Fericitul Seraphim Rose – Comentariu la Psalmul 136

Sursa: Blogul Mind in the Heart

Traducere: Petre C.

Psalm 136,1: La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion.

În aceste cuvinte ale psalmului, noi, creştinii ortodocşi, Noul Israel, ne aducem aminte că suntem în exil. Dacă pentru ortodocşii ruşi, alungaţi din Sfânta Rusie, acest psalm are un înţeles special, pentru creştini, în general, psalmul semnifică faptul că suntem străini de această lume, că dorim întoarcerea la adevărata noastră casă, raiul. Pentru noi, Marele Post este un prilej de înstrăinare dăruit de Mama noastră, Biserica, pentru a ne întări amintirea Sionului de care ne-am îndepărtat atât de mult. Ne merităm această înstrăinare, şi, de altfel, avem nevoie de el datorită păcatelor noastre. Doar prin nevoinţa înstrăinării, pe care o realizăm prin rugăciune, post, pocăinţă, tocmai în această perioadă, putem cugeta la Sionul nostru.

„De te voi uita, Ierusalime”

Slabi şi uitători, deşi suntem în mijlocul Postului Mare, totuşi trăim ca şi cum Ierusalimul nu ar fi existat pentru noi. Ne îndrăgostim de lume, Babilonul nostru; suntem seduşi de frivolităţile „acestei lumi străine” şi neglijăm slujbele şi disciplina Bisericii care ne reamintesc de adevărata casă. Mai mult decât atât, ne iubim chiar răpitorii noştri – căci păcatele noastre ne ţin captivi mai mult decât orice răpitor – şi petrecem zilele postului în lene, deşi ar trebui să ne pregătim pentru a întâlni răsăritul Soarelui Noului Ierusalim, Învierea Domnului Nostru Iisus Hristos.

Încă mai este timp; trebuie însă să ne amintim de adevărata noastră casă şi să ne plângem păcatele care ne-au înstrăinat de casa noastră. Să punem la inimă cuvintele Sf. Ioan Scărarul: „Înstrăinarea este îndepărtarea de toate, pentru ca gândul să fie făcut nedespărţit de Dumnezeu. Înstrăinarea este iubitoare şi lucrătoare a plânsului celui fără de încetare.” Înstrăinaţi de Rai, trebuie să devenim înstrăinați de lume, pentru a putea nădăjdui în întoarcerea noastră. Putem face aceasta dacă vom petrece aceste zile în post, rugăciune, înstrăinare de lume, participarea la slujbele Bisericii, în lacrimi de pocăinţă, în pregătirea pentru plina de bucurie Sărbătoare de la finalul acestei perioade de înstrăinare; iar prin urmarea acestor lucruri în aceasta vale a plângerii, să ne pregătim pentru şi mai marea Sărbătoare când Domnul nostru se va întoarce să Îşi ia credincioşii săi în Noul Ierusalim, din care nu va mai exista înstrăinare, căci este veşnic.

Fericitul Seraphim Rose

Un adevărat convertit ortodox din rândul intelectualităţii ruse (12)

„Teologie Apologetică ortodoxă”

Ivan Mihailovici Andreev

Editura Sophia, Bucureşti,2003

Un adevărat convertit ortodox din rândul intelectualităţii ruse

de părintele Serafim Rose

12. Un om cu suflet mare

Atât în toate scrierile, cât şi în viaţa sa, Andreev era un om cu suflet mare. Suferea teribil din cauza nivelului scăzut al calităţii Bisericii şi al conştiinţei morale din timpurile noastre, şi în Uni­unea Sovietică, şi în lumea liberă. Poate că anii lui creatori ar fi fost şi mai fructuoşi dacă nu ar fi fost împiedicat de sentimentul că doar câtorva oameni pare să le pese cu adevărat de Dumnezeu, de ortodo­xie şi de aproapele. Un singur articol (publicat ca un apendice la lucrarea sa Teologia Morala) ne dez­văluie cu precădere grija profund creştină, care pare să fi dispărut cu adevărat de pe faţa pământului.

Zece Cuvinte memorabile

Ieromonah Damaschin,

Fragmente din „Viaţa şi lucrările Pr. Serafim Rose”,

Editura Sophia, Bucureşti, 2005

1. „Este mai târziu decât credeţi! Grăbiţi-vă deci ca să faceţi lucrarea lui Dumnezeu”

„ Această ultimă afirmaţie avea, desigur, o semnificaţie apocaliptică, pentru că Părintele Serafim Rose simţea cu tărie că tulburările din vremurile din urmă vor  veni cât de curând şi peste America, aşa cum se abătuseră asupra Rusiei. Însă afirmaţia poate să fi avut şi un înţeles mai personal pentru Părintele Serafim. Privind în urmă, Părintele Gherman a spus: ‘Se purta ca un obsedat de moarte. <<Este mai târziu decât credeţi>>- aceste cuvinte reveneau pe buzele lui tot timpul, ca la un disc stricat.‘ „

2.  „Fiecare din noi este potenţial un Iuda”

„În 1982, cam cu jumătate de an înainte de moartea sa, Părintele Serafim a vorbit din nou despre primejdia de a lăsa părerea noastră să-L umbrească pe Dumnezeu şi voia Sa pentru vieţile noastre. Era Miercurea Mare, ziua în care Biserica pomeneşte trădarea lui Hristos de către Iuda; şi Părintele Serafim a ţinut o predică despre felul în care „inima săracă” a lui Iuda, ascunzându-se în spatele unei măşti a cinstei, i-a prilejuit să-L predea pe Dumnezeu pentru răstignire pe cruce. După ce a citit pasajul indicat în cap. 26 al Sf. Matei, Părintele Serafim a început:

În acest pasaj al Scripturii, citim cum, pe când Domnul nostru se pregătea pentru patima Sa, s-a apropiat de El o femeie şi L-a uns cu mir de mare preţ; şi este foarte mişcător cum Domnul nostru a primit asemenea iubire de la oameni simpli. Dar în acelaşi timp Iuda – unul dintre cei doisprezece care erau cu El – a privit această faptă şi ceva în inima lui s-a schimbat. Acesta a fost în mod evident ‘ultimul fir de pai’, pentru că Iuda era cel ce a primit plata banilor şi s-a gândit că era preţ de sânge. Vedem judecata logică care se desfăşoară în mintea sa. Îl auzim gândind despre Hristos: ‘Am crezut că omul acesta este cineva important. El risipeşte banii, nu face lucrurile bine, el crede că este foarte important …’ şi tot felul de idei mărunte asemănătoare, pe care i le pune diavolul în minte. Şi cu patima lui (principala lui patimă era iubirea de bani), a fost prins de diavol şi determinat să-L trădeze pe Hristos. El nu a vrut să-L trădeze pe El; el voia bani. El nu s-a păzit şi nu şi-a răstignit patimile.

Oricare dintre noi poate fi exact în acea situaţie. Trebuie să ne uităm la inima noastră şi să vedem prin care dintre patimile noastre ne va prinde diavolul pentru a ne determina să-L trădăm pe Hristos. Dacă considerăm că suntem superiori lui Iuda – că el a fost un fel de „ţăcănit” şi noi nu suntem – greşim. Ca şi Iuda, fiecare dintre noi are patimi în inimă. De aceea, să ne uităm la ele. Putem fi prinşi cu iubirea pentru curăţie, cu iubirea pentru corectitudine, cu iubirea pentru un simţ al frumosului: oricare dintre micile noastre greşeli de care ne ţinem poate fi un lucru cu care diavolul ne poate prinde. Fiind prinşi, putem începe să ne justificăm această stare ‘în mod logic’ – pe baza patimii noastre. Şi de la acel proces ‘logic’ de gândire Îl putem trăda pe Hristos., dacă nu ne păzim şi începem să ne dăm seama că suntem plini de patimi, că fiecare dintre noi este potenţial un Iuda. De aceea, când apare prilejul – când începe patima să lucreze în noi şi în mod logic, începe să se dezvolte din patimă în trădare – ar trebui să ne oprim acolo şi să spunem ‘Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!’ „

3.„Pai e limpede că-i ortodox, dar oare este creştin?”

„Propovăduind ortodoxia lăuntrică a inimii, Părintele Serafim atrăgea atenţia asupra calculului şi atitudinii critice. El socotea că această ispită ţine de urmarea înţelepciunii de afară. „Uneori”, spunea el, „zelul nostru pentru Ortodoxie poate fi atât de exagerat, încât ne duce la situaţii similare cu cea care a făcut-o pe o bătrână rusoaică să remarce referitor la un entuziasm convertit american: „Pai e limpede că-i ortodox, dar oare este creştin?” A fi ortodox dar nu creştin, este o stare care în limbajul creştin are un nume aparte: înseamnă a fi un fariseu, a fi atât de prins de litera legiuirilor bisericeşti, încât să pierzi duhul care le dă viaţa, duhul adevăratului creştinism.”  „

4.   „Durerea inimii, graniţa care-i desparte pe convertiţii nebuni şi pe ortodocşii nepăsători, de adevăraţii nevoitori”

O convertire minunata la capataiul Cuv. Serafim Rose

Ieromonah Damaschin,
“Viata si opera Parintelui Serafim Rose”,
Ediţia Apologeticum, 2005
trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

În timpul îndelungii agonii de o săptămână a Părintelui Serafim, a fost evident pentru Părintele Gherman şi pentru alţii, că fusese într-adevăr curăţit, învingându-şi voia proprie şi oferind-o lui Dumnezeu ca o ardere de tot. Nu era acum în el nici o urmă de mânie sau răzvrătire, numai evlavie, iubire, căinţă şi păreri de rău. Odată, înainte de a-i da Sfânta Împărtăşanie, Părintele Gherman a citit Evanghelia şi apoi, ţinând cartea deasupra muribundului, a început să-l binecuvinteze cu ea. Brusc, Părintele Serafim şi-a adunat fiecare ultimă picătură de putere din trupul muribund, zdruncinat, s-a ridicat să sărute acea carte supremă care îi dăduse viaţă. Când a revenit pe pat, ochii îi erau plini de lacrimi. Oamenii de acolo plângeau cu el. Printre ei era un catehumen pe nume Martin care, ezitând anterior să facă pasul final în Biserică, a spus mai târziu că acest efort eroic al Părintelui Serafim a fost pentru el „colantul”, ştergând toate îndoielile din mintea lui. În acel moment, el a văzut că puterea lui Iisus Hristos era de neînvins chiar în faţa morţii, şi credinţa Părintelui Serafim era mai reală şi răbdătoare decât orice simplă realitate fizică.

Despre predicile cuv. Serafim Rose

Ieromonah Damaschin,
“Viata si opera Parintelui Serafim Rose”,
Ediţia Apologeticum, 2005
trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

Esenţa acestui călugăr-preot ar putea fi găsită în predicile sale, care erau întotdeauna concise, la obiect, îndreptate spre a ne mişca inimile şi „a ne smeri” (aşa cum îi plăcea să spună) şi să ne arate ceea ce aşteaptă Hristos de la noi. Îmi amintesc prima dată când a venit în misiunea noastră de la Etna ca să slujească Sfânta Liturghie.

Dintr-un motiv pe care nu mi-l amintesc acum, Liturghia a fost la miezul nopţii. Pe când se întorcea de la Sfânta Masă ca să citească Evanghelia cu o lumânare în mână, care lumina atât Sfânta Scriptură cât şi faţa lui, m-am gândit în sinea mea: Aşa era în catacombe şi aşa este în Biserica subterană persecutată din Rusia de astăzi! În aceste predici vedeam o inimă caldă şi iubitoare, aşa cum se putea găsi oriunde în această lume rece şi o minte bine rânduită şi pătrunzătoare, născută din har iar nu din această lume întunecată. El ne îndemna:

„Mai luptă încă puţin. Poartă-ţi crucea fără să te plângi; nu te gândi că tu eşti ceva deosebit; nu-ţi justifica păcatele şi slăbiciunile, ci priveşte-te aşa cum eşti cu adevărat; şi mai ales, iubiţi-vă unul pe altul.’ Cuvintele lui Hristos. Întradevăr, Părintele Serafim nu L-a arătat pe Hristos atât prin cuvânt cât prin exemplu.”[1]

Fratele Laurenţiu, finul Părintelui Serafim, scrie că Părintele Serafim „a dat unele dintre cele mai inspirate predici care s-au rostit vreodată în limba engleză.” Sfatul său constant era:

„Acuză-te. Nu te îndreptăţi niciodată. Dacă trebuie, sau crezi că trebuie, cedează unei slăbiciuni, apoi fii sigur că recunoşti că este o slăbiciune şi un păcat. Dar vezi propriile tale greşeli şi nu-ţi judeca fratele!”

Eficienţa predicilor scurte, simple, ale Părintelui Serafim nu deriva din talentul oratoric, ci numai din faptul că porneau din vistieria inimii sale – o vistierie cu care a fost răsplătit după o luptă îndelungată, continuă, de a dobândi virtuţile. Din prisosul inimii grăieşte gura (Matei 12, 34).

Părintele Serafim a transmis mai departe cuvintele Sf. Macarie cel Mare:

„Când cei care sunt bogaţi întru Duhul Sfânt şi au într-adevăr bogăţia cea cerească şi lucrarea Duhului întru ei, spun oricui cuvântul adevărului … şi nu este bogăţia lor, nu este comoara lor ce se află în lăuntrul lor când vorbesc şi nici nu este de la ei că bucură sufletele celor ce aud cuvântul cel duhovnicesc …. Dar unul care este sărac şi nu are bogăţia lui Hristos în sufletul său … chiar dacă doreşte să vorbească cuvântul adevărului şi să-i veselească pe unii din cei care aud cuvântul şi totuşi nu are în lăuntrul său cuvântul lui Dumnezeu întru putere şi adevăr ci numai îl repetă din memorie şi împrumută cuvinte din diferite părţi ale Scripturii, sau ceea ce au auzit de la oameni duhovniceşti şi care relatează şi învaţă şi pe alţii aceasta – vezi, el pare că veseleşte pe alţii … dar după ce a trecut prin asta, fiecare cuvânt se duce înapoi la izvorul de unde a fost luat şi omul însuşi rămâne din nou gol şi neputincios …. Pentru acest motiv ar trebui să cerem de la Dumnezeu cu frângere de inimă şi cu credinţă, ca El să ne dea îngăduinţă să găsim această bogăţie, vistieria cea adevărată a lui Hristos în inimile noastre, în puterea şi lucrarea cea adevărată a Duhului. În felul acesta, găsindu-L mai întâi pe Domnul în noi înşine spre folosul şi mântuirea şi viaţa cea veşnică, putem apoi să-i folosim şi pe alţii după puterea noastră şi prilejul cel bun, apropiind de Hristos comoara cea din lăuntru.”[2]

---

[1] Părintele Alexei Young, „Pentru că sufletul lui L-a mulţumit pe Domnul”, America Ortodoxă, (aug. – sept. 1982), p. 1.

[2] „Omilii duhovniceşti ale Sf. Macarie cel Mare”, în Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Îndrumător al vieţii duhovniceşti, p. 161-162.

Despre conceptia de viata ortodoxa – Viziunea ortodoxă asupra lumii

Cuv. Seraphim Rose

Traducere: Constantin Făgeţan

Conferinţa ţinută de ieromonahul Serafim Rose în anul 1982 în mânăstirea întemeiată de el la Platina, în munţii Californiei, în care părintele ne pune în gardă asupra principalelor pericole duhovniceşti ce ne ameninţă în ziua de azi.

Cu o astfel de atitudine – o perspectivă atât asupra lucrurilor bune cât şi a celor rele din lume – este posibil să ne formăm şi sã urmăm o concepţie de viaţă ortodoxă, adică să avem o perspectivă ortodoxă asupra întregii vieţi, nu numai a subiectelor exclusiv bisericeşti. Există o falsă opinie, care din nefericire este larg răspândită în ziua de azi, aceea că este suficient să ai o ortodoxie limitată la lăcaşul bisericii şi la activităţile „ortodoxe” oficiale, cum ar fi rugăciunea la anumite ceasuri sau însemnarea cu Sfânta Cruce; în rest, conform acestei opinii poţi trăi ca ceilalţi, participând la viaţa şi cultura vremurilor noastre fără nici o problemă, atâta vreme cât nu păcătuim. Oricine a ajuns să înţeleagă adâncimea Ortodoxiei şi cât de integrală este asumarea care se cere unui creştin ortodox, iar pe de altă parte vede cerinţele totalitare pe care lumea contemporană ni le impune, îşi va da seama uşor de falsitatea acestei opinii.

Despre conceptia de viata ortodoxa – Ce putem face

Cuv. Seraphim Rose

Traducere: Constantin Făgeţan

Conferinţa ţinută de ieromonahul Serafim Rose în anul 1982 în mânăstirea întemeiată de el la Platina, în munţii Californiei, în care părintele ne pune în gardă asupra principalelor pericole duhovniceşti ce ne ameninţă în ziua de azi.

Mai exact, ce putem face pentru a dobândi această trezire, acest discernământ şi cum poate el rodi în sufletele noastre? Voi încerca să răspund la această întrebare în două părţi: în prima – referindu-mă la conştientizarea lumii din jurul nostru, care, ca niciodată în istoria creştinismului, a devenit un duşman consecvent; iar în a doua – referindu-mă la conştientizarea Ortodoxiei, pe care mă tem că majoritatea o cunosc mult mai puţin decât ar trebui; mult mai puţin decât trebuie să o cunoaştem dacă dorim să o păstrăm. Mai întâi, întrucât vrem sau nu ne aflăm în lume (iar efectele acesteia se simt foarte puternic chiar şi în locuri retrase cum este mânăstirea noastră de aici), trebuie să ne împotrivim ei şi ispitelor ei în mod onest şi realist, dar fără a ceda; în special trebuie să-i pregătim pe tineri pentru ispitele ce le vor înfrunta.

Trebuie să înţelegem că lumea din jurul nostru rareori ajută şi de cele mai multe ori stânjeneşte educarea copilului în adevăratul spirit ortodox. Trebuie să fim zilnic pregătiţi pentru a contracara influenţa lumii pe baza principiilor unei educaţii creştine înţelepte.

Aceasta înseamnă că tot ceea ce un copil învaţă la şcoală trebuie în mod constant controlat şi îndreptat în casă. Nu putem considera că tot ceea ce va învaţă la şcoală este pur şi simplu ceva bun şi lumesc şi că nu are nici o legătură cu educaţia lui ortodoxă. El poate învăţa meserii folositoare sau alte lucruri (deşi multe şcoli americane eşuează lamentabil şi sub acest aspect; mulţi profesori ne spun că tot ceea ce pot face este să-i ţină pe copii cuminţi în clasă chiar şi fără a-i învăţa nimic), dar chiar dacă învaţă ceva vor fi şi multe concepţii şi filosofii greşite.

Despre conceptia de viata ortodoxa – Două moduri greşite de apropiere de viaţa spirituală

Cuv. Seraphim Rose

Traducere: Constantin Făgeţan

Conferinţa ţinută de ieromonahul Serafim Rose în anul 1982 în mânăstirea întemeiată de el la Platina, în munţii Californiei, în care părintele ne pune în gardă asupra principalelor pericole duhovniceşti ce ne ameninţă în ziua de azi.

Dar, cineva ar putea zice, ce au toate acestea de a face cu noi, care încercăm să ducem, pe cât ne stă în putinţă, o viaţă creştină ortodoxă sobră? Multe are, într-adevăr, de a face cu noi. Trebuie să înţelegem că lumea din jurul nostru, anormală cum este, este locul unde ne începem viaţa creştină. Indiferent de ce facem cu viaţa noastră, indiferent de adevăratul conţinut creştin pe care i-l dăm, totuşi încă are ceva din amprenta generaţiei eu în ea şi trebuie să fim destul de smeriţi pentru a vedea acest lucru.

Despre conceptia de viata ortodoxa – introducere

Cuv. Seraphim Rose

Traducere: Constantin Făgeţan

Conferinţa ţinută de ieromonahul Serafim Rose în anul 1982 în mânăstirea întemeiată de el la Platina, în munţii Californiei, în care părintele ne pune în gardă asupra principalelor pericole duhovniceşti ce ne ameninţă în ziua de azi.

Înainte de a-mi începe cuvântul aş dori să spun două-trei lucruri despre importanţa faptului de a avea o concepţie de viaţă ortodoxă şi de ce este mai greu să ţi-o formezi în zilele de azi decât în secolele trecute.

În secolele trecute – de exemplu în Rusia secolului XIX – concepţia de viaţă ortodoxă era o parte importantă a trăirii ortodoxe şi era sprijinită de mediul respectiv. Nici nu era nevoie să vorbeşti de ea ca de un lucru aparte – trăiai Ortodoxia în armonie cu societatea ortodoxă în care te aflai şi îţi dobândeai o concepţie de viaţă ortodoxă de la Biserică şi din societate.

În multe ţări conducerea mărturisea Ortodoxia, ce era centrul vieţii publice, iar conducătorul însuşi era cel dintâi laic ortodox, având responsabilitatea de a da exemplu creştin tuturor supuşilor săi. Toate oraşele aveau biserici ortodoxe şi în multe dintre ele se slujea zilnic, dimineaţa şi seara. Existau mănăstiri în toate marile oraşe, în târguri, în afara oraşelor şi la ţară, în pustie şi în sălbăticie. În Rusia se aflau mai bine de 1000 de mănăstiri organizate oficial, fără să socotim numeroasele sihăstrii. Călugăria era un model general acceptat de vieţuire. De fapt, majoritatea familiilor aveau în mănăstire o soră sau un frate, un unchi, bunic sau văr care era călugăr sau maică, pentru a nu mai vorbi despre alte exemple de viaţă ortodoxă, precum cel al pelerinilor care mergeau din mănăstire în mănăstire sau al nebunilor pentru Hristos. Pe toată calea vieţii întâlneai dreptcredincioşi creştini al căror centru era, bineînţeles, călugăria.

Tradiţiile ortodoxe făceau şi ele parte din viaţa de zi cu zi. Majoritatea cărţilor citite erau ortodoxe. Viaţa zilnică era grea pentru majoritatea oamenilor; trebuiau să muncească din greu pentru a supravieţui, speranţa de viaţă nu era ridicată, moartea era o realitate frecventă şi toate acestea întăreau învăţătura Bisericii despre realitatea şi apropierea vieţii de apoi.

A trăi o viaţă ortodoxă în aceste circumstanţe era acelaşi lucru cu a avea o concepţie de viaţă ortodoxă şi era, de altfel, foarte puţină nevoie să se vorbească despre un astfel de lucru.

Astăzi, pe de altă parte, toate acestea s-au schimbat. Ortodoxia noastră este o mică insulă în mijlocul unei lumi care operează cu principii total diferite şi în fiecare zi aceste principii se schimbă cu altele mai rele, înstrăinându-ne tot mai mult de dreapta credinţă. Mulţi oameni sunt tentaţi să-şi împartă viaţa lor în două secvenţe foarte distincte: viaţa cotidiană pe care o petrecem la serviciu, cu prieteni lumeşti, cu treburile noastre lumeşti şi Ortodoxia, în cadrul căreia ne manifestăm Duminica şi cu alte ocazii, în timpul săptămânii, când avem timp pentru ea. Dar o concepţie de viaţă a unei astfel de persoane, dacă o observi mai atent, este de multe ori o ciudată combinaţie între valorile creştine şi valorile lumeşti, valori incompatibile care nu se pot amesteca.

Scopul acestui cuvânt este de a înţelege cum oamenii care trăiesc în zilele noastre pot face primii paşi către o concepţie de viaţă unitară, către o concepţie de viaţă ortodoxă. Ortodoxia este trăire. Dacă nu trăim Ortodoxia, pur şi simplu nu suntem ortodocşi, indiferent de convingerile formale pe care le putem avea. Existenţa în lumea noastră contemporană a devenit foarte artificială, foarte nesigură, foarte confuză. Ortodoxia, este drept, are o viaţă proprie, care nu este însă foarte depărtată de viaţa din jurul ei, astfel încât viaţa unui creştin ortodox, şi nu doar a celor cu numele, ci şi a trăitorilor, nu poate decât să reflecte lumea într-un anumit fel. Un anumit gen de nesiguranţă, de dezorientare a pătruns şi în viaţa ortodoxă a vremurilor noastre. În acest cuvânt vom încerca să aruncăm o privire asupra vieţii lumii contemporane şi apoi asupra trăirii ortodoxe, pentru a vedea cum ne putem îndeplini mai bine datoria creştină de a duce o viaţă care nu e a lumii acesteia în aceste vremuri destul de grele şi de a păstra astăzi o perspectivă creştină ortodoxă asupra întregii vieţi, percepţie care ne va ajuta să supravieţuim timpurilor acestora cu credinţa noastră întreagă.

Pr. Teofil Paraian – Marturisitor al Ortodoxiei Inimii

Aproapele

Sa nu uitam niciodata de om, de omul de laga noi, mai ales de omul de langa noi, pentru ca omul de langa noi este pus anume ca prin el sa ne inmultim iubirea. Se spune in Pateric – Sfantul Antonie cel Mare are cuvantul acesta – ca „de la aproapele vine si viata si moartea. Ca daca folosim pe aproapele, pe fratele, pe Dumnezeu dobandim si daca gresim fratelui, lui Hristos gresim”, iar Cuviosul Ioan Colov spunea ca: „Nimeni nu cladeste o casa de la acoperis in jos, ci de la temelie in sus”. Si intrebat fiind ce inseamna acest cuvant a zis: „Temelia este aproapele, ca pe el mai intai sa-l folosesc, pentru ca de el atirna toate poruncile lui Hristos”. Deci indreptarea noastra, inaintarea noastra, depasirea de noi insine este in masura in care relatiile noastre cu cei din jurul nostru, cu cei apropiati ai nostri, sunt bune. E ceva extraordinar de important si de frumos! Adica sa ne raportam la omul de langa noi. De altfel, cel mai important om din lumea aceasta pentru fiecare din noi este omul de langa noi, aproapele nostru, vecinul nostru. Se zice ca mai mult te folosesti de un vecin de aproape decat de fratele de departe.

Putem sa ne silim sa iubim pe Dumnezeu si pe oameni cat putem noi mai mult si atunci suntem pe calea cea buna, suntem in cuprinsul fericirii, stim sa ne coboram la cel la care trebuie sa ne coboram si stim sa-l ridicam pe cel pe care trebuie sa-l ridicam. Cum se poate face aceasta o stie numai cel ce iubeste.