„Cauza revolutiei din epoca modernă”
Ieromonah Serafim Rose
Sursa:APOLOGETICUM 2003
Realismul aparţine în mod indiscutabil „spiritului epocii”, şi toţi cei care simt că aparţin acestui „spirit” au trebuit să se adapteze lui. Astfel, umanismul care într-o epocă mai liberă a avut o coloratură mai „idealistă” şi liberală, a considerat necesar să „se schimbe potrivit timpurilor” şi să adopte un ton mai realistic. Cei mai naivi au găsit o „religie” care se identifică cu cauza „ştiinţei” şi „progresului” şi au pătruns în dogme în mod precis auto-contradicţiile pe care noi le-am examinat deja[1]; oamenii de felul acesta sunt în stare să vadă şi în marxism un fel de „umanism”. Dar chiar şi la umaniştii contemporani cei mai sofisticaţi, la cei mai învăţaţi şi la oameni de stat, tonul realist este neîndoielnic. De exemplu, acesta este dezvăluit prin invazia metodelor ştiinţifice şi atitudinile ultimelor fortăreţe ale „omenirii”; nici un om de ştiinţă contemporan, din orice domeniu, nu se simte sigur dacă activitatea sa nu este „ştiinţifică” în modul cel mai deplin posibil (care, desigur, înseamnă adesea, „scientism”). Realismul poate fi privit iarăşi, în tonul stoic, al înţelepciunii lumeşti, şi adesea cinic, al tuturor în afară de umaniştii cei mai naivi (sau religioşi) contemporani; „libertatea izvorâtă din iluzie” pe care şi-au imaginat-o ei a fost, în mare măsură, o deziluzie. Acum ei „cunosc mai bine” decât cred în „adevărurile mai înalte” care au mângâiat pe înaintaţii lor.
Pe scurt, umanismul a ajuns la o înţelegere cu realismul – şi, aşa crede el, cu adevărat. In trecerea de la liberalism la realism umanistul vede nu numai o deziluzie, ci un proces de „maturizare”. Desigur, creştinul ortodox vede ceva destul de diferit. Dacă funcţia liberalismului era de ascuns, cu fumul „toleranţei” şi agnosticismului, adevărurile mai înalte cu privire la Dumnezeu şi viaţa spirituală, sarcina realismului pe care noi am examinat-o era de a anihila acele adevăruri. In această a doua etapă a progresului dialecticii nihiliste, cerul a fost închis privirii oamenilor, şi oamenii nu au mai reuşit niciodată să-şi desprindă ochii de la pământ, ci să trăiască de acum încolo numai în şi pentru această lume. Această hotărâre realistă este la fel de prezentă într-un „pozitivism logic” în aparenţă inocent şi într-un umanism ştiinţific după cum este în mod clar fenomenul satanic al bolşevismului şi al socialismului naţional. Consecinţele acestei hotărâri sunt ascunse celor care o iau, pentru că ei implică chiar realitatea faţă de care realismul este orb: realitate care se află atât deasupra cât şi dedesubtul universului realist îngust. Vom vedea cum închiderea cerului pierde forţe neaşteptate de jos care produc un coşmar visului nihilist al „pământului nou”, şi cum „omul nou” al realismului va semăna mai puţin cu o umanitate perfectă „pe deplin dezvoltată” mitologic decât cu o „subumanitate” veritabilă cum nu a mai fost întâlnită anterior în experienţa umană.
Trebuie să analizăm acum pasul următor în progresul nihilismului care duce la aceste scopuri: vitalismul.
[1]Vezi, de exemplu, scrierile lui Corliss sau Julian Huxley.
Cuviosul Seraphim Rose 