Ortodoxia si Religia Viitorului – Meditatie Zen în nordul Californiei

„Ortodoxia şi Religia Viitorului”

Ieromonah Serafim Rose

Trad: Mihaela Grosu

În muntii împăduriti din nordul Californiei, la poalele muntelui Shasta – munte „sfânt” al vechilor triburi de amerindieni, devenit apoi centru al unor activităti si asezări oculte ce se află acum din nou în plin avânt – functionează din 1970 o „mănăstire” Zen budistă, în orasele mai mari de pe Coasta de Vest pe care se află stabilite comunităti de japonezi existaseră temple Zen si înainte de 1970, după cum existaseră si încercări de a înfiinta „mănăstiri” Zen în California; Dar „Mănăstirea Shasta” (căci despre ea este vorba) este primul succes în materie de mănăstiri în care se practică zen-ul american, (în zen budism „mânăstire” înseamnă scoala în care se pregătesc „preoti” zen, atât bărbati, cât si femei).

La „mănăstirea” Shasta domneste o atmosferă de ordine si profesionalism. Vizitatorilor li se permite accesul doar între anumite ore si doar însotiti de un ghid, nu si stabilirea de contacte personale cu cei dinăuntru. „Călugării” de la Shasta poartă traditionala îmbrăcăminte neagră si au capetele rase; ei au în permanentă lucruri clare de făcut, pe care le execută cu o vizibilă seriozitate si simt al datoriei.

Programul de la Shasta este foarte strict si durează cinci ani sau mai mult. Absolventii devin „preoti” sau profesori de Zen si obtin certificate pe baza cărora pot organiza si conduce ceremonii budiste. Ca la orice scoală si la Shasta se plătesc taxe ce includ cazare si masă (175 de dolari pe lună, care se plătesc în avans – la începutul fiecărei luni – deci o metodă clară de a descuraja candidatii neseriosi, căci suma nu se mai rambursează celor care se răzgândesc).
Programul în sine este unul de completă asceză si austeritate, nu unul obisnuit studentesc. Există reguli de îmbrăcăminte si comportament, hrana este complet vegetariană si se consumă în tăcere în cadrul meselor comune, nu se admit vizitatori si nici conversatii ce ar putea primi calificativul de „desarte”; centrul de greutate îl constituie sala de meditatie unde cursantii dorm si mănâncă, pe lângă faptul că meditează. De asemenea, sunt interzise practicile religioase care nu sunt Zen. Viata la Shasta este foarte intensă si riguroasă si orice eveniment al zilei (inclusiv spălatul si mersul la toaletă) este însotit de o rugăciune budistă specifică, care este rostită mental.

Desi „mănăstirea” apartine unei secte Soto Zen „reformate”, pentru a sublinia independenta ei fată de Japonia si adaptarea ei la conditiile de viată americană, ceremoniile si ritualurile ei sunt în traditia Zen-ului japonez. Există ceremonii legate de convertirea la budism, ritualuri ale echinoctiului ce serbează „transformarea lăuntrică a persoanei”, ceremonialul „hrănirii stafiilor flămânde” (adică comemorarea mortilor), ceremonia „Zilei Fondatorului” care exprimă recunostinta fată de cei care au mentinut vie traditia Zen până la actualul maestru, festivalul iluminării lui Buda, si altele. Semnul de cinstire este acela al plecăciunilor în fata icoanei lui Buda, dar accentul principal cade pe ideea că fiecare om poartă în sine „natura lui Buda”[1].

Actualmente maestrul de Zen de la Shasta este o femeie occidentală, practica budistă permitând acest lucru; este vorba de englezoaica Jiyu Kennet, născută în 1924 din părinti budisti, si care si-a primit educatia în Extremul Orient (în mai multe traditii budiste) si a fost „hirotonită” la o „mănăstire” Soto Zen din Japonia. Ea a sosit în America în 1969 si a organizat în chiar anul. următor comunitatea budistă Shasta cu câtiva tineri adepti. De atunci comunitatea s-a dezvoltat rapid, atrăgând mai ales tineri si tinere între 20 si 25 de ani.

Cauza acestui succes – în afara atractiei explicabile pe care o exercită Zen-ul asupra unei generatii scârbite de rationalism si de o educatie care rămâne de ordin exterior, neafectând interiorul persoanei – pare să constea în mistica unei „transmiteri autentice” a experientei si traditiei Zen, pe care o întruchipează „stareta”, prin educatia si certificările ei japoneze. De asemenea, calitătile ei personale de străină (de britanică în teritoriu american), de persoană care s-a născut în religia budistă si în acelasi timp de om occidental cunoscător al mentalitătii contemporane (posedând evident mult admiratul simt practic „american”) par să asigure acestei maestre de zen o influentă de nezdruncinat în rândurile tinerei generatii de americani care se converteste la budism.

Scopul cursurilor Zen de la Shasta este acela de a umple întreaga viată a acelora care le frecventează de un „Zen pur”. Meditatiile zilnice (care pot să ajungă de la opt până la zece ore pe zi) sunt expresia unei intense vieti religioase care în mod ideal trebuie să conducă la o stare „durabilă de, pace si armonie a trupului si a mintii”; publicatiile de la Shasta – un jurnal bilunar si mai multe cărti scrise de „staretă” – avertizează chiar împotriva falsei spiritualităti si a sarlatanismului. Comunitatea se opune adoptării obiceiurilor nationale Japoneze (privite în opozitie cu cele budiste); semnalează pericolele trecerii de la un guru la altul, cât si al idolatrizării maestrului de Zen; interzice astrologia, ghicirea viitorului (chiar si cartea IChing), călătoriile astrale si orice alt fel de activităti psihice si ocultiste; priveste cu dispret abordările teoretice si intelectualiste ale doctrinei Zen (ca alternativă la cele experimentaliste) si pune accentul pe munca riguroasă si sustinuta, de luptă contra iluziilor si închipuirilor mintii, si pe „viata spirituală”. Stilul dezbaterilor „spirituale” la care participă „preotii” Zen, asa cum se desprind ele din paginile Jurnalului care se publică la Shasta, seamănă izbitor, prin aerul de competentă si prin realismul lor cu tonul discutiilor între tineri convertiti la Ortodoxie sau între monahi ortodocsi care dezbat cu convingere diferite aspecte ale vietii duhovnicesti.

Tinerii crestini ortodocsi ar putea afirma cu îndreptătire astfel: „Dacă nu m-ar fi păzit harul lui Dumnezeu, eu însumi m-as putea afla acum acolo”; atât de autentică si de convingătoare pare viziunea spirituală a acestei „mănăstiri”, care oferă tânărului însetat de religie de astăzi, tot ceea ce crede că-si poate dori, în afară de un singur lucru: viata vesnică si fericită pe care numai singur Hristos Adevăratul Dumnezeu poate să o dea.

Comunitatea budistă Shasta învată că budismul nu este o „disciplină distantă si rece”, ci una plină de „iubire si compasiune”. Contrar celor cunoscute în general despre budism, „stareta” sustine că esenta credintei budiste nu este topirea finală în „nimicul nirvanic” ci un „dumnezeu” viu (esentă identificată de ea cu credinta ezoterică budistă): „Secretul învătăturii Zen… este să cunosti cu certitudine si în mod personal că Buda cel cosmic există. Adevăratul maestru (sau adevărata maestră) este cel (cea) care nu ezită nici o clipă în această convingere că Buda cel cosmic există, si în iubirea totală pentru el. Eu m-am simtit coplesită de bucurie când în sfârsit am fost convinsă că el există; iubirea si recunostinta mea nu au cunoscut margini. De asemenea, iubirea pe care am simtit-o venind dinspre el a fost nemăsurată. Asa doresc s-o simtă fiecare”[2].

Există în prezent în jur de 70 de cursanti (ce urmeazăsă devină „preoti”, la Shasta si în „filiale”), mai ales în California. Comunitatea este acum într-o situatie de expansiune rapidă, atât ca sediu cât si în ceea ce priveste „misiunea” sa în rândurile poporului american; există o miscare crescândă de budisti laici care fac din Shasta un centru de pelerinaj unde au loc numeroase întâlniri si conferinte la care sunt invitati psihologi psihiatri si alte persoane interesate, în tabere de durate diferite. Tinând cont de activitătile publicistice si cele misionare si de „counselling” din orasele californiene, precum mai ales de proiectata scoală si cămin de bătrâni, „mănăstirea” Shasta înregistrează într-adevăr progrese remarcabile în atingerea scopului său de a „dezvolta budismul zen în Occident”.

Fată de Crestinism, „stareta” si discipolii săi au o atitudine condescendenta; ei sustin că respectă Filocalia si celelalte scrieri spirituale ortodoxe, afirmând că Ortodoxia le este cea mai apropiată dintre doctrinele „crestine”, dar se consideră pe ei însisi a se situa „dincolo de astfel de teologii, dispute doctrinare si ‘-isme'” pe care le exclud din preocupările „Adevăratei Religii”[3].

Zen-ul nici nu are de altfel vreo fundamentare teologică, el bazându-se în întregime pe „experientă” si căzând astfel în „eroarea pragmatică” care deja s-a discutat în această carte la capitolul despre hinduism: „dacă merge, înseamnă neapărat că este si bun”. Zen-ul, lipsit de teologie cum este, nu e mai capabil decât hinduismul să distingă între experientele spirituale bune si cele rele; el nu poate afirma decât ceea ce pare bun din perspectiva „simtirii” unei „păci” si „armonii” apreciate pe baza puterilor naturale ale mintii si nu pe baza unei revelatii; în acest fel, respingând orice altceva ca fiind iluzoriu (în afară de certitudinea propriei minti), atractia Zen-ului constă în aceea că hrăneste si stimulează un foarte subtil sentiment de mândrie, atât de răspândit în zilele noastre, si anume mândria că omul se poate mântui prin eforturile personale, fără să aibă nevoie de vreun Mântuitor.

Dintre toate curentele religioase orientale de astăzi, Zen-ul oferă poate cel mai înalt grad de complexitate intelectuală si sobrietate spirituală. Cu învătătura sa despre „compasiune” si despre un „Buda cosmic” iubitor, el reprezintă probabil idealul cel mai înalt de spiritualitate fără Hristos. Si tocmai în aceasta constă tragedia sa, că Hristos lipseste din el, si deci mântuirea. Gradul înalt de intelectualism si asa-zisa trezvie spirituală sunt tocmai elementele (foarte eficace) care îl împiedică pe acest tip de budist să-si caute scăparea la Hristos.

Cu toată compasiunea si asceza sa tăcută, acest soi de Zen este poate rămăsita cea mai tristă a vremurilor „post-crestine” pe care le trăim. Spiritualitatea „necrestină” încetează deci de a mai fi o formă de import în Occident; ea a devenit deja o religie a etniei americane care-i afectează mentalitatea până la rădăcină. Si este cazul să tinem minte că religia viitorului nu va fi o simplă sectă sau un cult printre multe altele, ci o orientare religioasă puternică si profundă, care va fi absolut convingătoare pentru mintea si inima omului modern.

---

[1] deci nu este vorba de o notiune personală de „chip”, ci de cea impersonală de substantă, „natura” (n. tr)

[2]The Journal of Shasta Abbey, Jan-Feb., 1978, p. 8

[3] Journal, Jan. -Feb, 1978, p. 54