Experienţele „din afara trupului” în literatura ocultă – „Călătoria astrală”

Cuv. Serafim Rose

din „Sufletul după moarte”

Editura Tehnopress 2003

trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

Aproape toate experienţele recente de „după moarte” au fost foarte scurte; dacă ar fi fost mai îndelungate, ar fi urmat moartea adevărată. Dar în starea din „afara trupului” care nu se leagă de împrejurările din preajma morţii, este cu putinţă o experienţă mai îndelungată. Dacă această experienţă este destul de lungă, omul îşi poate părăsi mediul înconjurător şi poate intra într-o privelişte cu totul nouă – nu numai pentru o privire scurtă a unei „grădini” sau a unui „loc luminos” sau a unei „cetăţi cereşti”, ci pentru o „aventură” mai lungă în sălaşul din văzduh. „Planul astral” este în chip limpede foarte aproape de fiecare om, şi anumite experienţe hotărâtoare (sau tehnici mediumnistice) îl pot „arunca” pe om în legătură cu acel plan. Dr. Carl Jung povesteşte experienţa unuia dintre pacienţii săi, o femeie care a avut o experienţă „în afara trupului” în vreme ce trecea printr-o naştere grea. I-a văzut pe doctori şi pe surori în jurul ei, dar în spate simţea că se află o privelişte slăvită, care părea să fie hotarul unei alte dimensiuni; simţea că dacă s-ar întoarce către acea privelişte ar pleca din viaţa aceasta – dar s-a întors în trup[1].

Dr. Moody a scris despre mai multe asemenea experienţe, pe care le numeşte experienţe de „hotar” sau „limită” (Viaţă după viaţă , pag. 54-57). Cei care îşi pricinuiesc experienţa „proiecţiei astrale” dinadins, au adesea putinţa de a intra în această „altă dimensiune”. Descrierile „călătoriilor” în această dimensiune, pe care le-a făcut un om în ultimii ani, au ajuns la o oarecare faimă, care i-a îngăduit să întemeieze un institut pentru experienţe în starea din „afara trupului”. Unul dintre cercetătorii acestui institut a fost Dr. Elizabeth Kubler-Ross, care este de acord cu concluziile lui Monroe cu privire la asemănarea experienţelor din „afara trupului” şi starea de „după moarte”. Vom prezenta pe scurt cele ce a aflat acest experimentator[2].

Robert Monroe este om de afaceri american, de succes (preşedintele consiliului director al unei societăţi pe acţiuni de multe milioane de dolari) şi un necunoscător în religie. Experienţele sale în „afara trupului” au început în 1958, înainte de a-l interesa literatura ocultă câtuşi de puţin, pe când îşi săvârşea experimentele în tehnicile de învăţare a datelor în timpul somnului; acest lucru avea nevoie de exerciţii de concentrare şi relaxare, asemenea unor tehnici de meditaţie. După ce a început aceste experimente, a trecut printr-o întâmplare neobişnuită, când i s-a părut că a fost lovit de un fascicul de lumină, care i-a pricinuit o paralizie trecătoare. După ce această senzaţie se repetase de câteva ori, a început să „plutească” în afara trupului, şi apoi a început să-şi provoace şi să trăiască intens aceste experienţe. La începutul „călătoriilor” sale oculte, el dă la iveală aceleaşi însuşiri de bază – meditaţie pasivă, experienţa „luminii”, acestea reprezentând o atitudine de încredere şi deschidere către experienţe noi şi necunoscute, toate în unire cu o concepţie „practică” asupra vieţii şi lipsită de cunoştinţele sau experienţele adânci ale creştinismului – care l-a deschis pe Swedenborg către isprăvile sale din lumea duhurilor.

Mai întâi, „călătoriile” lui Monroe erau locuri care se puteau recunoaşte pe pământ – la început erau locuri din apropiere, apoi erau locuri mai îndepărtate – cu unele încercări izbutite de a aduce înapoi mărturii adevărate ale experienţelor. Apoi a început să ia legătura cu chipuri „de năluciri”, prima legătură având loc într-un experiment mediumnistic („călăuza indiană” trimisă de medium a venit pentru el cu adevărat! – pag. 52). În cele din urmă, a început să intre în legătură cu privelişti necunoscute care nu păreau să fie de pe pământ.

Luând în seamă amănuntele experienţelor sale (pe care le scria de îndată ce se întorcea în trup), le-a împărţit în trei grupe după „locuri”: „Locul de lucrare I” este „aici-acum”, mediul obişnuit al acestei lumi. „Locul de lucrare II” este un mediu „nematerial” care pare nesfârşit, cu aceleaşi însuşiri ca ale „planului astral”. Acest loc este „mediul firesc” al celui de al „doilea trup”, după cum numeşte Monroe entitatea care călătoreşte în acest sălaş, care „întrepătrunde” lumea materială, şi legile sale sunt cele ale gândului: „cum gândeşti, aşa eşti”, „cei ce se potrivesc se adună”, pentru a călători, omul trebuie numai să se gândească unde vrea să ajungă. Monroe a vizitat felurite „locuri” din acest sălaş, unde a văzut nişte lucruri cum ar fi un grup de oameni care purtau veşminte lungi şi se aflau într-o vale strâmtă (pag. 81), şi mai mulţi oameni în uniformă care se numeau „armata care ocheşte bine”, aşteptând să primească sarcini (pag. 82). „Locul de lucrare III” este un loc care pare să fie la fel de adevărat ca şi pământul, cu toate că este deosebit de orice se cunoaşte pe acest pământ, cu însuşiri anacronice necunoscute; teosofii probabil ar înţelege aceasta ca o altă parte mai „tare” a „planului astral”.

După ce a trecut în mare măsură peste simţământul de frică de la început, când se afla în aceste sălaşuri necunoscute, Monroe a început să le cerceteze şi să descrie mulţimea de fiinţe inteligente pe care le-a întâlnit acolo. În unele „călătorii” a întâlnit prieteni „morţi” şi a vorbit cu ei, dar mai des a întâlnit fiinţe impersonale necunoscute, care uneori l-au „ajutat” dar adesea nu au răspuns când le-a chemat, care au dat veşti „mistice” nedesluşite, care par să comunice cu mediumurile, care-i întindeau mâna dar nu izbuteau să apuce mâna lui întinsă (pag. 89). Pe unele dintre aceste fiinţe le-a recunoscut ca „împotrivitori”: făpturi ca nişte animale cu trupuri elastice, care se schimbă lesne în câini, lilieci, sau chiar proprii săi copii (pag. 137-140), şi alţii, care îl necăjesc şi îl chinuiesc şi râd când el cheamă (nu din credinţă, este adevărat, ci numai ca o altă „experienţă”) numele lui Iisus Hristos (pag. 119).

Neavând credinţă, Monroe s-a deschis către sugestiile „religioase” ale fiinţelor acestui sălaş. I s-au dat vedenii „prooroceşti” ale întâmplărilor viitoare, care uneori, s-au întâmplat cu adevărat, aşa cum le-a văzut el (pag. 145 şi mai departe). Odată, când i s-a arătat o rază de lumină albă la hotarul stării din afara trupului, el i-a cerut un răspuns la întrebările sale despre acest sălaş. Un glas din lăuntrul razei a răspuns: „Cere părintelui tău să-ţi spună marea taină.” Drept aceea, cu următorul prilej, Monroe s-a rugat: „Părinte, călăuzeşte-mă Părinte, spune-mi marea taină” (pag. 131-132). Din toate acestea este limpede că Monroe, deşi a rămas „laic” şi „necunoscător” în concepţia sa religioasă, s-a lăsat de bunăvoie să fie folosit în chip liber de către fiinţele sălaşului ocult (care, de bună seamă sunt draci).

Întocmai ca Dr. Moody şi ca alţi cercetători ai acestui sălaş, Monroe scrie că „în doisprezece ani de activităţi în afara lumii materiale, nu găseşte nici o mărturie care să dovedească noţiunile biblice de Dumnezeu şi de viaţa de dincolo într-un loc numit rai” (pag. 116). Cu toate astea, ca şi Swedenborg, ca teosofi şi cercetători, cum ar fi Dr. Crookall, el află în mediul „nematerial” pe care l-a cercetat, „toate aspectele pe care noi le socotim că sunt ale raiului şi ale iadului, care sunt numai o parte a Locului de lucrare II” (pag. 73). În locul care pare „cel mai apropiat” de lumea materială, a dat peste un loc cenuşiu-închis, populat cu „fiinţe care muşcă şi chinuiesc”; el crede că acesta poate fi „hotarul iadului” (pag. 120-121), aproape ca regiunea „hades” pe care a identificat-o Dr. Crookall.

Cu toate astea, experienţa despre „rai” a lui Monroe este foarte doveditoare. El a călătorit de trei ori într-un loc de „pace desăvârşită”, plutind printre nori calzi, pufoşi, care erau mângâiaţi de raze de lumină, care îşi schimbau culoarea neîncetat; fremăta împreună cu muzica fără cuvinte a corurilor. În jurul său se aflau în aceeaşi stare, fiinţe fără nume, cu care nu avea nici o legătură sufletească. A simţit că acest loc era „căminul” său de pe urmă, şi câteva zile după ce se sfârşise această experienţă, mai cugeta la ea (pag. 123-125). De bună seamă, acest „cer astral” este izvorul de bază al învăţăturii teosofice asupra „desfătării” celeilalte lumi; dar ce departe este de adevărata învăţătură creştină a Împărăţiei cereşti, care se află cu mult dincolo de acest sălaş al văzduhului, care în deplinătatea dragostei şi a însuşirilor şi a simţirii conştiente a lui Dumnezeu, s-a îndepărtat cu totul de necredincioşii vremurilor noastre, care nu cer nimic mai mult decât o „nirvana” de nori pufoşi şi de lumini colorate! Duhurile cele căzute pot lesne să pricinuiască o asemenea experienţă a „raiului”; dar numai lupta creştină şi harul lui Dumnezeu îl pot înălţa pe om în adevărata Împărăţie a lui Dumnezeu.

În câteva prilejuri, Monroe l-a întâlnit pe „Dumnezeul” cerului lui. Această întâmplare, zice el, poate avea loc oriunde în „Locul de lucrare II”. „În miezul lucrului obişnuit, oriunde ar fi acesta, există un semnal depărtat, aproape ca trâmbiţele vestitoare. Fiecare primeşte semnalul în pace, şi odată cu el, fiecare încetează să mai vorbească sau să mai lucreze. Este semnalul care anunţă că El (sau Ei) vine prin împărăţia sa. Nu există nici o închinăciune pioasă sau îngenunchiere. Mai degrabă, atitudinea este ca o stare de fapt. Este o întâmplare cu care toţi sunt obişnuiţi şi supunerea îndepărtează toate celelalte lucruri. Nimic nu se abate de la aceasta.

La semnal, fiecare vietate se aşează … cu capul îndreptat într-o parte, în asemenea chip încât să nu-L vadă când trece prin preajmă. Se pare că scopul este de a alcătui o cale vie peste care El să poată călători … Nu-i nici o mişcare, nici măcar un gând, când trece El …

Cu câteva prilejuri, când am experimentat aceasta, m-am aşezat şi eu jos împreună cu ceilalţi. La vremea cuvenită, nu putea veni nici un alt fel de gând, potrivnic. În vreme ce trece El, răsună o muzică veselă şi se răspândeşte un simţământ de tărie vie, desfătătoare, a puterii de pe urmă, care slăbeşte şi se pierde în depărtare …. Este o lucrare la fel de obişnuită ca şi oprirea la lumina semaforului într-o intersecţie aglomerată, sau aşteptarea la trecerea peste calea ferată, când semnalul arată apropierea trenului; eşti nepăsător şi totuşi simţi o preţuire nerostită pentru puterea înfăţişată prin trenul care trece.

Întâmplarea este la fel de impersonală. Este acesta Dumnezeu? Sau Fiul lui Dumnezeu? Sau reprezentantul Său?” (pag. 122-123). Ar fi greu de găsit în literatura ocultă a lumii o povestire mai vie a slăvirii lui satan în propria lui împărăţie, de către robii săi impersonali. În acest loc, Monroe arată legătura lui cu mai marele împărăţiei, în care a intrat. Într-o noapte, la vreo doi ani după ce şi-a început călătoriile în „afara trupului”, s-a simţit scăldat în acelaşi fel de lumină care se arată la începutul acestor experienţe, şi a simţit o forţă puternică, inteligentă, personală, care i-a răpit puterea şi voinţa. „Mi s-a părut în chip hotărât că eram legat strâns de această forţă inteligentă, prin statornicie – mereu fusesem aşa – şi că aveam o menire de îndeplinit aici pe pământ” (pag. 260-261). Într-o altă asemenea experienţă cu această forţă ori „entitate” nevăzută, care a avut loc câteva săptămâni mai târziu, ea (sau ele) părea că intră în mintea lui şi o „cercetează”, şi apoi, „părea că se avântă spre cer, în vreme ce eu strigam în urmă, stăruitor[3]. Atunci am fost sigur că mentalitatea şi inteligenţa lor era cu mult peste puterea mea de înţelegere. Este o inteligenţă impersonală, rece, fără nici un fel de simţământ de dragoste sau de mângâiere pe care noi le apreciem atât de mult … M-am aşezat jos şi am plâns, cu suspine mari, adânci, cum nu mai plânsesem niciodată până atunci, pentru că atunci am simţit fără nici o reţinere ori nădejde viitoare de schimbare, că Dumnezeul copilăriei mele, al bisericilor, al religiei din întreaga lume, nu era aşa cum îl slăveam noi – că pentru tot restul zilelor vieţii mele voi ‘suferi’ pierderea acestei amăgiri” (pag. 262).

Cu greu şi-ar putea închipui cineva o descriere mai bună a întâlnirii cu diavolul, prin care trec atât de mulţi contemporani de-ai noştri nebănuitori, fiind lipsiţi de orice ajutor pentru a i se împotrivi aceluia, din pricina înstrăinării lor de adevăratul creştinism. Mărturia lui Monroe despre firea şi fiinţele „planului astral” are o mare însemnătate. Cu toate că s-a adâncit în aceasta, şi şi-a încredinţat sufletul spre ascultare duhurilor celor căzute, el şi-a povestit experienţele într-un limbaj deschis, neocult şi dintr-un punct de vedere omenesc oarecum normal, prin care a făcut din cartea sa o atenţionare grăitoare împotriva „experienţelor” din acest sălaş. Cei care cunosc învăţătura creştin ortodoxă despre lumea văzduhului, cât şi despre adevăratul rai şi iad care se află în afara văzduhului, pot fi convinşi cu mai multă hotărâre de adevărul duhurilor celor căzute şi de sălaşul acelora, cât şi de primejdia cea mare de a intra în legătură cu ele, chiar dacă se fac astea pentru cercetări aparent „ştiinţifice”[4]. Ca păstrători ai credinţei creştin ortodoxe, nu trebuie să cunoaştem neapărat cât de mult din experienţa sa a fost „adevărată” şi cât de mult a fost o urmare a întâmplărilor şi amăgirilor puse la cale pentru el de către duhurile cele căzute; înşelarea este o parte atât de însemnată a sălaşului din văzduh, că nici un amănunt nu duce la încercarea de a lămuri aspectele sale fireşti. Nu se poate pune la îndoială faptul că el a întâlnit sălaşul duhurilor celor căzute.

Se poate intra în legătură şi cu „planul astral” (dar nu neapărat în starea din „afara trupului”), prin folosirea unor droguri. Experimente recente în administrarea LSD muribunzilor, au pricinuit experienţe din „preajma morţii” foarte convingătoare, împreună cu o „scurtă desfăşurare” a întregii vieţi, vederea unei lumini orbitoare, întâlniri cu „morţii” şi cu „fiinţe spirituale” neomeneşti, şi vestirea soliei spirituale cu privire la adevărurile „religiei cosmice”, reîncarnare şi altele asemenea. Dr. Kubler-Ross s-a adâncit şi în aceste experienţe[5].

Se ştie că şamanii triburilor primitive intră în legătură cu lumea din văzduh a duhurilor căzute, în stările din „afara trupului”, şi odată „iniţiaţi” în această experienţă sunt în stare să viziteze „lumea duhurilor” şi să vorbească cu fiinţe de dincolo[6].

Aceeaşi experienţă era obişnuită printre iniţiaţii „tainelor” lumii păgâne antice. În Viaţa Sfinţilor Ciprian şi Iustina (2 octombrie), există mărturia unui fost vrăjitor, despre experienţele sale din acest sălaş:

„Pe Muntele Olimp, Ciprian a învăţat toate chipurile meşteşugirilor drăceşti: el stăpânea felurite schimbări drăceşti, a învăţat cum să schimbe firea văzduhului … În locul acela a văzut o legiune nenumărată de draci, împreună cu stăpânitorul întunericului la căpătâiul lor; unii stăteau înaintea lui, alţii îi slujeau, iar alţii îi aduceau laude şi unii au fost trimişi în lume ca să-i strice pe oameni. A mai văzut acolo zei şi zeiţe păgâne în chipurile lor înşelătoare, şi felurite năluci şi arătări, învăţând cum să le cheme printr-un post aspru de patruzeci de zile ….

Astfel a ajuns vrăjitor, fermecător şi pierzător de suflete, mare prieten şi slugă credincioasă a stăpânitorului iadului, cu care a vorbit faţă către faţă, primind mare cinste de la acela, după cum chiar el însuşi a mărturisit. ‘Credeţi-mă,’ zicea el, ‘eu l-am văzut chiar pe stăpânitorul întunericului …. I-am adus plecăciune atât lui cât şi strămoşilor lui …. Mi-a făgăduit să mă facă ocârmuitor după plecarea mea din trup, şi în toată vremea vieţii pământeşti să mă ajute în toate …. Chipul stăpânitorului întunericului arăta ca o floare. Pe cap avea o cunună (nu una adevărată, ci un fel de nălucire) făcută din aur şi pietre strălucitoare, care lumina toată împrejurimea lui; şi veşmintele aceluia erau uimitoare. Când se întorcea într-o parte sau alta, toată împrejurimea aceea se cutremura, o mulţime de duhuri rele de felurite trepte ierarhice se aflau înaintea tronului aceluia într-o ascultare desăvârşită. La vremea aceea m-am dăruit în întregime slujirii lui, ascultându-i desăvârşit fiecare poruncă.” (Cuvântul ortodox, 1976, nr. 70, pag. 136-138). Sf. Ciprian nu spune lămurit dacă a avut aceste experienţe în afara trupului. S-ar părea într-adevăr că vrăjitorii şi iniţiaţii mai sporiţi nu au nevoie să-şi părăsească trupul pentru a intra în legătură desăvârşită cu sălaşul din văzduh. Swedenborg, pe când îşi povestea experienţele din „afara trupului”, a spus că dimpotrivă, a avut cele mai multe legături cu duhurile, pe când se afla în trup, dar cu „porţile simţurilor” deschise (Rai şi iad , secţiunile 440-442). Mai mult, însuşirile acestui sălaş şi întâmplările pe care le are cineva în acest sălaş, sunt aceleaşi, fie că omul se află „în” ori „în afara” trupului.

Unul dintre vestiţii vrăjitori păgâni din vechime (sec. al II-lea), descriind iniţierea sa în tainele lui Isis, dă un exemplu clasic al experienţei din „afara trupului”, şi legătura cu sălaşul din văzduh, care ar putea fi folosit pentru a istorisi unele experienţe de astăzi din „afara trupului” şi de „după moarte”:

„Voi povesti (despre iniţierea mea) în măsura în care pot povesti în chip legiuit celor neiniţiaţi, dar numai cu condiţia să credeţi cele ce vă spun. M-am apropiat de porţile morţii şi am păşit cu un picior pe pragul Proserpinei, deşi întoarcerea era îngăduită, am fost răpit de toate stihiile. La miezul nopţii am văzut soarele strălucind de parcă ar fi fost amiază. Am intrat în lumea zeilor de dedesubt şi a zeilor din lumea de deasupra, am stat în preajmă şi m-am închinat lor. Ei, acum aţi aflat ce s-a întâmplat, dar mă tem că nu sunteţi mai învăţaţi .”[7]

---

[1] C. G. Jung, Tipuri psihologice [The Interpretation of Nature and the Psyche], Routledge and Kegan Paul, London, 1955, pag. 128.

[2]Robert A. Monroe, Călătorii în afara trupului, Anchor Books (Doubleday), Garden City, New York, 1977 (prima ediţie, 1971).

[3] Această ultimă experienţă este foarte asemănătoare cu aceea pe care o au atât de mulţi oameni astăzi, în întâlnirile apropiate cu „Obiecte Zburătoare Neidentificate” (OZN-uri). Experienţa ocultă a întâlnirii duhurilor căzute ale văzduhului este întotdeauna una şi aceeaşi, chiar dacă se arată în felurite chipuri şi simboluri potrivit aşteptărilor omeneşti. Pentru o prezentare a laturii oculte a întâlnirilor OZN, vezi cartea Ortodoxia şi religia viitorului, St. Herman Monastery Press, ediţia a doua, 1979, cap. VI, sau Ortodoxia şi religia viitorului, Chişinău, 1995, cap. VI.

[4] Observaţia lui Monroe, pe care au mai făcut-o şi alţi cercetători în acest domeniu, că experienţele din „afara trupului” sunt însoţite invariabil de o foarte mare excitare sexuală, confirmă doar faptul că aceste experienţe atrag latura căzută a firii omeneşti şi nu au în ele nimic duhovnicesc.

[5] Stanislav Grof şi Joan Halifax, Întâlnirea omului cu moartea, E. P. Dutton, New York, 1977.

[6] Vezi M. Eliade, Şamanism, Routledge & Kegan Paul, London, 1961.

[7] Apuleius, Măgarul de aur, tr. de Robert Graves, Farran, Straus şi Young, New York, 1951, pag. 280. Proserpina (sau Persefona) a fost regina lui Hades în mitologia greacă şi romană.

Publicitate