doar că Sfântul Grigorie nu numai că nu spune nimic care să arate că ar crede în astfel de păreri, dar alte păreri ale sale sunt chiar opuse. Astfel, el este de acord cu ceilalţi Părinţi care au scris despre Cartea Facerii că zidirea lui Dumnezeu are loc dintr-o dată; chiar în acelaşi tratat el spune că „toate vârfurile şi colinele, şi toate colţurile şi povârnişurile, şi toate vâlcelele erau presărate cu verdeaţă şi cu tot felul de copaci care, cu toate că abia de curând se înălţaseră din pământ, totuşi crescuseră până la cea mai deplină frumuseţe”, şi că „zidirea, ca să zic aşa, e săvârşită fără zăbavă de către puterea dumnezeiască, existând dintr-o dată la porunca Sa.”
În continuare, Sfântul Grigorie afirmă explicit că motivul pentru care firea omenească are legătură cu zidirea inferioară este faptul că împărtăşeşte cu ea aceeaşi fire simţitoare; căci provine, într-adevăr, din acelaşi pământ din care s-au ivit şi făpturile inferioare. A susţine că acest fapt înseamnă că omul „se trage” din făpturile necugetătoare este o adăugire cu totul neîntemeiată la ceea ce a vrut să spună Sfântul; în acest caz ar trebui, într-adevăr, ca omul (împreună cu animalele) să se tragă şi din făpturile vegetale, întrucât are în sine câte ceva şi din firea lor. Dar teoria evoluţiei nu învaţă că animalele au „evoluat” din plante, ci că cele două regnuri sunt ramuri separate şi paralele dintr-un strămoş primitiv comun.
Deci „urcarea în trepte” a Sfântului Grigorie nu arată nicidecum descendenţa cronologică a omului din plante şi animale, ci arată doar înrudirea lui cu făpturile inferioare, împărtăşind felul de hrănire şi firea simţitoare a acestora, însușiri pe care toate făpturile născute pe pământ le au, în măsura în care le-au fost date de Dumnezeu. El nu descrie istoria omului, ci firea lui.
Vom vedea în continuare mai amănunţit ce anume credea Sfântul Grigorie despre „amestecul firilor” implicat de teoria evoluţiei.