Cuviosul Seraphim Rose

Februarie 23, 2008

In imbratisarea Tatalui

Filed under: marturii,Viata Cuv. Serafim Rose — Petre @ 2:08 pm
Tags: ,

Ieromonah Damaschin,
“Viata si opera Parintelui Serafim Rose”,
Ediţia Apologeticum, 2005
trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu

Nu poţi să nu priveşti toată prostia modernă ca ultima
„cădere” a omului, o imitaţie a păcatului celui dintâi
om creat la scara întregii lumi – dorinţa de a fi
asemenea lui Dumnezeu, de a şti totul. Şi cine poate şti
de ce Dumnezeu îngăduie aceasta – doar din pricină că
la sfârşit, ca şi la început, ne vom întâlni cu El. Nu
există nici o „pricină” pentru căderea Fiului Risipitor –
şi totuşi cât de mare a fost bucuria reîntoarecerii sale.
Poate că până la urmă Dumnezeu a „îngăduit”
existenţa epocii moderne pentru bucuria primirii
păcătoşilor care se vor pocăi la sfârşitul ei.
– Eugene Rose, 18 ianuarie, 1961

Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu
mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl
către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi
şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în
picioarele lui …. Căci acest fiu al meu mort era şi a
înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se
veselească.
– Luca 15, 21, 22, 24

Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul.
– Psalmul 33, 8

Prietenul lui Gleb (Gleb Podmoşenski cu care Eugene Rose a întemeiat mai târziu Frăţia Sf. Gherman al Alaskăi), Dimitri, şi-a ţinut promisiunea şi l-a vizitat des pe Eugene. De origine franco-rusă, Dimitri se trăgea dintr-o ramură a nobilimii franceze. Fusese crescut în Lima, Peru, cunoştea multe limbi străine, şi vorbea engleza cu accent francez.

Deşi îi curgea sânge albastru prin vene, primise o pioasă educaţie creştină, de la evlavioasa sa mamă rusoaică, Svetlana Romanovna. Credinţa curată a lui Dimitri a fost un exemplu pentru Eugene. El avea nevoie de acest firesc al vieţii creştin ortodoxe, de care fusese lipsit în copilărie şi pe care nu l-a putut înlocui prin mijloace pur intelectuale. A păstrat o strânsă legătură prin scrisori cu Dimitri până la sfârşitul vieţii şi mai ales cu Svetlana, care şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii în Mânăstirea de maici New Diveyevo, a Părintelui Adrian.

Gleb, Dimitri şi cercul lor de prieteni, au fost ultimul impuls de care avea nevoie Eugene pentru a păşi în sânul Bisericii. Teama de a fi lovit de mulţumirea unei „deşertăciuni bisericeşti” provinciale i-a fost risipită de contactul cu tineri, care, doreau ca şi el, să slujească ortodoxia ca adevăr universal şi nu doar ca o religie etnică.

Eugene a fost primit în Biserica Ortodoxă duminică 12 februarie l962, pomenirea ocrotitorului său, Sf. Eugen al Alexandriei. Slujba a fost oficiată de Părintele Nicolai Dombrovski de la Catedrala din San Francisco, care fusese povăţuit de Arhiepiscopul Tihon să-l primească pe Eugene prin Sfânta Taină a Botezului. Dimitri şi Svetlana au stat fiecare de o parte şi de alta a lui, ca naşi. După ce a fost uns cu Sfântul şi Marele Mir, Părintele Nicolae a început Sf. Liturghie.

Era în Duminica Fiului Risipitor; preotul a citit pilda în cadrul Sfintei Liturghii. Lui Eugene i s-a părut foarte semnificativ că a fost primit în Biserică, tocmai în această zi. Aducându-şi aminte de îngrozitorii ani în care încercase în zadar să fugă de Dumnezeu, a simţit întocmai ca şi Fiul Risipitor, că păcătuise înaintea Cerului şi a lui Dumnezeu, că nu era vrednic să se numească fiul Lui. Cu toate astea, a fost primit cu dragoste în braţele Tatălui, i s-a dat în întregime moştenirea nemeritată a drepturilor de fiu şi a fost primit în curtea Tatălui, Biserica. La intrarea sa în acest „locaş mântuitor”, toate păcatele sale din trecut au fost spălate; era un om liber. În schimb, aşa cum spunea Alison, „Eugene s-a lepădat nu numai de trecut, ci de toate, chiar şi de sine. Le-a dat pe toate lui Dumnezeu.”

Când s-a împărtăşit pentru prima oară, harul lui Dumnezeu s-a arătat în el în chip minunat. Era într-o stare desăvârşită de pace şi fericire iar în gură a simţit un gust ceresc nespus de minunat, care a ţinut aproape o săptămână. Pentru aceasta nu a vrut să mănânce nimic. Cu câţiva ani înainte, simţise gustul iadului; acum, în chipul cel mai adevărat, i s-a dat să cunoască gustul raiului. După ani de zile, când ajunsese preot şi boteza oameni, întreba cu blândeţe dacă alţii simţiseră ceva asemănător la intrarea în ortodoxie, dar în general nu se întâmplase aşa. A înţeles că acesta trebuie să fi fost un har aparte. În anii care au urmat trecerii sale la ortodoxie, o clică ecleziastică a pornit o „epidemie” de rebotezări, explicându-se că primirile „neregulamentare” în ortodoxie nu erau considerate valide şi erau lipsite de har. Deşi Eugene nu a mai fost niciodată rebotezat după botezul său neortodox din adolescenţă, el şi-a păstrat mereu pacea în mijlocul controverselor rebotezărilor condamnabile. Simţirea harului când a trecut la ortodoxie a fost prea adevărată ca să mai îngăduie vreo îndoială.

Poate că datorită minunii primei Sfinte Împărtăşanii, după aceea, Eugene vorbea adesea de negrăita „savoare” şi „mireasmă” a ortodoxiei.

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: