Ştiinţa şi Sfinţii Părinţi – Adevarata teologie si cunoasterea seculara

Cuv. Seraphim Rose
Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”
Editura Sophia, Bucureşti, 2006

1.Adevărata teologie şi cunoaşterea seculara

Atacul gândirii moderne ateiste asupra creştinismului a fost atât de efi­cient, încât mulţi creştini ortodocşi se află în defensivă, simţindu-se inferiori în ce priveşte propria înţelepciune ortodoxă, fiind gata să admită că poate exista adevăr şi înţelepciune şi în cunoaşterea seculară modernă despre care Ortodoxia „nu are nici o părere”. în felul acesta, ei subevaluează tradiţia ne­măsurat de bogată a Sfinţilor Părinţi, care ne dă înţelepciune creştină nu doar asupra unor subiecte bisericeşti şi teologice înguste, ci asupra multor altora, înţelepciunea patristică cuprinde o întreagă filosofie a vieţii, inclusiv atitudi­nea sa faţă de confortul modern, cunoaşterea ştiinţifică şi alte lucruri care nu existau în forma lor modernă în timpul vieţii Sfinţilor Părinţi din trecut.

Teologia romano-catolică a renunţat de mult să încerce a oferi dreptarul înţelepciunii oamenilor contemporani, cu urmarea că astăzi este „general ac­ceptat” faptul că răspunsurile la multe dintre întrebările moderne trebuie aflate la „înţelepţii” moderni – oameni de ştiinţă sau chiar filosofi.

Creştinii ortodocşi au o cunoaştere mai bună decât aceasta, şi trebuie să fie foarte atenţi când hotărăsc cât de mult să-i creadă pe aceşti „înţelepţi”.

Unul dintre domeniile de confuzie generală este interpretarea Cărţii Fa­cerii, mai ales în privinţa teoriei „ştiinţifice” a evoluţiei. Nu exagerăm defel spunând că mulţi, chiar dintre creştinii ortodocşi, sunt convinşi că ştiinţa are multe de spus pentru a-i ajuta pe creştini să „interpreteze” textul Facerii. Vom cercetat aici această convingere – nu cercetând de la început teoria evoluţiei, despre care, desigur, Sfinţii Părinţi nu au vorbit în mod direct, în­trucât ea este produsul gândirii „Iluminismului” veacurilor al optsprezecelea şi al nouăsprezecelea, despre care nu se ştia în veacurile anterioare -, ci cer­cetând în primul rând atitudinea Sfinţilor Părinţi faţă de cunoaşterea secu­lară, pe de-o parte, şi, pe de altă parte, principiile lor de înţelegere şi tâlcuire a Facerii (ca şi însăşi tălcuirea lor la Facere).

Nimeni nu ar îndrăzni să spună că Sfinţii Părinţi, şi creştinii ortodocşi, în general, sunt „împotriva ştiinţei”, adică potrivnici cunoaşterii ştiinţifice, în măsura în care ea este, cu adevărat, cunoaştere a naturii. întrucât Dumnezeu este atât autorul descoperirii dumnezeieşti cât şi al naturii, nu poate exista vreun conflict între teologie şi ştiinţă, atâta vreme cât fiecare din ele este au­tentică şi rămâne în domeniul care îi aparţine în mod firesc. Mai mult, acei Sfinţi Părinţi care au scris tâlcuiri la Cartea Facerii nu au şovăit a se folosi de cunoaşterea ştiinţifică a naturii din vremea lor, în măsura în care se po­trivea subiectului. Astfel, Părintele Mihail Pomazanski[1],într-un pătrunză­tor articol ce compară Hexaimeronul Sfântului Vasile cu Cuvintele la Zilele Facerii ale Sfântului Ioan din Kronstadt, observă că „Hexaimeronul Sfân­tului Vasile este într-o anume măsură o enciclopedie a cunoaşterii ştiinţelor naturale din vremea sa în realizările lor desăvârşite”, intenţia lui fiind arăta­rea măreţiei lui Dumnezeu care încă se mai poate observa în zidirile cele văzute. Neîndoielnic, cunoaşterea oferită de ştiinţele naturale este una mereu supusă revizuirii, datorită noilor descoperiri făcute prin observaţie şi experi­ment; aşa se face că în ea se pot afla greşeli, chiar în scrierile Sfântului Va­sile sau ale altor Părinţi, tot aşa cum se află greşeli în lucrările oricui scrie despre fapte ştiinţifice. Astfel de greşeli nu micşorează în nici un fel valoa­rea generală a unor lucrări precum Hexaimeronul, unde faptele ştiinţifice nu sunt folosite decât ca ilustrări ale unor principii care provin nu din cunoaş­terea naturii, ci din descoperire dumnezeiască. în privinţa cunoaşterii reali­tăţilor naturii, lucrările ştiinţifice moderne sunt, desigur, superioare părţii „ştiinţifice” a Hexaimeranului şi a altor lucrări similare ale Sfinţilor Părinţi, fiind întemeiate pe observaţii mai precise ale naturii. Iată singurul aspect în care ştiinţa se poate spune că este superioară ori „depăşeşte” scrierile Sfinţi­lor Părinţi; dar la Sfinţii Părinţi acest aspect este pur conjunctural faţă de restul învăţăturilor teologice şi morale.

Trebuie să distingem foarte atent între faptele ştiinţifice autentice şi ceva cu totul diferit care se găseşte astăzi, când diferitele feluri de cunoaştere nu prea sunt deosebite cu grijă, fiind adesea amestecate cu „faptele”. Părintele Mihail Pomazanski urmează:

„Sfântul Vasile recunoaşte toate realităţile ştiinţifice ale ştiinţei natu­rale. Dar nu primeşte concepţiile filosofice sau interpretările contempora­ne ale acelor fapte: teoria mecanicistă a obârşiei lumii, învăţătura despre veşnicia şi lipsa de început a lumii naturale [şi altele]. Sfântul Vasile cel Mare ştia cum să se ridice deasupra teoriilor contemporane lui privitoare la principiile de temelie ale lumii, iar Hexaimeronul rezistă ca un strălucit şi înalt sistem care dezvăluie înţelesul Cărţii Facerii, dominând [teoriile] anterioare ca o pasăre ce planează în zbor deasupra făpturilor care nu se pot mişca decât pe pământ.”

Concepţiile şi teoriile ştiinţei din ziua de azi (precum „teoria evoluţiei”) sunt, în mod limpede, de acelaşi rang cu acea parte a „ştiinţei” contempora­ne lui pe care Sfântul Vasile nu o primea, în măsura în care ea era vădit po­trivnică descoperirii dumnezeieşti creştine. Vom vedea, în cele ce urmează, dacă teoria evoluţiei este sau nu o excepţie de la regula generală că specula­ţiile filosofice independente ale necreştinilor (care au întotdeauna o mai ma­re sau mai mică aparenţă de „fapt ştiinţific” care să le sprijine) nu au nici un rol în concepţia despre lume creştin-ortodoxă, care se întemeiază pe desco­perirea dumnezeiască tâlcuită şi transmisă de către Sfinţii Părinţi.

Mai trebuie spus un lucru despre deosebirea existentă în ceea ce priveşte însăşi natura şi calitatea cunoaşterii teologice şi a cunoaşterii ştiinţifice. Pri­ma purcede din descoperirea lui Dumnezeu şi este apreciată după credincio-şia faţă de acea descoperire, conducând sufletul până la Obârşia sa; pe când cunoaşterea ştiinţifică purcede din faptele lumii fizice şi nu are alt scop de­cât acela de a rămâne credincioasă faptelor. Este destul să citim tâlcuirile la Facere ale Sfântului Vasile cel Mare, Sfântului Ioan Gură de Aur, Sfântului loan din Kronstadt sau ale oricărui alt Sfânt Părinte, spre a vedea cum aceşti Părinţi folosesc necontenit cunoaşterea aflată la îndemâna lor – fie cunoaş­terea teologică despre cele săvârşite de Dumnezeu, fie doar cunoaşterea ştiinţifică a zidirilor lui Dumnezeu – spre a atrage ochii minţii cititorului către Ziditor, spre a-i da învăţătură morală etc; niciodată însă spre a se mul­ţumi cu simpla cunoaştere abstractă a lucrurilor…

Vom avea prilejul, mai târziu, să amintim deosebirea dintre cunoaşterea seculară şi cea teologică. Deocamdată ne este de ajuns să ştim că despre des­coperirea lui Dumnezeu cunoaşterea seculară nu ne poate învăţa nimic care să nu fie cuprins în chiar acea descoperire. Dacă ea încearcă să facă acest lucru, înseamnă că încearcă să măsoare dumnezeiescul cu raţiunea omeneas­că, în particular, cei care se gândesc să „interpreteze” părţi din Cartea Face­rii cu mijloacele teoriei evoluţiei trebuie să fie pregătiţi să găsească dovezi limpezi şi teologice ale acelei teorii în descoperirea dumnezeiască.

[1]Mihail Pomazanski (1888-1989), unul dintre ultimii absolvenţi ai unei academii ruseşti pre-revoluţionare, a fost un scriitor teolog mult respectat de Părintele Serafim. Părintele Serafim a tradus şi adnotat ediţia engleză a principalei lucrări a Părintelui Mihail, Teologia dogmatică ortodoxă, (n. ed.)