Ortodoxia si Religia Viitorului – „Vorbirea în limbi”

„Ortodoxia şi Religia Viitorului”

Ieromonah Serafim Rose

Trad: Mihaela Grosu

Dacă studiem cu atentie toate afirmatiile „miscării harismatice”, descoperim că această miscare seamănă foarte bine cu multe miscări sectare din trecut, prin aceea că se bazează, mai ales, sau chiar exclusiv pe exagerarea oarecum bizară a unei singure laturi doctrinare sau a unei singure practici religioase. De data aceasta se exagerează un aspect specific, aspect pe care sectantii timpurilor trecute nu l-au considerat asa de esential. Este vorba de vorbirea în limbi.

Potrivit constitutiei diferitelor secte penticostale, „botezul cu Duhul Sfânt al credinciosilor este dovedit cu semnul imediat, concret si vizibil al vorbirii în alte limbi” (Sherill, p. 79). Si nu numai că acesta este primul semn al convertirii la o sectă sau orientare penticostală: potrivit celor mai autorizate surse penticostale, această practică trebuie neapărat mentinută, altfel „duhul” se poate pierde. Căci spune David Du Plessis: „Practica rugăciunii în limbi trebuie continuată si sporită în viata particulară a celor care sunt botezati în Duhul; fără ea celelalte manifestări ale Duhului, fie nu mai apar, fie încetează cu desăvârsire” (Du Plessis, p. 89).

Ca si un oarecare protestant, multi mărturisesc că limbile „au devenit acum un ingredient esential al vietii mele de rugăciune” (Lillie,p. 50). O carte pe această temă de provenintă romano-catolică afirmă mai cu precautie că, dintre „darurile Sfântului Duh”, limbile „sunt adesea dar nu întotdeauna primele care se dobândesc. Pentru multi ele devin astfel un prag dincolo de care se obtin darurile si roadele Duhului Sfânt” (Ranaghan, p. 19).

Iată exagerarea despre care vorbeam la început, exagerare care lipseste din Noul Testament, unde importanta vorbirii în limbi este minoră, ea fiind un semn al pogorârii Sfântului Duh la ziua Cincizecimii (Fapte, 2) si încă cu alte două ocazii (Fapte 10 si 19). După primul sau cel mult al doilea secol de la Hristos, nici un text ortodox nu mai înregistrează vorbirea în limbi, ea nemaifiind pomenită nici de marii Părinti din pustia egipteană, care erau atât de covârsiti de darurile Duhului Sfânt, încât deveniseră făcători de minuni până la a învia si mortii.
Atitudinea ortodoxă cu privire la adevărata vorbire în limbi poate fi rezumată prin cuvintele Fericitului Augustin (Omilii la Ioan 6,10): „În timpurile de la început, Duhul Sfânt se revărsa peste cei ce credeau, iar ei vorbeau în limbi pe care, nu le învătaseră, căci Duhul le dădea lor să grăiască. Acestea erau semne adaptate la acele vremi. Căci cu dreptate trebuia să fie acest semn al Duhului Sfânt pentru toate limbile, pentru a se arăta Evanghelia lui Hristos la toate neamurile si în toate limbile de pe fata pământului. Acea vorbire în limbi a fost un semn al lui Dumnezeu, care mai apoi însă a trecut”.

Si parcă adresându-se penticostalilor din ziua de astăzi, care adaugă acestui semn suprema importantă, Fericitul Augustin zice: „Să ne asteptăm atunci ca cei peste care îsi pun mâinile preotii Bisericii să înceapă a vorbi în limbi? Sau vă asteptati cumva ca acesti copii peste care tocmai ne-am pus mâinile să înceapă a vorbi în limbi? Iar dacă ei nu au vorbit în limbi, veti avea oare inimi atât de învârtosate si perverse încât să credeti că nu ati primit Duhul Sfânt?”
Penticostalii zilelor noastre îsi justifică vorbirea în limbi, bazându-se mai ales pe întâia Epistolă a Sfântul Apostol Pavel către Corinteni, cap. 12-14. Dar Sfântul Pavel a scris acel pasaj tocmai pentru că „limbile” deveniseră pricină de dezordine în Biserica din Corint. Si chiar dacă nu interzice practica lor, el cu sigurantă le micsorează importanta. Deci acest pasaj ar trebui să descurajeze, nicicum să încurajeze revigorarea contemporană a „limbilor”, mai ales atunci când se descoperă (după cum recunosc însisi penticostalii) că mai există si alte căi de dobândire a vorbirii în limbi în afară de Duhul Sfânt!

În calitatea noastră de crestini ortodocsi, noi stim cu sigurantă că vorbirea în limbi, ca dar autentic al Duhului Sfânt, nu poate să se manifeste la cei care sunt în afara Bisericii lui Hristos. Si cum „alte surse” ale acestei „vorbiri în limbi” există, să încercăm să vedem care sunt ele, luându-ne după caracteristicile pe care le îmbracă acest fenomen contemporan.
Căci dacă am devenit mai vigilenti constatând importanta exagerată pe care penticostalii contemporani o acordă „limbilor”, trebuie neapărat să ne intereseze examinarea circumstantelor prin care apar ele.

Departe de a fi dăruite liber si spontan, fără amestecul omului – asa cum s-ar cuveni unor adevărate daruri ale lui Dumnezeu -, vorbirea în limbi poate fi provocată, având prin urmare un caracter previzibil, de o anumită tehnică a „rugăciunii” concentrate în grup, însotită de cântări protestante, care creează o atmosferă psihică foarte sugestivă („Vine! El vine! „), care culminează cu o „punere a mâinilor”, si care alteori nu constă decât din purul efort fizic de a repeta la nesfârsit anumite cuvinte (Koch, p. 24), sau chiar sunete dezarticulate.

O persoană a recunoscut că, asemenea multor altora, după ce a vorbit în limbi, „rosteam adesea silabe fără sens în efortul de a-mi provoca fluxul rugăciunii în limbi” (Sherill, p. 127); eforturi care, departe de a fi descurajate, sunt recomandate cu zel de către penticostali. „A scoate sunete pe gură nu înseamnă, desigur, „a vorbi în limbi”, dar acest gest poate constitui un act onest de credintă, pe care Duhul Sfânt îl va onora dăruindu-i acelei persoane puterea de a vorbi într-o altă limbă” (Harper, p. 11).

Un alt pastor protestant spune: „Se pare că greutatea initială de a vorbi în limbi nu este altceva decât constiinta că tu esti acela care trebuie „să vorbească” în continuare, cu orice pret… Primele silabe si cuvinte pot să-ti sune ciudat la ureche. Ele pot fi rostite cu greutate sau pot fi chiar nearticulate. E posibil să crezi chiar că le inventezi. Dar în măsura în care vorbesti fără oprire si cu credintă… Duhul va alcătui pentru tine o limbă de rugăciune si de laudă (Christenson, p. 130).

Un „teolog” iezuit ne povesteste cum a pus el în practică aceste sfaturi: „După micul dejun am simtit că ceva mă trage aproape irezistibil către capela unde m-am asezat să mă rog. Luându-mă după descrierea lui Jim, despre cum a primit el darul limbilor, am început să rostesc încet, numai pentru mine: „La, la, la, la”. Spre marea mea uluire a urmat o miscare rapidă a limbii si buzelor însotită de un sentiment extraordinar de devotiune interioară” (Gelpi, p. 1).

Care crestin ortodox cu mintea trează ar putea să confunde aceste periculoase jocuri psihice cu darurile Sfântului Duh?! Căci lipseste cu desăvârsire din această practică orice urmă de crestinism, orice urmă de duhovnicie. Ne aflăm mai curând în zona mecanismelor psihice care pot fi declansate cu ajutorul unor tehnici psihofizice foarte precise, între care „vorbirea în limbi” pare să tină pozitia cheie de „buton”, oarecum, care deschide usa spre această zonă.

Oricum ar fi, sfera experientelor cu pricina nu are nici un fel de asemănare cu darul duhovnicesc al vorbirii în limbi, asa cum este el descris în Noul Testament, el apropiindu-se mult mai mult de „vorbirea în limbi” de tip samanist, practicată în religiile primitive, în care samanul sau vraciul-vrăjitor dispune de o anumită tehnică pentru a intra în transă si de a transmite astfel mesajul unui oarecare „dumnezeu” către om (sau invers), într-o limbă pe care nu a învătat-o. (Vezi Burdick, pp. 66-67).

În paginile care urmează vom întâlni experiente „harismatice” atât de sinistre, încât comparatia cu samanismul nu va mai părea poate atât de exagerată, mai ales dacă tinem cont de faptul că samanismul primitiv nu este decât expresia particulară a unui fenomen „religios” care, departe de a fi străin Occidentului contemporan, joacă, dimpotrivă, un rol major în vietile multora dintre „crestinii” zilelor noastre: este vorba despre mediumism.