Înţelesul experienţelor de „după moarte” de astăzi (3)

Cuv. Serafim Rose

din “Sufletul după moarte”

Editura Tehnopress 2003

trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

Teoria ocultă a cercetătorilor din zilele noastre

Teoria despre viaţa după moarte a Dr. Kubler-Ross şi a altor cercetători ai experienţelor de „după moarte” de astăzi, poate fi rezumată în câteva puncte. Trebuie să vedem că Dr. Kubler- Ross spune aceste probleme cu certitudinea cuiva care crede că a avut experienţa „lumii celeilalte”; dar oamenii de ştiinţă ca Dr. Moody, în vreme ce sunt cu mult mai atenţi şi nesiguri în ton, nu pot decât să sprijine aceeaşi teorie. Aceasta este teoria despre viaţa după moarte, care s-a răspândit în ultima parte a sec. al XX-lea şi pare „firească” fără nici o îndreptăţire, tuturor celor care cercetează problema şi care nu au o înţelegere neclintită, asupra oricărei alte teorii.

Înţelesul experienţelor de „după moarte” de astăzi (2)

Cuv. Serafim Rose

din “Sufletul după moarte”

Editura Tehnopress 2003

trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

Legătura cu ocultismul

Tot mereu, printre cercetătorii experienţelor de „după moarte” se poate vedea o legătură, mai mult sau mai puţin limpede, cu ideile şi practicile oculte. Aici putem defini termenul „ocult” (care se referă la ceea ce este „ascuns”) ca şi cum ar fi vorba de vreo legătură a oamenilor cu duhurile şi puterile nevăzute într-un chip care este oprit de revelaţia lui Dumnezeu (vezi Levitic 19, 31; 20, 6, etc.). Această legătură poate fi căutată de oameni (ca în şedinţele de spiritism) sau pricinuită de către duhurile cele căzute (când se arată oamenilor pe neaşteptate). Opusul termenului „ocult” este „duhovnicesc” sau „religios”, care se referă la acea legătură cu Dumnezeu, împreună cu îngerii şi sfinţii Lui, care este îngăduită de Dumnezeu: pe de o parte rugăciunea omului, iar pe de altă parte lucrările cele adevărate şi dătătoare de har, ale lui Dumnezeu, ale îngerilor şi ale sfinţilor.

Înţelesul experienţelor de „după moarte” de astăzi (1)

Cuv. Serafim Rose

din “Sufletul după moarte”

Editura Tehnopress 2003

trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

Dacă nu ascultă de Moise

şi de prooroci, nu vor

crede nici dacă ar învia

cineva dintre morţi.

- Luca 16, 31

Am văzut, de bună seamă, că experienţele de „după moarte” şi cele din „afara trupului”, despre care se vorbeşte atât de mult astăzi, sunt foarte deosebite de experienţele adevărate ale celeilalte lumi, care s-au petrecut de-a lungul veacurilor în vieţile bărbaţilor şi femeilor care-L iubesc pe Dumnezeu. Mai mult, experienţele din zilele noastre au fost atât de dese şi au ajuns să fie „la modă” în ultimii ani, nu pentru că sunt „noi” cu adevărat (s-au strâns multe asemenea experienţe în Anglia secolului al XIX-lea), şi nu pentru că s-au ivit în aceşti ani mult mai des, ci mai ales pentru că mintea oamenilor din apus, şi îndeosebi a celor din America, era „pregătită” pentru acestea.

Interesul public pare a fi parte a unei urmări larg răspândite împotriva materialismului şi a necredinţei secolului al XX-lea, semn al unui interes faţă de religie cu mult mai răspândit. Ne vom întreba care ar putea fi semnificaţia acestui nou interes „religios”.

Dar mai întâi, să stabilim încă o dată ce „mărturisesc” aceste experienţe despre adevărul religiei. Cei mai mulţi cercetători par să fie de acord cu Dr. Moody, că experienţele nu adeveresc învăţătura creştină „tradiţională” asupra raiului (Viaţă după viaţă , pag. 70, 98); experienţele acelora care cred că au văzut raiul, nu-şi arată trăinicia când sunt asemănate cu adevăratele vedenii din trecut ale raiului; iar experienţele iadului sunt mai mult „sugerări” decât orice fel de dovadă a existenţei adevărate a iadului.

Experienţele creştine adevărate ale raiului - Despre vedeniile iadului

Cuv. Serafim Rose

din “Sufletul după moarte”

Editura Tehnopress 2003

trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

Pentru credincioşii ortodocşi adevărul iadului este la fel de cert ca şi acela al raiului. În multe prilejuri, Domnul nostru a vorbit despre acei oameni care, din pricină că nu au ascultat poruncile Lui, El îi va trimite în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui (Matei 25, 41). Într-una dintre pildele sale, El dă pilda vie a bogatului care priveşte în sus la raiul pe care l-a pierdut şi îl roagă pe Patriarhul Avraam de acolo să-i îngăduie lui Lazăr, pe care l-a nesocotit pe când se afla în viaţă, să vină şi să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie . Dar Avraam a răspuns că între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, şi nu se află nici o legătură între cei mântuiţi şi cei osândiţi (Luca 16, 24, 26).

În literatura ortodoxă, vedeniile iadului sunt la fel deobişnuite ca şi vedeniile cerului şi raiului. Asemenea vedenii şi experienţe se arată în chip mai obişnuit păcătoşilor de rând decât sfinţilor, şi scopul lor este pururea limpede. Grigorie spune în Dialogurile sale: „În milostivirea Sa nemărginită, Bunul Dumnezeu îngăduie unor suflete să se întoarcă în trupurile lor, la scurtă vreme după moarte, aşa încât chipul iadului i-ar putea învăţa, în cele din urmă, să se teamă de pedepsele veşnice în care cuvintele singure nu i-ar putea face să le creadă” (Dialoguri IV, 37, pag. 237). Apoi Sf. Grigorie descrie câteva experienţe ale iadului şi povesteşte despre impresia pe care au pricinuit-o asupra celor ce au fost de faţă. Astfel, un oarecare pustnic spaniol, Petru, a povestit cum a murit şi a văzut „iadul cu toate chinuirile sale şi cu cazanele de foc fără de număr.” Întorcându-se la viaţă, Petru a povestit cele ce văzuse, „dar chiar dacă ar fi păstrat taina, posturile sale de pocăinţă şi nopţile sale de veghe, ar fi fost mărturisitori grăitori pentru mergerea sa înfricoşătoare în iad şi pentru frica lui adâncă de chinuirile îngrozitoare. Dumnezeu Se arătase prea milostiv, neîngăduindu-i să moară în această experienţă a morţii” (pag. 238).

Experienţele creştine adevărate ale raiului - Însuşirile adevăratei experienţe a raiului

Cuv. Serafim Rose

din “Sufletul după moarte”

Editura Tehnopress 2003

trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

Să rezumăm acum principalele însuşiri ale acestor experienţe adevărate ale raiului şi să vedem cum se deosebesc acestea de experienţele lumii văzduhului, aşa cum au fost descrise în capitolele anterioare.

Experienţele creştine adevărate ale raiului - Experienţele creştine ale raiului

Cuv. Serafim Rose

din “Sufletul după moarte”

Editura Tehnopress 2003

trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

Adevăratele experienţe creştine ale raiului poartă pururi aceeaşi pecete a experienţei din altă lume. Cei care au văzut raiul au călătorit pur şi simplu într-un loc ales. Ei au intrat într-o stare duhovnicească aparte. Noi, cei care nu am trăit personal aceste experienţe, trebuie să fim mulţumiţi cu descrierea anumitor însuşiri aparente care, luate împreună, deosebesc aceste experienţe destul de limpede de toate experienţele sălaşului din văzduh, pe care le-am arătat mai sus.

Multe Vieţi ale sfinţilor cuprind descrieri ale sufletelor care intră în rai, ca fiind văzute de pe pământ. În Viaţa Sf. Antonie cel Mare citim: „Oarecând, Antonie şedea în munţi şi privind în sus, a văzut pe cineva ridicându-se la cer, şi o ceată veselă întâmpinându-l. Plin de uimire, el i-a socotit pe aceia o ceată binecvântată şi s-a rugat ca să afle ce putea să însemne aceea.

Şi pe dată, ajunse la el un glas şi-i spuse: Acesta este sufletul lui Ammon, călugăr de Nitria, care a dus viaţă pustnicească până la o vârstă înaintată” (Viaţa Sf. Antonie, Eastern Orthodox Books edition, pag. 38).

Experienţele creştine adevărate ale raiului - „Locul lucrărilor” raiului şi iadului

Cuv. Serafim Rose

din “Sufletul după moarte”

Editura Tehnopress 2003

trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

Am văzut acum, în numeroase relatări ale Sfinţilor Părinţi cât şi în Vieţile sfinţilor, că după moarte, sufletul intră îndată în sălaşul din văzduh de sub cer, ale cărui însuşiri le-am arătat în amănunt. Am văzut, de asemenea că, după ce trupul a murit cu adevărat, iar sufletul a rupt legătura cu lucrurile cele pământeşti, înălţarea sufletului prin acest sălaş al văzduhului este descrisă ca un urcuş prin vămi, unde începe Judecata particulară, pentru a hotărî care sunt însuşirile potrivite pentru sălăşluirea sufletelor în rai. Acele suflete care se dovedesc vinovate pentru păcate nepocăite, sunt aruncate în adânc, în iad, de către duhurile cele căzute; acelea care trec biruitoare prin judecăţile vămilor, urcă slobod, purtate de către îngeri spre cer.

Ce este raiul? Unde se află el? Este raiul un loc? Se află acesta „sus”? Aşa cum se întâmplă şi cu toate problemele privitoare la viaţa după moarte, nu ar trebui să punem asemenea întrebări din simplă iscodire, ci numai pentru a pricepe mai bine învăţătura despre acest subiect, pe care ne-a împărtăşit-o Biserica. Şi pentru a scăpa de întunecimea pe care o pot pricinui ideile moderne şi unele experienţe mediumnice chiar şi creştinilor ortodocşi.

Se întâmplă astfel că problema „localizării” raiului (şi iadului) este înţeleasă greşit în foarte mare măsură în vremurile moderne. Doar cu câţiva ani în urmă, dictatorul sovietic Hrusciov râdea de oamenii religioşi, care încă mai credeau în rai, căci el trimisese „cosmonauţi” în spaţiu şi aceia nu l-au văzut.

A fi crestin inseamna a fi rastignit

Ieromonah Damaschin,
“Viata si opera Parintelui Serafim Rose”,
Ediţia Apologeticum, 2005
trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

Referindu-se la cei „singuratici” care „suferă profund de răul epocii moderne”, Eugene Rose se număra printre aceia, de bună seamă. El îşi socotea viaţa sa în lume ca un fel de răstignire pe cruce. Iată un pasaj foarte grăitor din jurnalul său:

„Noi, creştinii, să nu ne aşteptăm la altceva decât la răstignire. Căci a fi creştin, atât acum cât şi de când a venit Hristos pe pământ, înseamnă a fi răstignit. Viaţa Lui este exemplu - şi atenţionare - pentru noi toţi. Trebuie să ne răstignim în chip personal, mistic; căci numai suferinţa pe cruce este singura cale către înviere. Dacă vrem să înviem întru Hristos, trebuie mai întâi să ne umilim împreună cu El - chiar până la treapta cea mai de jos, chinuiţi şi scuipaţi de lumea neînţelegătoare.

Fiecare dintre noi este potenţial un Iuda

Ieromonah Damaschin,
“Viata si opera Parintelui Serafim Rose”,
Ediţia Apologeticum, 2005
trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

În 1982, cam cu jumătate de an înainte de moartea sa, Părintele Serafim a vorbit din nou despre primejdia de a lăsa părerea noastră să-L umbrească pe Dumnezeu şi voia Sa pentru vieţile noastre. Era Miercurea Mare, ziua în care Biserica pomeneşte trădarea lui Hristos de către Iuda; şi Părintele Serafim a ţinut o predică despre felul în care „inima săracă” a lui Iuda, ascunzându-se în spatele unei măşti a cinstei, i-a prilejuit să-L predea pe Dumnezeu pentru răstignire pe cruce. După ce a citit pasajul indicat în cap. 26 al Sf. Matei, Părintele Serafim a început:

„În acest pasaj al Scripturii, citim cum, pe când Domnul nostru se pregătea pentru patima Sa, s-a apropiat de El o femeie şi L-a uns cu mir de mare preţ; şi este foarte mişcător cum Domnul nostru a primit asemenea iubire de la oameni simpli. Dar în acelaşi timp Iuda - unul dintre cei doisprezece care erau cu El - a privit această faptă şi ceva în inima lui s-a schimbat. Acesta a fost în mod evident ‘ultimul fir de pai’, pentru că Iuda era cel ce a primit plata banilor şi s-a gândit că era preţ de sânge. Vedem judecata logică care se desfăşoară în mintea sa. Îl auzim gândind despre Hristos: ‘Am crezut că omul acesta este cineva important. El risipeşte banii, nu face lucrurile bine, el crede că este foarte important …’ şi tot felul de idei mărunte asemănătoare, pe care i le pune diavolul în minte. Şi cu patima lui (principala lui patimă era iubirea de bani), a fost prins de diavol şi determinat să-L trădeze pe Hristos. El nu a vrut să-L trădeze pe El; el voia bani. El nu s-a păzit şi nu şi-a răstignit patimile.

Experienţele „din afara trupului” în literatura ocultă - Notă asupra reîncarnării

Cuv. Serafim Rose

din “Sufletul după moarte”

Editura Tehnopress 2003

trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

Printre ideile oculte care sunt acum larg discutate şi sunt uneori acceptate de către cei care au experienţe „în afara trupului” şi „după moarte”, şi chiar de către oameni de ştiinţă, este reîncarnarea: că sufletul după moarte nu trece prin judecata particulară ca să sălăşluiască apoi în rai sau în iad, aşteptând învierea trupului şi Judecata de Apoi, ci (după o şedere mai lungă sau mai scurtă în „planul astral”) se întoarce pe pământ şi intră într-un trup nou, fie al unui animal fie al unui alt om.

Această părere a fost larg răspândită în antichitatea păgână din apus, înainte de a fi înlocuită de învăţătura creştină. Dar răspândirea ei de astăzi se datoreşte în mare măsură înrâuririi hinduismului şi budismului, unde este încuviinţată în chip obişnuit. Astăzi această părere este de obicei „umanizată”, prin aceea că oamenii socotesc că în „vieţile anterioare” au fost oameni, în vreme ce există o părere mai obişnuită printre hinduşi cât şi printre budişti şi printre grecii şi romanii antici, potrivit căreia este destul de rar să dobândeşti „încarnarea” ca om, şi că majoritatea „încarnărilor” de astăzi sunt ca animale, insecte şi chiar plante.

Cei ce cred în această idee, spun că ea lămureşte toate „nedreptăţile” vieţii pământeşti, cât şi toate fricile bolnăvicioase care par să nu se lămurească în nici un chip: dacă cineva se naşte orb sau într-o stare de sărăcie, aceasta este ca o răsplată dreaptă pentru faptele omului dintr-o „viaţă anterioară” (sau, după cum spun hinduşii şi budiştii, din pricina „karmei rele” a individului); dacă cuiva îi este frică de apă, aceasta este din pricina faptului că acela s-a înecat într-o „viaţă anterioară”.

Cei ce cred în reîncarnare nu au o filosofie întreagă despre originea şi menirea sufletului, şi nici un fel de mărturie  convingătoare pentru a-şi sprijini teoria; principalele lor puncte de atracţie sunt de suprafaţă: să aducă aşa-zisa „dreptate” pe pământ, să lămurească unele ascunzişuri spiritiste, şi să dea un oarecare chip „nemuririi” pentru cei care nu sunt creştini.