Cuviosul Seraphim Rose

Mai 30, 2008

Ortodoxia si Religia Viitorului – Prefata


„Ortodoxia şi Religia Viitorului”

Ieromonah Serafim Rose

Trad: Mihaela Grosu

Prefata autorului (martie, 1979)


Orice erezie îsi revendică propria „spiritualitate” si propria metodă de practicare a vietii religioase. Romano-catolicismul de exemplu a avut până de curând o notă a sa distinctivă concretizată prin „cultul inimii sacre”, primatul papal, purgatoriul si indulgentele, revelatiile diferitilor „mistici” si alte asemenea elemente, în care observatorul crestin-ortodox atent detectează tot atâtea manifestări practice ale erorilor teologice ale Romei în cadrul spiritualitătii romano-catolice contemporane.


Si protestantismul fundamentalist are propriul său mod de a practica rugăciunea, cântările sale tipice si propria sa cale către o „renastere” spirituală, elemente care reflectă si ele, la rândul lor, erorile dogmatice fundamentale proprii protestantismului. În cartea de fată însă, ne vom ocupa de „spiritualitatea” ecumenismului, erezia de căpetenie a secolului XX.


Până de curând se putea considera că Ecumenismul este ceva prea artificial si prea sincretic pentru a i se putea atribui o spiritualitate specifică: agendele de lucru cu program „liturgic” ale întrunirilor ecumenice mari si mici presupuneau, nimic mai mult, decât o slujbă protestantă de duminică, ceva mai elaborată decât una obisnuită.


Ecumenismul este erezia care are la bază credinta că, de fapt, nu există o Biserică văzută a lui Hristos si că structura sa vizibilă la nivelul societătii umane se formează de abia acum, prin eforturile universaliste ale Ecumenismului de a uni toate Bisericile crestine (si chiar pe cele necrestine) într-o unică Biserică mondială. Natura însăsi a Ecumenismului este aceea de a crea în sufletele adeptilor săi anumite atitudini spirituale care, cu timpul, să producă o „pietate” si o „spiritualitate” tipic ecumeniste.


Privind în jurul nostru nu se poate să nu remarcăm o anumită atitudine de „expectatie” si „căutare” religioasă pe care sufletele pustiite ale desertului ecumenist si-o rezolvă în „spiritul” unei „pietăti” care nu mai este simplu protestantă în esenta sa. Odată realizată această constatare nu se poate să nu vedem că timpul „spiritualitătii” si „pietătii” tipic ecumeniste deja a sosit.


Această carte a început să fie scrisă în 1971 si ea a constat dintr-un studiu al celei mai noi initiative „ecumenice” si anume „deschiderea dialogului cu religiile necrestine”.


Patru din capitolele acestei cărti s-au tipărit în periodicul „The Orthodox Word” (Cuvântul Ortodox) în anii 1971 si 1972, si anume cele continând un raport al evenimentelor petrecute începând cu ultima parte a anilor 1960 si până la începutul anului 1972. Ultimul dintre aceste capitole constă dintr-o discutie amănuntită asupra „renasterii harismatice”, care tocmai fusese adoptată de mai multi preoti din America, miscare identificată a fi o variantă a „spiritualitătii ecumeniste ce însumează experiente religioase specific necrestine”.


Mai cu seamă acest din urmă capitol a stârnit un mare interes printre crestinii ortodocsi, convingându-i pe multi dintre ei să nu se alăture miscării „harismatice”. Altii, care deja participau la întrunirile „harismatice”, au hotărât, în urma lecturii acestui capitol, să părăsească miscarea si au confirmat prin mărturiile lor multe din concluziile articolului privitoare la ea. De atunci încoace, „miscarea harismatică” a parohiilor „ortodoxe” din America a adoptat în întregime limbajul si tehnicile unei reînnoiri tipic protestante, după cum aflăm din periodicul The Logos (Logosul) editat de Pr. Eusebius Stephanou; si orice observator serios remarcă imediat caracterul eminamente neortodox al unei atari „reînnoiri”.


Însă, în pofida mentalitătii protestante a initiatorilor si animatorilor săi, „renasterea harismatică” este, în calitate de miscare „spirituală”, un curent care depăseste sfera de definitie protestantă. În articolul mentionat am caracterizat aceste practici harismatice folosind expresia de „mediumism crestin”, pe care mi l-au sugerat chiar mărturiile celor care au făcut experienta lor în mod direct – si am demonstrat sorgintea lor „spiritualist-ecumenistă” care generează, sub ochii nostri, noua religie necrestină a viitorului.


În vara anului 1974, una din mânăstirile Bisericii Ruse din Exil aflate în America a primit vizita unui tânăr care fusese îndreptat într-acolo (la chilia unui anumit monah) de către un anumit „spirit” care îl însotea pretutindeni, nepărăsindu-l niciodată.


În timpul scurtei sale sederi la mânăstire, monahii au aflat, din vorbă în vorbă, care era povestea acelui tânăr. Provenea dintr-o familie protestantă de tip conservator a cărei atmosferă de uscăciune spirituală îl nemultumea profund. Deschiderea către experientele cu adevărat „spirituale” i-a fost provocată prin intermediul bunicii sale penticostale. La contactul cu Biblia dăruită de aceasta, el a primit brusc „daruri spirituale”, dintre care mai cu seamă acel „spirit” invizibil care îi dădea instructiuni precise referitoare la directia în care să se îndrepte si în ce locuri să călătorească. Tot printre „darurile” primite se număra si capacitatea de hipnoză a eventualilor interlocutori, cărora le putea induce chiar fenomenul de levitatie (cu care adeseori îi teroriza, în glumă, pe ateii din anturajul său).


Uneori i se întâmpla să se îndoiască de provenienta divină a „darurilor” sale, dar aceste îndoieli îi erau spulberate la gândul că „uscăciunea” sa spirituală dispăruse, că prin contactul cu Biblia el renăscuse „spiritual” si că acum ducea o viată foarte bogată în rugăciune si în „spiritualitate”.


În urma vizitei la acea mânăstire ortodoxă si mai ales după lectura articolului despre „renasterea harismatică”, acest tânăr a admis că pentru întâia oară a aflat o explicare clară experientelor sale „spirituale”. El a mărturisit chiar că se prea poate ca „spiritul” care îl însotea pretutindeni să fi fost unul malefic. Dar această constatare nu a părut să-l afecteze si el părăsi mânăstirea fără să se fi convertit la Ortodoxie.


Doi ani mai târziu, când acest tânăr vizită din nou mânăstirea, el declară că renuntase la activitătile „harismatice” ca fiind prea primejdioase si că îsi găsise linistea sufletului în meditatia Zen.


Această strânsă legătură dintre experientele spirituale „crestine” si cele orientale este o caracteristică inconfundabilă a spiritualitătii „ecumenice” contemporane. La această a doua editie la cartea de fată s-au adăugat noi informatii de ultimă oră privitoare la cultele religioase orientale si la un anume fenomen „secular” major care contribuie la formarea unei „noi constiinte religioase”, chiar si printre rândurile asa-zisilor atei.


Este adevărat că nici unul dintre aceste elemente nu are semnificatie hotărâtoare în orientarea spirituală a omului contemporan, dar fiecare dintre ele exemplifică într-un mod propriu setea cu care omul contemporan doreste aflarea unei căi sufletesti care să nu semene cu crestinismul lipsit de vlagă cu care l-a obisnuit protestantismul si catolicismul din lumea occidentală. Dar toate aceste elemente însumate dau la iveală o înspăimântătoare unitate a demersului lor, iar scopul final si malefic al acestui demers concertat luceste deja la orizont.


La scurtă vreme după publicarea acestui articol despre „renasterea harismatică”, am primit o scrisoare la redactia publicatiei „The Orthodox Word” prin care un teolog si trăitor recunoscut si respectat din ierarhia Bisericii Ortodoxe Ruse ne-a spus: „Ceea ce ati descris în această carte nu este altceva decât religia viitorului, religia lui Antihrist”.


Pe măsură ce astfel de forme de falsă spiritualitate pun stăpânire până si pe acei oameni care îsi spun crestini ortodocsi, ne înspăimântăm de dimensiunile înselăciunii care îi pândeste pe crestini neavertizati si neîntăriti duhovniceste.


Această carte se doreste a fi un semnal de alarmă si un îndemn la trăire în dreapta credintă a lui Hristos, constientă si constientizată, mai ales în lumea posedată de duhuri necurate în care trăim. Cartea de fată nu este o tratare exhaustivă a noii religii, care nici nu a atins de altfel faza sa finală de dezvoltare. Ea este doar o explorare preliminară a acelor tendinte spirituale care pregătesc doar drumul adevăratei religii anticrestine, o religie care îsi va mentine doar o fatadă de crestinism, dar al cărei continut se va baza pe experiente „initiatice” de natură demonică.


Fie ca acest raport asupra activitătilor satanice, care se duc din ce în ce mai evident si mai pe fată, adeseori în chiar rândurile crestinilor ortodocsi, să-i facă pe acestia din urmă să înteleagă că din nebăgare de seamă ei pot pierde harul Duhului Sfânt. Fie ca Duhul Sfânt să-i îndemne, pe de altă parte, să nu se îndepărteze niciodată de adevăratele izvoare ale trăirii crestine: Sfânta -Scriptură si învătătura Sfintilor Părinti ai Bisericii Ortodoxe.

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: