Cuviosul Seraphim Rose

Ianuarie 8, 2009

Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului – Concluzii

„Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului”

Ieromonah Serafim Rose

Editura Christiana

Bucureşti, 1996

Experiența acestui om, Iuri Maskov, ne arata foarte concret cum Se descoperă Dumnezeu. Se întâmpla ceva in inima; si, deși suferința ajuta aceasta transformare, nu exista metode infailibile pentru a ajunge la ea. De exemplu, in ultimii șaizeci de ani s-a publicat multa literatura din Rusia despre oameni aflați in suferința, care nu s-au convertit. In limba engleza exista o carte foarte interesanta, scrisa de un rus pe nume Marcenko, cu titlul My testimony (Marturia mea).

Marcenko era doar un om onest care n-a putut sa suporte sentimentul înspăimântător ca in Rusia Sovietica totul este fals, ca toata lumea te minte. Ca urmare, a spus adevărul si, din aceasta cauza, a fost trimis in lagăr. Autoritățile l-au supus interogatoriilor obișnuite și au ținut sa-i spună: „Daca iți menții ideile, chiar daca ieși afara, vei reveni aici. De ce sa nu te schimbi și sa faci ce fac toți ceilalți?”

„Nu pot, a răspuns el, sunt un om cinstit!” Privindu-i pe credincioși, a ajuns la concluzia ca ei erau singurii oameni fericiți din lagărele de concentrare, de vreme ce spuneau: „Sufăr pentru Hristos” și acceptau ce li se întâmpla. „Nu pot sa fiu nici ca ei, spunea el, deoarece eu nu cred in Hristos”. In felul acesta a ajuns atât de stăpânit de furie, încât atunci când îi vedea pe gardieni îi venea sa-i strivească cu ușile. Când a ieșit din închisoare, s-a umplut de amărăciune și a vrut sa-si ucidă toți asupritorii. Știa ca se va întoarce înapoi in lagăr. Si, intr-adevăr, după ce a scris cartea, a fost trimis înapoi.

Vedem astfel ca, in cazul lui Marcenko, inima nu s-a înmuiat, ci i-a rămas de piatra. Desigur, inima este ceva foarte complicat și poate ca, intr-o zi, el se va schimba. Mărturia lui ne arata ca nu putem trimite un om intr-un lagăr de concentrare și sa spunem: „așa îl vom face creștin”. Unii devin creștini, alții nu.

Când convertirea are loc, procesul revelației apare intr-un mod foarte simplu; o persoana este in nevoie, suferă și atunci, cumva, se deschide o alta lume. Cu cat ești mai in suferința și in dificultăți si ești „disperat” după Dumnezeu, cu atât mai mult El iți vine in ajutor, Se dezvăluie Cine este și iți arata calea de ieșire.

Iată de ce nu trebuie sa căutam lucruri spectaculoase, precum minunile. Din întâmplarea cu Sfântul Nichita, relatata mai sus, știm ca aceasta este cea mai rea cale de apropiere (de Dumnezeu, n. red.) si duce la înșelare. Calea cea dreapta se afla in inima care încearcă sa se smerească și știe doar ca suferă și ca trebuie sa existe cumva un adevăr mai înalt care nu numai ca o poate ajuta in acesta suferința, dar o și poate aduce intr-o cu totul alta dimensiune. Aceasta trecere de la suferința la realitatea transcendenta reflecta viața lui Hristos, Care a murit in suferința Sa de pe Cruce, a indurat cea mai îngrozitoare și rușinoasa moarte si, apoi, spre totala nedumerire a propriilor săi Ucenici, a înviat din morți, S-a înălțat la cer, a trimis Duhul Sfânt și a pus începutul întregii istorii a Bisericii Sale.

Iată, in esența, ce doream sa va spun despre revelație in Ortodoxie. Dumneavoastră puteți pune întrebări sau sa comentați pe aceasta tema.

Anunțuri

Ianuarie 7, 2009

Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului – Nasterea din nou (3)

„Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului”

Ieromonah Serafim Rose

Editura Christiana

Bucureşti, 1996

Astfel, in al doilea stadiu al renașterii spirituale descoperim ca ateismul, aplicat până la capătul lui logic, îl duce pe om in mod inevitabil la pierzare deoarece este o desavarsita invatatura a imoralității, a răului si a morții.

Un sfârșit tragic (sinucidere sau nebunie) ar fi fost si soarta mea daca, spre salvarea mea, nu s-ar fi întâmplat, la 1 septembrie 1962, cea mai mare minune din viața mea. O zi fără nici un eveniment, fără nici o sugestie din afara; reflectam in singurătate la problema mea: „a fi sau a nu fi?” Atunci, dintr-o data, am realizat ca salvarea consta in credința in Dumnezeu. Doream foarte mult sa cred in El; dar nu mă puteam minți: nu aveam credința.

Si, deodată, a venit o secunda când, pentru prima data, am văzut (ca și cum s-ar fi deschis ușa unei camere întunecoase spre o strada însorita) si, in următoarea secunda, am știut deja cu certitudine ca exista Dumnezeu și ca Dumnezeu este Iisus Hristos din Ortodoxie și nu alt Dumnezeu. Numesc acest moment cea mai mare minune pentru ca aceasta cunoștința precisa nu mi-a venit pe cale raționala (știu sigur acest lucru), ci intr-un alt mod și nu sunt capabil sa explic rațional acest moment… și astfel, printr-o asemenea minune, a început noua mea viața spirituala care m-a ajutat sa îndur alți treisprezece ani de viața in lagăre și închisori, o emigrație forțata si, nădăjduiesc, mă va ajuta sa îndur toate dificultățile vieții de emigrant.

Acest <moment de credința>, aceasta mare minune, este trăita acum in Rusia de către mii de oameni si nu numai in lagărele de concentrare și închisori. Igor Ogurtov, fondatorul Uniunii social-crestine, a ajuns la credința nu in lagăre, ci in universitate. Renașterea religioasa este un fenomen caracteristic Rusiei contemporane. Oricine este viu spiritual se întoarce, inevitabil, la Dumnezeu. și este absolut evident ca o asemenea minune salvatoare, in ciuda întregii politici comuniste, nu poate fi savarsita decât de Atotputernicul Dumnezeu, Care n-a parasit poporul rus in îngrozitoarele sale suferințe și in totala lui lipsa de apărare in fata atator dușmani”[1].


[1] La Renaissance Russe, 1978, no. 4, pp. 12-17.

Ianuarie 3, 2009

Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului – Nasterea din nou (2)


„Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului”

Ieromonah Serafim Rose

Editura Christiana

Bucureşti, 1996

Mai departe, Iuri își povestește viața: „M-am născut in sângerosul an 1937, in satul Klisev, la treizeci de mile depărtare de Moscova… Tatăl meu, fierar de meserie, a murit in război și nu mi-l amintesc; mama, care a profesat diferite meserii, cred ca era indiferenta religios. Bunica, intr-adevăr, era religioasa”. (De fapt, in Rusia, vei vedea aproape pretutindeni o bunica sau o mama religioasa ce-si aduce familia înapoi la credința.) „…dar bunica, fiind analfabeta, nu avea nici o autoritate in ochii mei. Desigur, am fost botezat de mic, dar in anii de școala mi-a scos cruciulița si, până la vârsta de douăzeci și cinci de ani, am fost un ateu convins. După terminarea scolii primare de șapte ani, am avut șansa sa intru la Școala Superioara de Arte și Industrie din Moscova și am studiat acolo cinci ani din șapte. Astfel, in aparenta, viața mea începuse plina de succese… Cu timpul, as fi primit diploma de artist și as fi putut lucra oriunde as fi vrut.”

Este o biografie academica tipic sovietica. In Uniunea Sovietica, cariera academica este luata foarte in serios: daca reușești, obții un „bilet de libera trecere” spre multe avantaje in viața sovietica, iar daca nu reușești, obții o slujba de genul maturator de strada.

„Dar plictisitoarea viața sovietica și lipsa de satisfacție spirituala, continua Iuri, nu mi-au dat pace si pe la sfârșitul anului 1955, când aveam nouăsprezece ani, a survenit o întâmplare, in aparenta neremarcabila, care mi-a răsturnat viața si, in final, m-a adus aici. Întâmplarea s-a petrecut înăuntrul sufletului meu și a constat in faptul ca am înțeles in ce fel de societate trăiam. In ciuda propagandei sovietice fără nici un conținut, am înțeles ca trăiam sub un regim de o absoluta nedreptate și cruzime. In vremea aceea foarte mulți studenți ajunseseră la aceeași concluzie si, cu timpul, au apărut cei care gândeau ca mine și consideram cu toții ca e datoria noastră sa le vorbim oamenilor despre aceasta descoperire și sa acționam cumva împotriva triumfului răului.” (Desigur, aici se vede tendința idealista a tinereții, care se poate observa și in lumea apuseana.) „Dar politia secreta supraveghează cu grija asupra tuturor cetățenilor din URSS și când, la 7 noiembrie 1958, (pe când aveam doar douăzeci și unu de ani), ne-am adunat ca sa hotăram apariția unei publicații secrete, șase dintre noi au fost arestați si, toți cei ce nu au retractat au primit cea mai mare pedeapsa pentru agitație anti-sovietica – fiecare cate șapte ani de lagăr de concentrare. Astfel a început o cale noua in viața mea”.

Pana aici, trebuie sa notez ca n-a fost vorba deloc de o convertire religioasa. Iuri este inca un tânăr idealist care deodată a fost „zdrobit” și trimis departe, in Gulag.

„Toți cei din lagărul eram atei și marxiști. Adică noi credeam ca marxismul in sine este o invatatura adevărata, care-i conduce pe oameni spre un viitor luminos, spre o imparatie a libertatii si dreptatii și ca, din anumite motive, criminalii moscoviți nu vor sa transpună in viața aceasta invatatura. In lagăr, aceasta idee a murit cu totul și pentru totdeauna in fiecare dintre noi”.

Nu ma voi adânci aici in problematica sau filosofia comunismului, ci doar voi preciza ca Iuri a fost redus la o stare de disperare. El si-a pierdut încrederea in ceea ce crezuse înainte datorita instruirii sale, si anume ca ideologia comunista este o invatatura idealista care aduce fericire și pace. El a văzut ca, in practica, comunismul nu era ceea ce pretindea a fi. Atunci a început sa se întâmple ceva in sufletul sau.

„As dori sa dezvălui puțin din procesul renașterii duhovnicești, spune el, ca sa puteți vedea si dumneavoastră cat de neabătut înaintează in sânul poporului rus.

Pentru ca nu doar eu și cei care erau cu mine am parcurs calea de la ateism la credința religioasa, ci este o manifestare caracteristica pentru lagărele de concentrare sovietice. Ce se întâmpla cu poporul nostru? Procesul renașterii spirituale are doua faze. Intai, vedem clar esența marxismului și ne eliberam de orice iluzie legata de el. După o analiza profunda și cuprinzătoare descoperim ca marxismul, in esența lui, este o invatatura completa a totalitarismului, care este o sclavie absoluta, și orice partid comunist din orice tara, o data ce se angajeaza in realizarea programului marxist, este constrans sa repete ceea ce au făcut și fac comuniștii moscoviți sau sa renunte la marxism și ateism și sa se autolichideze. Intelegand acest adevăr simplu, pierdem baza ideologica prin care ne opuneam sclaviei marxiste. Cădem intr-un vid spiritual care aduce după sine o și mai profunda criza”.

Mai departe, Iuri ne spune cum a început sa intre in aceasta criza profunda: „După ce am fost eliberați din lagăr (adică după șapte ani) perspectivele pe care le aveam, pe care nu le-am dori nici dușmanilor noștri, erau: ori sa revenim in lagăr și sa ramanem acolo tot restul zilelor, ori sa murim intr-o celula dintr-un spital de nebuni, ori sa fim omorați de politia secreta fără proces sau cercetări.

In aceste condiții de criza spirituala, fără nici o cale de ieșire, tasneste in noi, in mod inevitabil, întrebarea suprema pentru concepția despre lume: de ce sa mai trăiesc daca nu mai este nici o ieșire? Si, când vine acest moment inspaimantator, fiecare simte ca moartea l-a prins de beregata: daca nu vine nici un fel de răspuns spiritual, viața se sfarseste, deoarece, fără Dumnezeu, nu numai ca „totul este permis”, dar nici chiar viața nu mai are nici o valoare și nici o semnificație. Am văzut in lagăr oameni ieșindu-si din minți sau sfârșind prin a se sinucide. Eu însumi am simțit limpede ca, daca până la urma as fi ajuns la concluzia ferma și definitiva ca nu exista Dumnezeu, as fi fost obligat sa ma sinucid, de vreme ce e rușinos și nesemnificativ pentru o creatura raționala sa se tarasca intr-o viața chinuitoare și fără sens.

Astfel, in al doilea stadiu al renașterii spirituale descoperim ca ateismul, aplicat până la capătul lui logic, îl duce pe om in mod inevitabil la pierzare deoarece este o desavarsita invatatura a imoralității, a răului si a morții.

Ianuarie 2, 2009

Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului – Nasterea din nou(1)

„Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului”

Ieromonah Serafim Rose

Editura Christiana

Bucureşti, 1996

Acum as dori sa spun ceva despre un om mai simplu, pe nume Iuri Maskov, care-si relatează convertirea petrecuta in Rusia. A venit (in America n. red.) acum trei ani, exilat din Rusia si, deși abia trecuse de patruzeci de ani, a murit de cancer anul trecut. Cam la trei luni de la sosirea in America, a ținut o conferința in care a povestit cum a ajuns la credința: adică, despre cum i s-a revelat Dumnezeu prin suferințele sale. Fiind invitat, in 1978, sa vorbească la o conferința organizata de ruși in New Jersey, când i-a venit rândul, le-a spus celor prezenți ca, înainte de a ajunge la întrunire, nu știa ce le va spune. „Eram tulburat, a spus el, mi se părea ca nu am nimic sa va spun. Prima jumătate a vieții am fost student și a doua jumătate mi-am petrecut-o in închisori și in lagărele politice ale Gulagului. Intr-adevăr, ce as putea eu sa spun unor oameni mai educați decât mine, mai învățați și chiar mai bine informați despre evenimentele din Uniunea Sovietica?”

Aici putem vedea contrastul in raport cu ceea ce se întâmpla in Apus. Exista in Apus, este adevărat, destui oameni convertiți la Ortodoxie. De obicei, ei au o vasta cunoaștere teoretica a Ortodoxiei, dar nu si aceasta experiența a suferinței și a obligației de a „plăti pentru ceea ce obții”. Iuri însa nu vorbește din cărți, ci din propria-i experiența.

„De aceea, spune Iuri, m-am decis sa nu-mi aștern cuvântul pe hârtie, ci sa spun orice îmi va pune Dumnezeu in suflet. Apoi, in timp ce ne grăbeam sa părăsim Bridgeport, Connecticut, intr-un automobil splendid, de-a lungul extraordinarei autostrăzi tăiate prin mijlocul unei naturi luxuriante, am înțeles ca întreaga mea viața duhovniceasca chinuita din „paradisul” comunist, calea mea de la ateism si marxism la credința ortodoxa… este singura informație valoroasa care v-ar putea interesa. Viața mea este interesanta numai pentru ca este un strop din oceanul renașterii religioase din Rusia”.

Decembrie 31, 2008

Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului – Suferinta (2)

„Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului”

Ieromonah Serafim Rose

Editura Christiana

Bucureşti, 1996

Aici as dori sa spun un cuvânt despre cum Se descoperă Dumnezeu creștinilor din Rusia aflați in suferința chiar acum.Probabil ca ați auzit cu toții despre Alexandr Soljenițîn, un mare romancier si gânditor rus, exilat din tara in care s-a născut in anul 1975 pentru ca a mărturisit adevărul despre Rusia așa cum la văzut el. Este de aproape aceeași vârsta cu regimul comunist, așa încât nu poate fi acuzat ca ar avea prejudecați păstrate din copilărie. El a trăit o viața tipica pentru Uniunea Sovietica. Născut la un an după revoluție, si-a pierdut tatăl in primul război mondial, a studiat matematica pentru a-si găsi o profesie practica, a luptat in cel de-al doilea război mondial și a mers cu armata sovietica până in Germania. In 1945 a fost arestat pentru ca scris remarci nerespectuoase la adresa „mustaciosului” (adică Stalin) in scrisori particulare și a fost condamnat la opt ani intr-un lagăr de concentrare. După executarea acestei sentințe, in 1953, a fost deportat (ceea ce înseamnă ca n-a fost trimis chiar in închisoare, dar nici n-a fost liber sa meargă in alta parte) intr-un oraș din sudul Kazahstanului, la marginea desertului. Acolo s-a îmbolnăvit de cancer și era gata sa moara, dar a fost vindecat intr-o clinica de specialitate (despre care a scris un roman, „Pavilionul canceroșilor”). In acest loc de exil a predat matematica și fizica si, in secret, a scris romane și nuvele. După moartea lui Stalin, a urmat o scurta perioada de „dezgheț” sau de „îmblânzire” și i s-a permis sa fie liber și sa publice o carte in Rusia, in 1961. Atunci s-a descoperit ca era mai „dizident” decât i-ar fi plăcut guvernării comuniste și nu i s-a mai permis sa publice nimic. Totuși, romanele sale au început sa fie publicate in afara Rusiei. Acestea au făcut din el o celebritate extrem de suparatoare pentru autoritățile sovietice, mai ales când i s-a conferit Premiul Nobel, in 1970, și i s-a interzis sa meargă personal pentru a-i fi înmânat. In cele din urma, in 1975, a fost exilat cu forța, având doar câteva zile la dispoziție, și trimis in Germania de Vest. Soljenitin traieste acum in Vermont, unde continua sa scrie. El a vorbit Occidentului despre ceva foarte important, și anume: semnificația experimentului ateist in Rusia. El analizează acest experiment nu in primul rând din punct de vedere politic, ci dintr-o perspectiva mult mai profunda și chiar spirituala.

Intr-un fel, el este simbolul reînvierii ortodoxe contemporane din Rusia, deoarece a trecut prin mai mult de șaizeci de ani de suferința împreuna cu poporul rus și a ieșit din ea fără sa fie înfrânt. Are o credința creștina foarte puternica și un mesaj pentru lume bazat pe propria sa experiența. Monumentala sa carte, Arhipelagul Gulag, trebuie citita de oricine dorește sa inteleaga ateismul așa cum a fost el practicat in Rusia și efectul pe care-l are asupra sufletului omenesc. Soljenițîn nu este înverșunat împotriva experiențelor sale din închisoare și de după aceea, pentru ca a ieșit biruitor din ele, prin dobândirea credinței creștine. El observa ca sistemul ateist nu este ceva specific rusesc, ci o categorie universala a sufletului omenesc. O data ce ai acceptat ideea ca ateismul este adevărat și ca nu exista Dumnezeu, apoi – asa cum scrie Dostoievski in romanele sale – totul ti se pare permis: devine posibil sa faci experiențe cu tot ce ti se întâmpla, cu orice noua inspiratie, cu orice nou mod de a privi lucrurile, cu orice noua forma de societate.

Valoarea lui Soljenițîn consta in aceea ca arata cum, o data ce ateismul devine filosofia dominanta si apare ideea ca întreaga religie trebuie exterminata (ceea ce constituie centrul ideologiei comuniste), trebuie sa apară lagărele. Omul are nevoie de religie și daca aceasta este interzisa, intr-un fel sau altul, trebuie sa fie eliminat și el. De aceea, in timp ce ateismul are la baza păcatul din firea umana, sistemul de închisori de tip „Gulag” este expresia fireasca a experimentului ateist din Rusia.

Totuși aceasta este o chestiune secundara. Cea principala, despre care as dori sa vorbesc, este ceea ce i s-a întâmplat lui Soljenițîn (in sensul religios) când s-a dus la închisoare, pentru ca acolo i S-a descoperit Dumnezeu. Gulagul dezvăluie păcatul din natura umana dar, in același timp, este și punctul de pornire pentru renașterea duhovniceasca a omului. Iată ce face ca renașterea duhovniceasca constatata acum in Rusia sa fie mult mai profunda decât diversele „redesteptari spirituale” care apar in lumea libera.

Iată ce ne spune însuși Soljenițîn despre venirea sa la credința: „Mi-a fost dat ca, din anii petrecuți in închisoare, sa duc cu mine, pe spatele meu bătut, care aproape s-a frânt sub povara, aceasta experiența esențiala: cum devine ființa umana rea și cum devine buna. In tinerețe, intoxicat de succese, mă simțeam infailibil si, din aceasta cauza, eram crud (a fost sergent in armata)‚ îmbătat de putere, am fost un ucigaș și un tiran. In cele mai rele momente ale mele, eram convins ca fac bine și mă acopeream complet cu argumente sistematice, și numai când m-am întins pe paiele mucezite din închisoare, am simțit înlăuntrul meu primele semne ale binelui”.

Aici inima începe sa se înmoaie și sa devina receptiva si, astfel, are loc un fel de revelație: „Treptat mi s-a descoperit ca linia care desparte binele de rau nu trece printre state, nici printre clase sociale, nici printre partide politice, ci direct prin inima fiecărui om – și apoi prin toate inimile omenești… Si chiar și înlăuntrul inimilor copleșite de rău, se păstrează un mic cap de pod al binelui. Și chiar si in cea mai buna dintre toate inimile, rămâne nedezrădăcinat… un colțișor de rău”.

Cat de adânca este aceasta observație fata de orice am spune noi, in Apus, bazându-se pe propria noastră experiența! Este mai adânca pentru ca se bazează pe suferința și suferința este o realitate a condiției umane și începutul adevăratei vieți duhovnicești. Insusi Hristos a venit pentru o viața de suferința si pentru Cruce; iar experiența din Rusia îi face capabili pe cei care o traiesc sa vada profund acest lucru.

Iată de ce renașterea creștina din Rusia este atât de adânca.

Septembrie 1, 2008

Zece Cuvinte memorabile

Ieromonah Damaschin,

Fragmente din „Viaţa şi lucrările Pr. Serafim Rose”,

Editura Sophia, Bucureşti, 2005

1. „Este mai târziu decât credeţi! Grăbiţi-vă deci ca să faceţi lucrarea lui Dumnezeu”

„ Această ultimă afirmaţie avea, desigur, o semnificaţie apocaliptică, pentru că Părintele Serafim Rose simţea cu tărie că tulburările din vremurile din urmă vor  veni cât de curând şi peste America, aşa cum se abătuseră asupra Rusiei. Însă afirmaţia poate să fi avut şi un înţeles mai personal pentru Părintele Serafim. Privind în urmă, Părintele Gherman a spus: ‘Se purta ca un obsedat de moarte. <<Este mai târziu decât credeţi>>- aceste cuvinte reveneau pe buzele lui tot timpul, ca la un disc stricat.‘ „

2.  „Fiecare din noi este potenţial un Iuda”

„În 1982, cam cu jumătate de an înainte de moartea sa, Părintele Serafim a vorbit din nou despre primejdia de a lăsa părerea noastră să-L umbrească pe Dumnezeu şi voia Sa pentru vieţile noastre. Era Miercurea Mare, ziua în care Biserica pomeneşte trădarea lui Hristos de către Iuda; şi Părintele Serafim a ţinut o predică despre felul în care „inima săracă” a lui Iuda, ascunzându-se în spatele unei măşti a cinstei, i-a prilejuit să-L predea pe Dumnezeu pentru răstignire pe cruce. După ce a citit pasajul indicat în cap. 26 al Sf. Matei, Părintele Serafim a început:

În acest pasaj al Scripturii, citim cum, pe când Domnul nostru se pregătea pentru patima Sa, s-a apropiat de El o femeie şi L-a uns cu mir de mare preţ; şi este foarte mişcător cum Domnul nostru a primit asemenea iubire de la oameni simpli. Dar în acelaşi timp Iuda – unul dintre cei doisprezece care erau cu El – a privit această faptă şi ceva în inima lui s-a schimbat. Acesta a fost în mod evident ‘ultimul fir de pai’, pentru că Iuda era cel ce a primit plata banilor şi s-a gândit că era preţ de sânge. Vedem judecata logică care se desfăşoară în mintea sa. Îl auzim gândind despre Hristos: ‘Am crezut că omul acesta este cineva important. El risipeşte banii, nu face lucrurile bine, el crede că este foarte important …’ şi tot felul de idei mărunte asemănătoare, pe care i le pune diavolul în minte. Şi cu patima lui (principala lui patimă era iubirea de bani), a fost prins de diavol şi determinat să-L trădeze pe Hristos. El nu a vrut să-L trădeze pe El; el voia bani. El nu s-a păzit şi nu şi-a răstignit patimile.

Oricare dintre noi poate fi exact în acea situaţie. Trebuie să ne uităm la inima noastră şi să vedem prin care dintre patimile noastre ne va prinde diavolul pentru a ne determina să-L trădăm pe Hristos. Dacă considerăm că suntem superiori lui Iuda – că el a fost un fel de „ţăcănit” şi noi nu suntem – greşim. Ca şi Iuda, fiecare dintre noi are patimi în inimă. De aceea, să ne uităm la ele. Putem fi prinşi cu iubirea pentru curăţie, cu iubirea pentru corectitudine, cu iubirea pentru un simţ al frumosului: oricare dintre micile noastre greşeli de care ne ţinem poate fi un lucru cu care diavolul ne poate prinde. Fiind prinşi, putem începe să ne justificăm această stare ‘în mod logic’ – pe baza patimii noastre. Şi de la acel proces ‘logic’ de gândire Îl putem trăda pe Hristos., dacă nu ne păzim şi începem să ne dăm seama că suntem plini de patimi, că fiecare dintre noi este potenţial un Iuda. De aceea, când apare prilejul – când începe patima să lucreze în noi şi în mod logic, începe să se dezvolte din patimă în trădare – ar trebui să ne oprim acolo şi să spunem ‘Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!’ „

3.„Pai e limpede că-i ortodox, dar oare este creştin?”

„Propovăduind ortodoxia lăuntrică a inimii, Părintele Serafim atrăgea atenţia asupra calculului şi atitudinii critice. El socotea că această ispită ţine de urmarea înţelepciunii de afară. „Uneori”, spunea el, „zelul nostru pentru Ortodoxie poate fi atât de exagerat, încât ne duce la situaţii similare cu cea care a făcut-o pe o bătrână rusoaică să remarce referitor la un entuziasm convertit american: „Pai e limpede că-i ortodox, dar oare este creştin?” A fi ortodox dar nu creştin, este o stare care în limbajul creştin are un nume aparte: înseamnă a fi un fariseu, a fi atât de prins de litera legiuirilor bisericeşti, încât să pierzi duhul care le dă viaţa, duhul adevăratului creştinism.”  „

4.   „Durerea inimii, graniţa care-i desparte pe convertiţii nebuni şi pe ortodocşii nepăsători, de adevăraţii nevoitori”

(more…)

Aprilie 23, 2008

A fi crestin inseamna a fi rastignit

Ieromonah Damaschin,
“Viata si opera Parintelui Serafim Rose”,
Ediţia Apologeticum, 2005
trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu


Referindu-se la cei „singuratici” care „suferă profund de răul epocii moderne”, Eugene Rose se număra printre aceia, de bună seamă. El îşi socotea viaţa sa în lume ca un fel de răstignire pe cruce. Iată un pasaj foarte grăitor din jurnalul său:


„Noi, creştinii, să nu ne aşteptăm la altceva decât la răstignire. Căci a fi creştin, atât acum cât şi de când a venit Hristos pe pământ, înseamnă a fi răstignit. Viaţa Lui este exemplu – şi atenţionare – pentru noi toţi. Trebuie să ne răstignim în chip personal, mistic; căci numai suferinţa pe cruce este singura cale către înviere. Dacă vrem să înviem întru Hristos, trebuie mai întâi să ne umilim împreună cu El – chiar până la treapta cea mai de jos, chinuiţi şi scuipaţi de lumea neînţelegătoare.

(more…)

Martie 2, 2008

Iubirea de aproapele


Ieromonah Damaschin,
“Viata si opera Parintelui Serafim Rose”,
Ediţia Apologeticum, 2005
trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

Creştinul îşi iubeşte aproapele pentru că vede în el pe omul creat după chipul lui Dumnezeu şi cheamă la desăvârşire şi viaţă veşnică în Dumnezeu; asemenea iubire nu este omenească ci dumnezeiască, văzând în oameni nu stricăciune pământească ci nemurire cerească.

Serafim Rose
„Christian Love”, scris în septembrie 1963

Un tânăr ortodox convertit, care a vizitat magazinul de câteva ori îşi aminteşte: „Nu pot să spun că merg ca să-l cunosc [pe Eugene] foarte bine. El nu era niciodată prea vorbăreţ şi părea introspectiv. Poate că era şi un fel de timiditate. Dar eu îmi amintesc că era mereu ocupat. Întotdeauna avea ceva de făcut. Fie că se îngrijea de treburile librăriei, cântând ciclul zilnic de slujbe în fiecare dimineaţă şi seară la strană, în Catedrala de alături, fie că lucra la ceva pentru Cuvântul ortodox, Eugene întotdeauna trudea.”

Tăcerea, modestia şi seriozitatea demnă a lui Eugene l-au făcut pe Gleb să-l acuze uneori în glumă, că este un „peşte rece” sau un „american fără suflet”, atât de diferit de rusul pasionat şi expansiv. Totuşi, în primii ani ai existenţei obştii, lui Gleb i s-a dat să afle ce suflet măreţ avea de fapt prietenul său interiorizat.

(more…)

Februarie 2, 2008

Un om care a stiut sa sufere

Ieromonah Damaschin,
“Viata si opera Parintelui Serafim Rose”,
Ediţia Apologeticum, 2005

PĂRINTELE SERAFIM ROSE este cunoscut şi iubit astăzi în întreaga Rusie. Oricare om din Rusia, care cunoaşte cele despre credinţa sa strămoşească – creştinismul ortodox – cunoaşte numele Părintelui Serafim. Cei de acolo spun, cărţile sale schimbă vieţile oamenilor.

Un ortodox american convertit, care a petrecut de curând câteva luni în Rusia, a scris: „Când făceam cunoştinţă cu ruşi, întotdeauna, după ce aflau că sunt american, mă întrebau cu emoţie: ‘L-aţi cunoscut pe Părintele Serafim Rose?’ Este un lucru minunat că aproape toată lumea ştie de el, chiar şi copiii. Ei îl socotesc pe Părintele Serafim, scrierile sale şi înţelepciunea vieţii sale în Hristos, ca fiind esenţial pentru învierea Rusiei Sfinte din zilele noastre.”

(more…)

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.