Zece Cuvinte memorabile

Ieromonah Damaschin,

Fragmente din „Viaţa şi lucrările Pr. Serafim Rose”,

Editura Sophia, Bucureşti, 2005

1. „Este mai târziu decât credeţi! Grăbiţi-vă deci ca să faceţi lucrarea lui Dumnezeu”

„ Această ultimă afirmaţie avea, desigur, o semnificaţie apocaliptică, pentru că Părintele Serafim Rose simţea cu tărie că tulburările din vremurile din urmă vor  veni cât de curând şi peste America, aşa cum se abătuseră asupra Rusiei. Însă afirmaţia poate să fi avut şi un înţeles mai personal pentru Părintele Serafim. Privind în urmă, Părintele Gherman a spus: ‘Se purta ca un obsedat de moarte. <<Este mai târziu decât credeţi>>- aceste cuvinte reveneau pe buzele lui tot timpul, ca la un disc stricat.‘ „

2.  „Fiecare din noi este potenţial un Iuda”

„În 1982, cam cu jumătate de an înainte de moartea sa, Părintele Serafim a vorbit din nou despre primejdia de a lăsa părerea noastră să-L umbrească pe Dumnezeu şi voia Sa pentru vieţile noastre. Era Miercurea Mare, ziua în care Biserica pomeneşte trădarea lui Hristos de către Iuda; şi Părintele Serafim a ţinut o predică despre felul în care „inima săracă” a lui Iuda, ascunzându-se în spatele unei măşti a cinstei, i-a prilejuit să-L predea pe Dumnezeu pentru răstignire pe cruce. După ce a citit pasajul indicat în cap. 26 al Sf. Matei, Părintele Serafim a început:

În acest pasaj al Scripturii, citim cum, pe când Domnul nostru se pregătea pentru patima Sa, s-a apropiat de El o femeie şi L-a uns cu mir de mare preţ; şi este foarte mişcător cum Domnul nostru a primit asemenea iubire de la oameni simpli. Dar în acelaşi timp Iuda – unul dintre cei doisprezece care erau cu El – a privit această faptă şi ceva în inima lui s-a schimbat. Acesta a fost în mod evident ‘ultimul fir de pai’, pentru că Iuda era cel ce a primit plata banilor şi s-a gândit că era preţ de sânge. Vedem judecata logică care se desfăşoară în mintea sa. Îl auzim gândind despre Hristos: ‘Am crezut că omul acesta este cineva important. El risipeşte banii, nu face lucrurile bine, el crede că este foarte important …’ şi tot felul de idei mărunte asemănătoare, pe care i le pune diavolul în minte. Şi cu patima lui (principala lui patimă era iubirea de bani), a fost prins de diavol şi determinat să-L trădeze pe Hristos. El nu a vrut să-L trădeze pe El; el voia bani. El nu s-a păzit şi nu şi-a răstignit patimile.

Oricare dintre noi poate fi exact în acea situaţie. Trebuie să ne uităm la inima noastră şi să vedem prin care dintre patimile noastre ne va prinde diavolul pentru a ne determina să-L trădăm pe Hristos. Dacă considerăm că suntem superiori lui Iuda – că el a fost un fel de „ţăcănit” şi noi nu suntem – greşim. Ca şi Iuda, fiecare dintre noi are patimi în inimă. De aceea, să ne uităm la ele. Putem fi prinşi cu iubirea pentru curăţie, cu iubirea pentru corectitudine, cu iubirea pentru un simţ al frumosului: oricare dintre micile noastre greşeli de care ne ţinem poate fi un lucru cu care diavolul ne poate prinde. Fiind prinşi, putem începe să ne justificăm această stare ‘în mod logic’ – pe baza patimii noastre. Şi de la acel proces ‘logic’ de gândire Îl putem trăda pe Hristos., dacă nu ne păzim şi începem să ne dăm seama că suntem plini de patimi, că fiecare dintre noi este potenţial un Iuda. De aceea, când apare prilejul – când începe patima să lucreze în noi şi în mod logic, începe să se dezvolte din patimă în trădare – ar trebui să ne oprim acolo şi să spunem ‘Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!’ „

3.„Pai e limpede că-i ortodox, dar oare este creştin?”

„Propovăduind ortodoxia lăuntrică a inimii, Părintele Serafim atrăgea atenţia asupra calculului şi atitudinii critice. El socotea că această ispită ţine de urmarea înţelepciunii de afară. „Uneori”, spunea el, „zelul nostru pentru Ortodoxie poate fi atât de exagerat, încât ne duce la situaţii similare cu cea care a făcut-o pe o bătrână rusoaică să remarce referitor la un entuziasm convertit american: „Pai e limpede că-i ortodox, dar oare este creştin?” A fi ortodox dar nu creştin, este o stare care în limbajul creştin are un nume aparte: înseamnă a fi un fariseu, a fi atât de prins de litera legiuirilor bisericeşti, încât să pierzi duhul care le dă viaţa, duhul adevăratului creştinism.”  „

4.   „Durerea inimii, graniţa care-i desparte pe convertiţii nebuni şi pe ortodocşii nepăsători, de adevăraţii nevoitori”

Pr. Alexie Young – Un maret condei a fost oprit

„Ne vorbeşte Părintele Serafim Rose. Scrisori misionare”,

Editura Bunavestire, 2003

Atunci când trăia, ieromonahul Serafim Rose nu a fost cunoscut în mod personal decât de câteva sute de persoane – cei care l-au cunoscut în San Francisco înainte de mutarea Frăţiei Sfântul Herman pe îndepărtatul şi împăduritul vârf de munte al schitului, cei care au făcut lungul şi uneori dificilul pelerinaj la Mănăstire precum şi alţii care au slujit pe teritoriul nostru misionar. Totuşi, mai multe mii de oameni l-au cunoscut prin cărţile şi articolele sale – un torent care, în ultimii săi nouăsprezece ani, se revărsa atât în limba engleză cât şi în limba rusă.

Aceste scrieri pot fi împărţite în două categorii majore: traduceri şi comentarii teologice. Dar înainte să le discutăm, este necesar să înţelegem câte ceva din duhul care le-a inspirat.

Deşi părintele Serafim şi-a pus mintea, sufletul şi inima în tot ce a scris, într-o o prelegere ţinută la Pelerinajul de iarnă Sfântul Herman de la Mănăstirea Sfânta Treime din New York în 1979 (publicată sub titlul „Ortodoxia în USA” în The OrthodoxWord, nr. 91, 1980) am găsit exprimată grija lui de căpetenie din toate cărţile sale: „Cum mai putem rămâne ortodocşi, dezvoltându-ne Ortodoxia împotriva duhului acestei lumi care ne atacă din toate părţile?” El se temea că „Ortodoxia din America, dacă e lăsată în voia ei, s-ar transforma pur şi simplu într-un «protestantism de rit răsăritean» – cu alte cuvinte ar păstra câte ceva din aspectele exterioare ale Ortodoxiei, dar lăuntric nu ar fi foarte diferită de lumescul protestantism.”

O convertire minunata la capataiul Cuv. Serafim Rose

Ieromonah Damaschin,
“Viata si opera Parintelui Serafim Rose”,
Ediţia Apologeticum, 2005
trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

În timpul îndelungii agonii de o săptămână a Părintelui Serafim, a fost evident pentru Părintele Gherman şi pentru alţii, că fusese într-adevăr curăţit, învingându-şi voia proprie şi oferind-o lui Dumnezeu ca o ardere de tot. Nu era acum în el nici o urmă de mânie sau răzvrătire, numai evlavie, iubire, căinţă şi păreri de rău. Odată, înainte de a-i da Sfânta Împărtăşanie, Părintele Gherman a citit Evanghelia şi apoi, ţinând cartea deasupra muribundului, a început să-l binecuvinteze cu ea. Brusc, Părintele Serafim şi-a adunat fiecare ultimă picătură de putere din trupul muribund, zdruncinat, s-a ridicat să sărute acea carte supremă care îi dăduse viaţă. Când a revenit pe pat, ochii îi erau plini de lacrimi. Oamenii de acolo plângeau cu el. Printre ei era un catehumen pe nume Martin care, ezitând anterior să facă pasul final în Biserică, a spus mai târziu că acest efort eroic al Părintelui Serafim a fost pentru el „colantul”, ştergând toate îndoielile din mintea lui. În acel moment, el a văzut că puterea lui Iisus Hristos era de neînvins chiar în faţa morţii, şi credinţa Părintelui Serafim era mai reală şi răbdătoare decât orice simplă realitate fizică.

Despre predicile cuv. Serafim Rose

Ieromonah Damaschin,
“Viata si opera Parintelui Serafim Rose”,
Ediţia Apologeticum, 2005
trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

Esenţa acestui călugăr-preot ar putea fi găsită în predicile sale, care erau întotdeauna concise, la obiect, îndreptate spre a ne mişca inimile şi „a ne smeri” (aşa cum îi plăcea să spună) şi să ne arate ceea ce aşteaptă Hristos de la noi. Îmi amintesc prima dată când a venit în misiunea noastră de la Etna ca să slujească Sfânta Liturghie.

Dintr-un motiv pe care nu mi-l amintesc acum, Liturghia a fost la miezul nopţii. Pe când se întorcea de la Sfânta Masă ca să citească Evanghelia cu o lumânare în mână, care lumina atât Sfânta Scriptură cât şi faţa lui, m-am gândit în sinea mea: Aşa era în catacombe şi aşa este în Biserica subterană persecutată din Rusia de astăzi! În aceste predici vedeam o inimă caldă şi iubitoare, aşa cum se putea găsi oriunde în această lume rece şi o minte bine rânduită şi pătrunzătoare, născută din har iar nu din această lume întunecată. El ne îndemna:

„Mai luptă încă puţin. Poartă-ţi crucea fără să te plângi; nu te gândi că tu eşti ceva deosebit; nu-ţi justifica păcatele şi slăbiciunile, ci priveşte-te aşa cum eşti cu adevărat; şi mai ales, iubiţi-vă unul pe altul.’ Cuvintele lui Hristos. Întradevăr, Părintele Serafim nu L-a arătat pe Hristos atât prin cuvânt cât prin exemplu.”[1]

Fratele Laurenţiu, finul Părintelui Serafim, scrie că Părintele Serafim „a dat unele dintre cele mai inspirate predici care s-au rostit vreodată în limba engleză.” Sfatul său constant era:

„Acuză-te. Nu te îndreptăţi niciodată. Dacă trebuie, sau crezi că trebuie, cedează unei slăbiciuni, apoi fii sigur că recunoşti că este o slăbiciune şi un păcat. Dar vezi propriile tale greşeli şi nu-ţi judeca fratele!”

Eficienţa predicilor scurte, simple, ale Părintelui Serafim nu deriva din talentul oratoric, ci numai din faptul că porneau din vistieria inimii sale – o vistierie cu care a fost răsplătit după o luptă îndelungată, continuă, de a dobândi virtuţile. Din prisosul inimii grăieşte gura (Matei 12, 34).

Părintele Serafim a transmis mai departe cuvintele Sf. Macarie cel Mare:

„Când cei care sunt bogaţi întru Duhul Sfânt şi au într-adevăr bogăţia cea cerească şi lucrarea Duhului întru ei, spun oricui cuvântul adevărului … şi nu este bogăţia lor, nu este comoara lor ce se află în lăuntrul lor când vorbesc şi nici nu este de la ei că bucură sufletele celor ce aud cuvântul cel duhovnicesc …. Dar unul care este sărac şi nu are bogăţia lui Hristos în sufletul său … chiar dacă doreşte să vorbească cuvântul adevărului şi să-i veselească pe unii din cei care aud cuvântul şi totuşi nu are în lăuntrul său cuvântul lui Dumnezeu întru putere şi adevăr ci numai îl repetă din memorie şi împrumută cuvinte din diferite părţi ale Scripturii, sau ceea ce au auzit de la oameni duhovniceşti şi care relatează şi învaţă şi pe alţii aceasta – vezi, el pare că veseleşte pe alţii … dar după ce a trecut prin asta, fiecare cuvânt se duce înapoi la izvorul de unde a fost luat şi omul însuşi rămâne din nou gol şi neputincios …. Pentru acest motiv ar trebui să cerem de la Dumnezeu cu frângere de inimă şi cu credinţă, ca El să ne dea îngăduinţă să găsim această bogăţie, vistieria cea adevărată a lui Hristos în inimile noastre, în puterea şi lucrarea cea adevărată a Duhului. În felul acesta, găsindu-L mai întâi pe Domnul în noi înşine spre folosul şi mântuirea şi viaţa cea veşnică, putem apoi să-i folosim şi pe alţii după puterea noastră şi prilejul cel bun, apropiind de Hristos comoara cea din lăuntru.”[2]

---

[1] Părintele Alexei Young, „Pentru că sufletul lui L-a mulţumit pe Domnul”, America Ortodoxă, (aug. – sept. 1982), p. 1.

[2] „Omilii duhovniceşti ale Sf. Macarie cel Mare”, în Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Îndrumător al vieţii duhovniceşti, p. 161-162.

A fi crestin inseamna a fi rastignit

Ieromonah Damaschin,
“Viata si opera Parintelui Serafim Rose”,
Ediţia Apologeticum, 2005
trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

Referindu-se la cei „singuratici” care „suferă profund de răul epocii moderne”, Eugene Rose se număra printre aceia, de bună seamă. El îşi socotea viaţa sa în lume ca un fel de răstignire pe cruce. Iată un pasaj foarte grăitor din jurnalul său:

„Noi, creştinii, să nu ne aşteptăm la altceva decât la răstignire. Căci a fi creştin, atât acum cât şi de când a venit Hristos pe pământ, înseamnă a fi răstignit. Viaţa Lui este exemplu – şi atenţionare – pentru noi toţi. Trebuie să ne răstignim în chip personal, mistic; căci numai suferinţa pe cruce este singura cale către înviere. Dacă vrem să înviem întru Hristos, trebuie mai întâi să ne umilim împreună cu El – chiar până la treapta cea mai de jos, chinuiţi şi scuipaţi de lumea neînţelegătoare.

Iubirea de aproapele

Ieromonah Damaschin,
“Viata si opera Parintelui Serafim Rose”,
Ediţia Apologeticum, 2005
trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

Creştinul îşi iubeşte aproapele pentru că vede în el pe omul creat după chipul lui Dumnezeu şi cheamă la desăvârşire şi viaţă veşnică în Dumnezeu; asemenea iubire nu este omenească ci dumnezeiască, văzând în oameni nu stricăciune pământească ci nemurire cerească.

Serafim Rose
„Christian Love”, scris în septembrie 1963

Un tânăr ortodox convertit, care a vizitat magazinul de câteva ori îşi aminteşte: „Nu pot să spun că merg ca să-l cunosc [pe Eugene] foarte bine. El nu era niciodată prea vorbăreţ şi părea introspectiv. Poate că era şi un fel de timiditate. Dar eu îmi amintesc că era mereu ocupat. Întotdeauna avea ceva de făcut. Fie că se îngrijea de treburile librăriei, cântând ciclul zilnic de slujbe în fiecare dimineaţă şi seară la strană, în Catedrala de alături, fie că lucra la ceva pentru Cuvântul ortodox, Eugene întotdeauna trudea.”

Tăcerea, modestia şi seriozitatea demnă a lui Eugene l-au făcut pe Gleb să-l acuze uneori în glumă, că este un „peşte rece” sau un „american fără suflet”, atât de diferit de rusul pasionat şi expansiv. Totuşi, în primii ani ai existenţei obştii, lui Gleb i s-a dat să afle ce suflet măreţ avea de fapt prietenul său interiorizat.

In imbratisarea Tatalui

Ieromonah Damaschin,
“Viata si opera Parintelui Serafim Rose”,
Ediţia Apologeticum, 2005
trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

Nu poţi să nu priveşti toată prostia modernă ca ultima
„cădere” a omului, o imitaţie a păcatului celui dintâi
om creat la scara întregii lumi – dorinţa de a fi
asemenea lui Dumnezeu, de a şti totul. Şi cine poate şti
de ce Dumnezeu îngăduie aceasta – doar din pricină că
la sfârşit, ca şi la început, ne vom întâlni cu El. Nu
există nici o „pricină” pentru căderea Fiului Risipitor –
şi totuşi cât de mare a fost bucuria reîntoarecerii sale.
Poate că până la urmă Dumnezeu a „îngăduit”
existenţa epocii moderne pentru bucuria primirii
păcătoşilor care se vor pocăi la sfârşitul ei.
– Eugene Rose, 18 ianuarie, 1961

Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu
mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl
către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi
şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în
picioarele lui …. Căci acest fiu al meu mort era şi a
înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se
veselească.
– Luca 15, 21, 22, 24

Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul.
– Psalmul 33, 8

Prietenul lui Gleb (Gleb Podmoşenski cu care Eugene Rose a întemeiat mai târziu Frăţia Sf. Gherman al Alaskăi), Dimitri, şi-a ţinut promisiunea şi l-a vizitat des pe Eugene. De origine franco-rusă, Dimitri se trăgea dintr-o ramură a nobilimii franceze. Fusese crescut în Lima, Peru, cunoştea multe limbi străine, şi vorbea engleza cu accent francez.

Deşi îi curgea sânge albastru prin vene, primise o pioasă educaţie creştină, de la evlavioasa sa mamă rusoaică, Svetlana Romanovna. Credinţa curată a lui Dimitri a fost un exemplu pentru Eugene. El avea nevoie de acest firesc al vieţii creştin ortodoxe, de care fusese lipsit în copilărie şi pe care nu l-a putut înlocui prin mijloace pur intelectuale. A păstrat o strânsă legătură prin scrisori cu Dimitri până la sfârşitul vieţii şi mai ales cu Svetlana, care şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii în Mânăstirea de maici New Diveyevo, a Părintelui Adrian.

Gleb, Dimitri şi cercul lor de prieteni, au fost ultimul impuls de care avea nevoie Eugene pentru a păşi în sânul Bisericii. Teama de a fi lovit de mulţumirea unei „deşertăciuni bisericeşti” provinciale i-a fost risipită de contactul cu tineri, care, doreau ca şi el, să slujească ortodoxia ca adevăr universal şi nu doar ca o religie etnică.

Ich habe genug

Ieromonah Damaschin,
“Viata si opera Parintelui Serafim Rose”,
Ediţia Apologeticum, 2005
trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

Am destul. L-am primit pe Mântuitorul.
L-am văzut; văd deja bucuria vieţii celeilalte…
Dormiţi acum, ochi obosiţi; Lume, renunţ la tine,Că duhul meu poate spori …
Mă bucur de moartea mea …

Cantata nr. 82, Bach

“Ich habe genug” este o piesă care l-a influenţat profund pe tânărul Eugene Rose, ajutându-l să se apropie de Dumnezeu. Mai târziu, ca monah, avea să renunţe să asculte muzica clasică, fie chiar şi piesa care l-a impresionat atât de adânc, fără a nega insa rolul muzicii clasice în educaţia şi formarea tinerilor.

Compozitorul german Johan Sebastian Bach, a fost compozitorul esenţial în viaţa lui Eugene. „Muzica pe care o ascultam, era aproape înîntregime Bach”, continuă Alison. „Prietenului nostru Albert Carter îi plăcea foarte mult Bach: el ne-a apropiat pe amândoi de muzica lui. Eram un grup de vreo zece care uneori stăteam toată noaptea şi ascultam muzică de Bach. Lui Eugene îi plăceau mai ales: „Marea misă în Si minor,” „Patimile după Ioan,” „Patimile după Matei,” „Magnificat”, cantantele, „Oratoriul de Crăciun”…. Mai întâi i-a plăcut muzica, mai apoi cuvintele iau copleşit mintea…. Cuvintele folosite de Bach erau luate direct din Evanghelii şi alte Scripturi, aşa că se auzeau cuvintele Bibliei transpuse pe muzică, care au avut cea mai adâncă înrâurire asupra lui”. Mai ales Cantata nr. 82 a lui Bach –– a ajutat la schimbarea vieţii lui Eugene.

Un om care a stiut sa sufere

Ieromonah Damaschin,
“Viata si opera Parintelui Serafim Rose”,
Ediţia Apologeticum, 2005

PĂRINTELE SERAFIM ROSE este cunoscut şi iubit astăzi în întreaga Rusie. Oricare om din Rusia, care cunoaşte cele despre credinţa sa strămoşească – creştinismul ortodox – cunoaşte numele Părintelui Serafim. Cei de acolo spun, cărţile sale schimbă vieţile oamenilor.

Un ortodox american convertit, care a petrecut de curând câteva luni în Rusia, a scris: „Când făceam cunoştinţă cu ruşi, întotdeauna, după ce aflau că sunt american, mă întrebau cu emoţie: ‘L-aţi cunoscut pe Părintele Serafim Rose?’ Este un lucru minunat că aproape toată lumea ştie de el, chiar şi copiii. Ei îl socotesc pe Părintele Serafim, scrierile sale şi înţelepciunea vieţii sale în Hristos, ca fiind esenţial pentru învierea Rusiei Sfinte din zilele noastre.”