Semnele vremurilor

Semnele vremurilor[1]

Cuv. Seraphim Rose

În urmǎtoarea conferinţǎ a pǎrintelui Serafim, deşi ţinutǎ acum aproape douǎzeci de ani, gǎsim cuvinte care sunt relevante şi pentru noi cei de azi, care ne apropiem de sfârşitul celui de-al doilea mileniu. Deşi o parte din exemplele pe care le dǎ sunt valabile mai mult pentru vremea lui, în prezent ne confruntǎm cu exemple mult mai extreme ale aceloraşi fenomene analizate de el. Ca de obicei, el se pleacǎ cu smerenie în faţa Sfintelor Scripturi şi a interpretǎrii ei de cǎtre Sfinţii Pǎrinţi Rǎsǎriteni, astfel cǎ învǎţǎtura despre vremuri rǎmâne fǎrǎ vreo referinţǎ temporalǎ/fǎrǎ de timp, detaşatǎ de modele intelectuale şi prejudecǎţile acestei lumi. Pe mǎsura trecerii timpului, viziunea ortodoxǎ de unde el şi-a primit înţelepciunea va deveni din ce în ce mai necesarǎ pentru supravieţuirea duhovniceascǎ a adevǎraţilor creştini.

1. DE CE SĂ STUDIEM SEMNELE VREMURILOR?

Subiectul acestei conferinţe este privegherea pentru semnele vremurilor. În primul rând, trebuie sǎ aflǎm ce se înţelege prin sintagma „semnele vremurilor.” Expresia vine direct din Evanghelie, din cuvintele Mântuitorului de la Matei 16: 3. Hristos le spune fariseilor şi saducheilor care au venit la El urmǎtoarele: Faţa cerului ştiţi s-o judecaţi, adicǎ cum va fi vremea, dar semnele vremilor nu puteţi? Cu alte cuvinte, El le spune cǎ aceasta nu are nimic de-a face cu ştiinţa, sau cu cunoaşterea locului nostru în aceastǎ lume sau altceva de acest gen. Este o întrebare de tip religios/religioasǎ. Studiem semnele vremurilor pentru a reuşi/fi în stare sǎ-L recunoaştem pe Hristos.

În vremea lui Hristos, fariseii şi saducheii nu studiau semnele vremurilor pentru a afla dacǎ Hristos venise, dacǎ Fiul lui Dumnezeu era cumva deja pe pǎmânt. Dar deja erau semne pe care ei trebuie sǎ le fi recunoscut. De pildǎ, în Vechiul Testament, în Cartea lui Daniel, avem o profeţie despre cele şaptezeci de sǎptǎmâni de ani, conform cǎrora Mesia urma sǎ vinǎ cam dupǎ 490 de ani din vremea lui Daniel înainte. Acei evrei care care îşi citeau cǎrţile cu atenţie, ştiau cu exactitate ce însemna acest lucru, şi cam pe la vremea venirii lui Hristos, ei ştiau cǎ venise vremea lui Mesia.

Dar acesta este un semn exterior. Mai important era ca fariseii şi cǎrturarii sǎ fi prevǎzut semnele interioare. Dacǎ inimile lor erau drepte în faţa lui/faţǎ de Dumnezeu, şi dacǎ n-ar fi încercat doar sǎ împlineascǎ o poruncǎ exterioarǎ a legii, inimile lor ar fi fost receptive/s-ar fi sensibilizat şi L-ar fi recunoscut pe Dumnezeu în trup atunci când El a venit. Dar nu puţini evrei au fost aceia care L-au recunoscut – Apostoli, Ucenici şi mulţi alţii.

Acelaşi pasaj din cap. 16 de la Matei, ne vorbeşte în continuare despre semne. Domnul le spune evreilor: Neam viclean şi desfrânat cere semn şi semn nu se va da lui, decât numai semnul lui Iona. (v. 4) Evenimentele vechi-testamentare conţin tipuri/prefigurǎri ale evenimentelor din Noul Testament. Când Iona a stat trei zile în pântecele chitului, aceasta a fost o prefigurare a şederii de trei zile a Domnului în mormânt. Iar acest semn – semnul lui Iona – li s-a dat oamenilor din vremea lui Hristos.

Domnul le spunea fariseilor şi saducheilor cǎ un neam viclean şi desfrânat cautǎ evenimente spectaculoase: foc din cer, izgonirea romanilor, manifestarea îngerilor care alungǎ stǎpânirea strǎinǎ a romanilor şi alte lucruri de acest fel[2]. Hristos le spune cǎ acest fel de semne nu se vor da. Un neam viclean şi desfrânat cautǎ astfel de semne…, dar cei curaţi cu inima cautǎ ceva mai duhovnicesc. Singurul semn care li se va da este semnul lui Iona. Desigur cǎ este nu este lucru mic ca un om, care era şi Dumnezeu, sǎ stea trei zile în mormânt.

Astfel, din cuvintele Mântuitorului, aflǎm cǎ nu trebuie sǎ umblǎm dupǎ semne spectaculoase, ci mai degrabǎ sǎ cǎutǎm semne duhovniceşti, înlǎuntrul nostru. De asemenea, trebuie sǎ priveghem fiind atenţi la acele lucruri, care, dupǎ Scripturǎ, sunt trecǎtoare.

---

[1] Cuvânt ţinut în vara anului 1980, în Redding, California, la conferinţa femeilor creştin-ortodoxe sub patronajul Sf. Gherman.

[2] Aşteptau un Mesia politic, rǎzbunǎtor, mai puţin unul în chip de smerenie.

2. SEMNELE PE CARE NI LE-A DAT HRISTOS

Noi, creştinii ortodocşi, deja am recunoscut şi acceptat semnele Primei Veniri a lui Hristos. Însuşi faptul cǎ suntem creştini ortodocşi înseamnǎ cǎ am fǎcut aceasta. Ştim înţelesul acestor semne, ca de pildǎ: semnul lui Iona, cei 490 de ani ai lui Daniel, şi multe altele pe care Domnul le-a împlinit. Dumnezeieştile slujbe ortodoxe sunt pline de prorocii ale Vechiului Testament care au fost împlinite în venirea lui Hristos. Le vedem cu toţii şi le recunoaştem – toate sunt limpezi. Dar acum trebuie sǎ ne uitǎm dupǎ alte feluri de semne, adicǎ semnele Celei de-a Doua Veniri a lui Hristos. Întreaga învǎţǎturǎ despre A Doua Venire a lui Hristos şi semnele ce o vor preceda sunt vestite/arǎtate în mai multe locuri din Evanghelii, cu deosebire în capitolul 24 al Evangheliei dupǎ Matei. Sf. Marcu şi Sf. Luca au şi ei unele capitole dedicate acestora.

Capitolul de la Matei ne aratǎ cum Domnul S-a depǎrtat de la Templu, şi cum ucenicii au venit la El pentru a-I arǎta zidurile Templului. Ştim bine cǎ în acele zile Templul era centrul cultului. Fiecare evreu trebuia sǎ vinǎ la Templu cel puţin de sǎrbǎtoarea Paştilor, cǎci numai în el putea fi slujit Dumnezeu în chip drept/cum se cuvine. Domnul nostru a privit spre Templu şi le-a spus ucenicilor: Le vedeţi pe toate acestea? Adevǎr vǎ grǎiesc: Nu va rǎmâne aici piatrǎ pe piatrǎ, care sǎ nu se risipeascǎ [Mt. 24: 2]. A spune unui evreu credincios din acea vreme cǎ tot Templu va fi dǎrâmat, cǎ nu va mai rǎmâne nimic din el, este ca şi cum i-ai spune cǎ este sfârşitul lumii, deoarece Templul este tocmai locul unde Domnul trebuie slujit. Cum vǎ veţi închina Domnului dacǎ nu este nici un templu? Astfel cǎ aceste cuvinte ale Mântuitorului i-a fǎcut pe ucenici sǎ înceapǎ sǎ se gândeascǎ la sfârşitul lumii. Au spus imediat: Spune nouǎ când vor fi acestea şi care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului? [v. 3]. Cu alte cuvinte, ei deja ştiau cǎ El va veni din nou şi cǎ aceastǎ venire e legatǎ de sfârşitul lumii.

Deci Domnul ne dǎ o întreagǎ serie de semne care urmeazǎ sǎ treacǎ pânǎ ce El va veni din nou. Înainte de toate, El spune: Vedeţi sǎ nu vǎ amǎgeascǎ cineva. Cǎci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amǎgi [vv. 4, 5]. Adicǎ vor veni mulţi Hristoşi amǎgitori. Acest fenomen a fost remarcat şi în istoria Bisericii: cazul celor s-au ridicat împotriva lui Hristos, care au pretins a fi Dumnezeu sau Hristos.

Apoi, în versetul urmǎtor, El spune: şi veţi auzi de rǎzboaie şi de zvonuri de rǎzboaie; luaţi seama sǎ nu vǎ speriaţi, cǎci trebuie sǎ fie toate, dar încǎ nu este sfârşitul [v. 6]. Ştim bine cǎ au fost rǎzboaie şi zvonuri de rǎzboaie încǎ de la începutul erei creştine, dar de timpul nostru ce sǎ mai zicem? …se va ridica neam peste neam şi împǎrǎţie peste împǎrǎţie şi va fi foamete şi ciumǎ şi cutremure pe alocuri [v. 7]. Din nou rǎzboaie, foamete, cutremure… şi zice: Dar toate acestea sunt începutul durerilor [v.8].

Apoi vine urmǎtorul semn, acela al prigonirilor: Atunci vǎ vor da pe voi spre asuprire şi vǎ vor ucide şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu [v. 9]. Deci întâi avem pe Hristoşii amǎgitori, apoi rǎzboaie, zvonuri de rǎzboaie, foamete, prigoniri… iar apoi un semn foarte important pentru vremurile în care trǎim – rǎcirea crescândǎ a dragostei: Iar din pricina înmulţirii fǎrǎdelegii, iubirea multora se va rǎci [v. 12]. Acesta este cel mai mortal/periculos/înverşunat/ dintre semne, întrucât semnul creştinilor, dupǎ cum ne spune Sf. Ioan Teologul, este dragostea pe care o au unii pentru alţii. Când aceastǎ dragoste se rǎceşte, înseamnǎ cǎ chiar şi creştinii încep sǎ-şi piardǎ Creştinismul.

Avem apoi un alt semn, în urmǎtorul verset din cap. 24: şi se va propovǎdui aceastǎ Evanghelie a împǎrǎţiei în toatǎ lumea spre mǎrturie la toate neamurile; şi atunci va veni sfârşitul [v. 14]. Despre acest semn al Evangheliei care este propovǎduitǎ la toate neamurile vor vorbi acum. Vedem cǎ Evanghelia este tradusǎ în sute de limbi, la aproape toate neamurile pǎmântului, iar Creştinismul ortodox este propovǎduit în aproape fiecare parte a lumii. În Africa existǎ misiuni impresionante: în Uganda, Kenya, Tanzania, Congo, de acolo rǎspândindu-se mai departe.

Apoi dǎm de un loc mai dificil: Domnul vorbeşte de urâciunea pustiiri ce s-a zis prin proorocul Daniel: Deci, când veţi vedea urâciunea pustiirii ce s-a zis prin Daniel proorocul, stând în locul cel sfânt – cine citeşte sǎ înţeleagǎ [v. 15]. Dar nu vom înţelege acest semn decât referindu-ne la alt loc. Este vorba de alt semn. Se leagǎ, desigur, de Templul din Ierusalim şi de un fel de profanare a lui.

Dupǎ care, în v. 21 avem un semn al unei mari strâmtorǎri: Cǎci va fi atuncistrâmtorare mare, cum n-a fost de la începutul lumii pânǎ acum şi nici nu va mai fi. Adicǎ va fi momentul cel mai rǎu şi cel mai dificil de suferinţǎ din toatǎ istoria lumii.

Citiţi cǎrţile de istorie şi veţi vedea ca au fost multe momente din istorie când a existat multǎ suferinţǎ. Dacǎ citiţi despre ceea ce s-a întâmplat cu evreii atunci când Ierusalimul a fost distrus dupǎ moartea lui Hristos[1], veţi descoperi cǎ o astfel de suferinţǎ precum cea de atunci nu are egal în istorie. În alte locuri a fost aproape tot atât de multǎ suferinţǎ. Şi totuşi, marea strâmtorare de la sfârşit va fi mult mai rea/teribilǎ. Bineînţeles cǎ va avea loc la scarǎ mondialǎ şi va implica pe toatǎ lumea, nu numai un popor, fiind ceva cu caracter impresionant. Se va numi: „o astfel de strâmtorare cum n-a fost de la începutul lumii pânǎ acum şi nici nu va mai fi”.

Imediat dupǎ aceasta, va începe ceva şi mai înfricoşǎtor. În v. 29 citim: Iar îndatǎ dupǎ strâmtorarea acelor zile, soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cǎdea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui. Desigur cǎ un eveniment ca 3 acesta nu a mai fost niciodatǎ, şi este evident cǎ se referǎ la vremea sfârşitului lumii, când întreaga creaţie va nimicitǎ pentru a fi remodelatǎ. În sfârşit, urmǎtorul verset: Atunci se va arǎta pe cer semnul Fiului Omului [v. 30], adicǎ va apǎrea semnul Crucii pe cer. Şi atunci vor plânge toate neamurile pǎmântului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavǎ multǎ. Adicǎ însǎşi venirea lui Hristos va fi în/din ceruri alǎturi de semnul Crucii – şi atunci va fi sfârşitul a toate.

Dupǎ ce ne-a spus toate despre semnele sfârşitului, Domnul ne dǎ o poruncǎ finalǎ, spunând: Privegheaţi deci, cǎ nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru …fiţi gata, cǎ în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni [vv. 42, 44].

Toate acestea se aflǎ în capitolul 24 al Evangheliei dupǎ Sf. Matei. Dar pentru cineva cǎruia Scriptura şi Sfinţii Pǎrinţi nu-i sunt aşa de familiari, tot ce s-a spus nu rezolvǎ atâtea probleme cât ridicǎ/mai mult ridicǎ probleme decât rezolvǎ. Trebuie sǎ înţelegem care este înţelesul tuturor acestor proorocii. Cum putem şti cǎ ele se împlinesc sau cǎ s-au împlinit la un moment dat? Şi cum putem evita falsele interpretǎri? – mai ales cǎ existǎ atât de mulţi Hristoşi amǎgitori, prooroci falşi, proorocii false, interpretǎri false.

Cum putem şti care este adevǎrata interpretare şi care sunt adevǎratele semne ale vremurilor? Dacǎ vǎ uitaţi în jurul vostru sau dacǎ vǎ duceţi la oricare librǎrie religioasǎ, veţi vedea rafturi ce conţin multe cǎrţi şi comentarii ale Apocalipsei, cǎrţi ce conţin intepretǎri ale venirii sfârşitului lumii. Fapt e cǎ mulţi creştini, care nu sunt ortodocşi, au o siguranţǎ, o presimţire/au un simţǎmânt categoric cǎ vremurile în care trǎim sunt vremurile de pe urmǎ, dar ei îşi bazeazǎ interpretǎrile pe propriile pǎreri.

---

[1] La anul 70.

3. TEMEIUL ÎNŢELEGERII SEMNELOR

Dacǎ vrem sǎ avem o interpretare autentica a semnelor vremurilor, primul lucru pe care trebuie sǎ-l stăpânim este o temeinica cunoaștere ortodoxa. Adică o cunoaștere a Sfintei Scripturi, atât a Noului cât şi a Vechiului Testament (dar nu prin constatări ale „bunului simţ,” ci conform modului prin care Biserica a interpretat-o); o cunoaștere a scrierilor Sfinților Părinţi; o cunoaștere a istoriei bisericești; o familiarizare cu ereziile şi erorile care au atacat adevărata înțelegere a dogmelor ai mai ales a semnelor vremurilor din urma de către Biserica. Daca nu avem o întemeiere pe surse ca acestea, ne vom afla nepregǎtiţi şi tulburaţi. Este exact ceea ce ne spune Domnul: sa fim pregǎtiţi, sa fim gata. Daca nu avem aceasta înţelegere de baza, nu ne vom afla pregǎtiţi, drept care vom rǎstǎlmǎci semnele vremurilor.

Cu câțiva ani în urma s-a tipărit în limba engleza o carte, devenita rapid un bestseller extraordinar la categoria cǎrţi religioase. În America s-a vândut în peste 10 milioane de exemplare. Se numește The Late Great Planet Earth [Ultima mare planeta Pǎmânt] de Hal Lindsey, un protestant de rit evanghelic din Texas. Într-un stil destul de superficial, el oferă un fel interpretare a semnelor vremii. El e convins ca vremurile în care trăim sunt cele de pe urma. El crede ca peste tot în jurul nostru se împlinesc semnele despre care vorbește Domnul. Daca citiţi aceasta carte, veţi descoperi ca el uzează din când de o oarecare înţelegere mai mult sau mai puţin ortodoxa, câteodată este total pe dinafara, iar altădată are dreptate doar pe jumătate. E ca ai cum s-ar ţine de ghicit, deoarece citește Scriptura uzând exclusiv de propria înțelegere. Nu are nici cele mai elementare cunoştinţe creştin-ortodoxe, nici un cadru referenţial [background] al dreptei înțelegeri a Scripturilor şi a Sfinților Pǎrinţi. De aceea, lectura acestei cărţi nu poate decât sa va arunce în tulburare. N-o sa știţi ce sa mai credeţi. Vorbește, de pilda, despre un mileniu premergător sfârșitului lumii. Vorbește despre răpire, adică momentul în care creştinii se vor aduna în ceruri înainte de sfârşitul lumii, de unde vor urmări suferințele oamenilor de jos. Vorbește despre construirea Templului din Ierusalim ca despre ceva pozitiv, de parca acest lucru ar fi ceva pregătitor pentru venirea lui Hristos.

Daca citiţi cǎrţi ca acestea (exista multe alte cǎrţi asemănătoare; aceasta se întâmpla sa fie un best-seller, deoarece autorul a reușit sa capteze imaginația oamenilor doar la un moment dat), iar daca le luaţi pe toate ca adevăruri, veţi vedea ca în locul descoperirii lui Hristos – care este singurul motiv al demersului nostru de înțelegere a semnelor vremii – va veţi trezi ca-l acceptaţi pe Antihrist.

Luaţi de pilda doar problema Templului din Ierusalim. Este adevărat ca, conform dreptelor profețiilor ortodoxe [Orthodox prophesies], Templu va fi reconstruit în Ierusalim. Daca va uitaţi la oameni de genul lui Hal Lindsay sau chiar la fundamentaliști precum Carl McIntire, veţi observa ca şi ei vorbesc de construirea Templului, dar ei se refera la el de parca noi ar trebui sa-l construim ca pentru întoarcerea lui Hristos, Care vine sa domneasca asupra lumii timp de o mie de ani. Ei vorbesc de fapt despre Antihrist.

Conform interpretării protestante, mileniul, înțeles ca o domnie speciala de o mie de ani de la sfârșitul lumii, este de fapt domnia lui Antihrist. De fapt, deja au fost oameni care sau ridicat proclamând împǎrǎţia de o mie ani ce va continua până la ultimul sfârșit al lumii. Ultimul a fost Adolf Hitler. Aceasta se bazează pe aceeași idee hiliastǎ, adică interpretarea mileniului într-un sens lumesc/într-o maniera seculara/în înțeles omenesc. Miile de ani ai Apocalipsei reprezintă de fapt viața Bisericii de acum, adică viața Harului; ai oricine trǎieşte în el poate vedea limpede ca, în comparație cu viața exterioara a oamenilor, el este cerul/raiul pe pământ. Dar acesta nu este sfârșitul. Aceasta este pregătirea noastră pentru adevărata ai veșnica Împǎrǎţie a lui Dumnezeu.

Acum avem disponibile o mulțime de cǎrţi ortodoxe ce ne pot oferi cunoştinţele de baza/elementare. Cei cu adevărat interesaţi de studierea semnelor vremii trebuie în primul rând sa fie bine versați în unele din aceste cǎrţi/sa cunoască bine măcar o parte dintre ele, sǎ le citească, sa le studieze profund/serios, şi sa le ţinǎ ca pe o mâncare de fiecare zi.

Cele mai bune lecturi nu sunt acelea bazate pe interpretarea cuiva la Apocalipsa, deoarece acum, în limba engleza, nu avem nici măcar o tâlcuire a acesteia. Cu voia lui Dumnezeu, se va tipări în curând câte ceva.

Cele mai bune cǎrţi sunt manualele/lucrările duhovnicești de căpetenie. În primul rând sunt scrierile dogmatice şi diferitele catehisme. Una dintre cele mai bune este lucrarea Sf. Ioan Damaschin din secolul VII, Despre credința ortodoxa [Dogmatica] care îndeplinește toate calitǎţile unui catehism. O lucrare mai timpurie e cea a Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, adică predici pregătite celor ce urmau sa se boteze, care parcurge întregul Crez şi expune pe larg credința Bisericii. Sunt multe astfel de cǎrţi tip catehism, mai vechi cât şi în cele mai noi. Mai recente [sec. XIX] sunt catehismele Mitropoliţilor ruşi Platon şi Filaret, care sunt mai mici şi mai simple.

Apoi exista un alt fel de cǎrţi: comentariile la Sfintele Scripturi. În limba engleza nu avem multe de felul acesta, dar avem unele din comentariile Sf. Ioan Gura de Aur. Acest sector e puțin mai slab/nu este aşa de dezvoltat în limba engleza, dar sunt multe cǎrţi şi în limba rusa pe care încă nu le avem în engleza, precum unele comentarii mai recente ale Scripturii, chiar ale Apocalipsei. Cǎrţile Arhipescopului Averchie sunt foarte bune, dar ele abia au început sa fie traduse în engleza. Cu voia lui Dumnezeu, vor fi tipărite în curând.

După care, pe lângă aceste doua tipuri de cǎrţi – catehismul de baza şi comentariile la Scriptura – mai sunt cǎrţile ortodoxe despre viața duhovniceasca: Istoria Lausiaca (ce conține relatări despre viețile monahilor din Egipt şi lupta lor duhovniceasca), Dialogurile Sf. Grigorie al Romei, Viețile Sfinților, Scara Sf. Ioan, Omiliile Sf. Macarie cel Mare, cǎrţile Sf. Ioan Cassian, Filocalia, Razboiul nevăzut şi Viața în Hristos de Sf. Ioan din Kronstadt. Aceste cǎrţi pot pune bazele unei vieţi duhovnicești autentic ortodoxe, vorbindu-ne despre lupta duhovniceasca, despre cum sa ne dam seama de amăgirile diavolilor, cum sa nu cădem în deznădejde etc. Toate ne oferă o temelie prin care putem înțelege semnele vremurilor.

Apoi avem lucrări ale unor autori mai noi, care se înscriu în/din același duh patristic al Sfinților Pǎrinţi din vechime. Exemplele principale sunt cei doi mari scriitori ai Rusiei secolului XIX, Episcopul Teofan Zăvorâtul ai Episcopul Ignatie Briancianinov, ale cǎrui cǎrţi au început deja sa apară în engleza. Cartea Episcopului Igantie, Arena, şi diferitele articole ale Episcopului Teofan se afla deja traduse în engleza. Acești autori au o importanţǎ covârșitoare, deoarece reușesc sa transmită învǎţǎtura patristica până în vremurile noastre. Ei au rezolvat deja multe chestiuni legate de modul de înțelegere al Sfinților Pǎrinţi. De exemplu, noul Orthodox Word conține un text întreg din Sf. Ignatie referitor la vămile văzduhului prin care sufletul va trece după moarte. Câteodată, citindu-i pe Sfinții Pǎrinţi, e posibil sa ne punem întrebări asupra unor subiecte pe care nu ştim cum sa le înțelegem, neștiind de fapt ceea ce Sfinții Pǎrinţi vor sa spună, drept care/iar acești pǎrinţi mai noi explica aceste texte.

Exista apoi istorii ale Bisericii care vorbesc despre modurile descoperiri lui Dumnezeu către oameni şi cum Dumnezeu lucrează cu aceștia. Lectura istoriilor vechi testamentare este foarte instructiva, deoarece evenimente asemănătoare au loc şi în Biserica Noului Testament. Avem de pilda Istoria bisericeasca a lui Eusebiu, sub forma de carte de buzunar, care continua istoria biblica de-a lungul a trei secole; ea a fost scrisa de pe poziție ortodoxa. Este foarte important sa vedem ce anume au considerat primii scriitori bisericești cǎ este important în istoria Bisericii: Martirii, Apostolii ai aşa mai departe. Așadar, toate aceste scrieri diverse ne ajuta sa dobândim/ne oferă o cunoaștere creştinǎ de baza, adică catehismele, comentariile la Scriptura, cǎrţile le despre viața duhovniceasca, cǎrţile mai recente ale Pǎrinţilor/patristice mai recente ce se înscriu în același duh ai istoriilor bisericești. Înainte sa ne scufundam în lectura cǎrţilor despre semnele vremurilor, încercând sa le descifram sensurile, trebuie sa ne însușim din toate aceste tipuri de cǎrţi cunoştinţele de baza. Toate ne pregătesc pentru a înțelege câte ceva despre semnele vremurilor. De îndată ce am început sa ne pregătim astfel, nu trebuie sa vedem demersul nostru ca pe o simpla însușire de cunoştinţe, ca hrana pentru minte, din care sa repetam anumite fraze pentru a obține interpretarea exacta a unui verset biblic, sau altceva de acest gen.

4. DISCERNÂMÂNTUL DUHOVNICESC[1]

Cel mai important lucru pe care cineva îl poate dobândi în urma îndeletnicirii cu asemenea tip de literatura, este virtutea numita discernământ. Atunci când avem în faţǎ doua fenomene care par sa fie exact la fel/asemănătoare sau întrucâtva similare unul cu celalalt, virtutea discernământului ne îngăduie sa vedem care dintre ele este adevăratǎ şi care este falsa: adică care dintre ele are duhul lui Hristos şi care duhul lui Antihrist.

Însǎşi firea lui Antihrist, cel ce voieşte a fi ultimul mare conducător al lumii şi ultimul duşman al lui Hristos, este de a fi anti-Hrist – iar ‚anti’ nu înseamnă numai ‚împotriva’ ci şi ‚imitaţie a, în locul.’ Antihristul, după cum spun toţi Sfinţii Pǎrinţi în scrierile lor despre el, va fi cineva care-l va imita pe Hristos, adică care încearcă sa-I amăgească pe oameni arătându-se pe sine ca fiind Hristos întors pe pământ. De aceea, daca cineva are vreo concepţie neclara despre Creştinism, sau citeşte Scripturile în „lumina” propriilor sale opinii (iar opiniile proprii nu pot veni decât din văzduh, care văzduh numai creştin nu este acum[2]), atunci acesta va ajunge la concluzii deosebit de anti-creştine. Văzând figura lui Antihrist, acesta va fi amăgit sa creadă ca el este Hristos. Putem da câteva exemple de cum/ale modului cum//prin care virtutea discernământului ne poate ajuta sa înţelegem unele fenomene destul de complicate. Un astfel de fenomen este Mişcarea harismatica[3]. În Indiana exista un preot grec, Eusebiu Stefanos, care rǎspândeşte aceasta mişcare în Biserica Ortodoxa. Are un număr destul de mare de adepţi şi de simpatizanţi. A fost chiar ai în Grecia şi se va duce în curând din nou acolo, unde unii oamenii sunt destul de impresionaţi de el.

Se poate vedea ca o parte din succesul sau se datorează faptului ca el provine dintr-o atmosfera bisericeasca ortodoxa în care oamenii, botezaţi ortodocşi, merg la biserica, primesc Tainele şi iau totul de-a gata. Deoarece devine o chestiune de obicei, ei nu înţeleg ca întregul sens al Bisericii este acela de a-L avea pe Hristos în inima, ci „trec,” în schimb, prin toata viaţa Bisericii ortodoxe fǎrǎ a-şi deştepta inima. În acest mod/Iatǎ un mod prin care putem ajunge pǎgâni. De fapt, ei sunt mai responsabili ca pǎgânii. Pǎgânii n-au auzit niciodată de Hristos, în timp ce persoana ce se numeşte pe sine ortodox, şi care nu ştie ce este viaţa duhovniceasca, pur si simplu nu s-a deşteptat încă spre Hristos.

Acesta este tipul de atmosfera din care provine par. Eusebiu. Dându-şi seama ca aceasta nu înseamnă decât moarte duhovniceasca – şi nu este mai puţin adevărat ca mare parte din ceea ce exista în Biserica ortodoxa este mort duhovniceşte – el vrea s-o facă sa revină/reînvie la viaţǎ. Dar necazul e acela ca chiar el aparţine aceluiaşi duh. De fapt, puteai vedea singuri ca el rareori citeşte cǎrţile ortodoxe de baza. Alege una sau doua din cele care i se par lui ca sunt conforme cu punctul sau de vedere, dar el nu are o întemeiere solida pe izvoarele ortodoxe. Nu crede ca acestea reprezintă cele mai importante lecturi.

Daca va uitaţi bine la ceea ce spun el şi alţii din aceeaşi mişcare harismatica – iar cartea noastră [Ortodoxia şi] Religia viitorului intra în detalii la acest subiect – veţi vedea ca ceea ce ei numesc renaştere spirituala sau viaţǎ duhovniceasca este de fapt ceea ce părinţi mai recenţi precum Episcopul Ignatie Briancianinov au descris foarte clar ca înşelare, adică un fel de înfierbântare a sângelui care-l înfǎţişeazǎ pe cel înşelat ca pe cineva duhovnicesc când de fapt el nici n-a gustat din realitatea duhovniceasca. Este în afara adevăratei vieţii creştine, aşa cum este ea reflectata în aceste cǎrţi de baza, precum este departe cerul de pǎmânt.

Pe lângă celelalte detalii legate de modul cum se roagă şi tipul de fenomene ce se manifesta la slujbele lor, puteai vedea limpede ca ideea de baza pe care se sprijină părintele Eusebiu împreuna cu aceşti harismatici este una falsa. Am primit ieri un număr al revistei părintelui Eusebiu, Logos. El vorbeşte acolo despre o mare revărsare a Duhului Sfânt din vremurile de pe urma, pregătitoare/cu rol pregătitor pentru venirea lui Hristos.

Se crede ca toţi creştinii trebuie sa se înnoiască, sa primească Duhul Sfânt, sa vorbească în limbi. Aceasta pregăteşte venirea lui Hristos, şi, prin urmare, înainte de venirea lui Hristos, va exista o puternica efuziune/erupţie spirituala.

Daca citiţi cu atenţie Scripturile, fǎrǎ prejudecǎţi/ fǎrǎ a va impune prejudecǎţile, chiar şi fǎrǎ a utiliza comentarii patristice, veţi vedea ca nicǎieri nu se vorbeşte despre o revǎrsare spirituala de la sfârşitul lumii. Însuşi Hristos ne spune contrariul. El ne da învǎţǎturi despre cum sa ne rugam, despre necesitatea credinţei, despre faptul ca nu trebuie sa ne smintim/slăbim etc. El ne da pilda femeii care se duce la judecător implorându-l pe acesta sa mijlocească pentru pricina ei, spunându-ne ca trebuie sa ne rugam într-un mod asemănător, sa continuam sa ne rugam până ce Dumnezeu ne va asculta şi ne va da ceea ce ne trebuie. Avem aici un exemplu temeinic despre rugăciune.

După care zice: Dar (adică: deşi v-am dat aceasta învǎţǎtura şi ca acesta este felul de a va ruga), dar, Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţǎ pe pământ? Cu alte cuvinte, deşi v-am dat toate acestea, Îmi pare ca nu va mai rǎmâne nici un creştin la sfârşitul lumii. „Va gǎsi El oare credinţǎ pe pǎmânt?” înseamnă ca nu va mai găsi aproape pe nimeni, ca nu va mai rămâne nimeni. La sfârşitul lumii nu vor fi mulţimi de oameni rugǎtori, plini de inspiraţie şi de Duhul Sfânt. Toţi Sfinţii Pǎrinţi care vorbesc despre acest subiect au în vedere marea strâmtorare de la sfârşit, spunând ca toţi creştinii autentici, vor fi ascunşi privirilor lumii, nefăcându-şi simţitǎ prezenţa. Cei care vor fi mai vizibili lumii nu vor fi creştini adevǎraţi.

Astăzi asistam la puternice renaşteri harismatice la Universitatea Notre Dame, iar în Ierusalim are loc anual o conferinţǎ despre Duhul Sfânt.[4] Şaizeci – şaptezeci de mii de oameni se aduna la un loc şi se roagă, îşi ridica mâinile şi vorbesc în limbi. Arata de parca s-ar fi întors vremea Apostolilor, dar daca ne uitam la ce se-ntâmpla de fapt acolo, veţi vedea ca nu este un duhul care ar trebui sa fie/potrivit, ci altul, diferit.

De aceea, cuvintele par. Eusebiu despre Sfântul Simeon Noul Teolog legate de cum trebuie sa cunoaştem pe Duhul Sfânt şi cum sa-L primim în mod conştient, nu sunt greşite, reprezintă o învǎţǎtura adevǎratǎ – dar daca ai un duh greşit, acea învaţǎturǎ nu se potriveşte. Iar acesta nu este duhul cel drept. Sunt multe semne care evidenţiazǎ faptul ca este un duh străin şi nu Duhul lui Dumnezeu.

Aici avem un caz în care, daca aveţi un discernământ ajutat de cunoştinţele creştine de baza, puteţi privi la un fenomen care pretinde a fi apostolic şi întocmai cu vremurile Bisericii primare, pregătita pentru A Doua Venire a lui Hristos şi, daca priviţi cu atenţie veţi vedea ca nu este acelaşi lucru, daca nu mai râu. Este exact ca în cazul celor ce vor sa construiască Templul lui Hristos. Ei îl construiesc pentru Antihrist, şi deci este cu desǎvârşire potrivnic.

Din nou, puteti vedea cum discernamântul ne îngǎduie sa apreciem alte fenomene neidentice cu fenomenele ortodoxe, care sunt lucruri noi. Când va uitaţi la ele, va miraţi de ce ar putea fi acestea. Este o atitudine obişnuita modelor intelectuale: circula ceva printre oameni, toata lumea pune mâna pe el deoarece vremurile s-au copt/sunt pregătite pentru aceasta […], iar apoi toata lumea începe sa vorbească despre acest ceva si astfel devine moda timpului. Nimeni nu ştie exact cum; doar ca toţi erau gata pentru aceasta, şi, deodată, cineva îl remarca, iar chestia începe sa circule peste tot.

---

[1] Numit în literatura duhovniceasca ai deosebirea/darul deosebirii duhurilor. Prin duhuri se pot înţelege fie anumiţi demoni [Sf. Ioan Scărarul sau Sf. Ioan Cassian vorbesc de demoni corespunzători fiecărei patimi] fie diferite învǎţǎturi fie descoperiri ale Duhului lui Dumnezeu [n. tr.].

[2] Văzduhul este considerat de Ap. Pavel ca locul prin excelenta al puterilor întunericului [cf. Ef. 6: 12]. O întreaga literatura duhovniceasca da mărturie despre aceasta. Adică demonilor le repugna atât cerul – locaşul lui Dumnezeu, cât ai pământul – viaţa oamenilor. Cred ca Părintele Serafim afirma ca acest văzduh poate constitui o sursa de „inspiraţie” inconştienta pentru cei cu păreri proprii, care văzduh pare bine racordat la „vânturile” de gândire contemporane [n. tr.].

[3] Despre Mişcarea harismatica părintele Serafim a vorbit pe larg în Ortodoxia ai religia viitorului. Aceasta nu este propriu-zis o mişcare întemeiata de cineva anume, ci un fel de încercare „renaştere” a Evangheliei prin Duhul Sfânt proliferata în special de predicatorii protestanţi ai anilor ’70-’80, extinsa puţin şi în Ortodoxie. Se pare ca reverberaţii ale acestei Mişcǎri se resimt ai în romano-catolicism care, prin diverse mijloace – nenumărate cǎrţi, organizaţii, simpozioane asociaţii harismatice, misionare sau culturale – încearcǎ sa reînvie viaţa întru Duhul Sfânt prin diferite acţiuni. Mileniul III a fost proclamat mileniul Duhului Sfânt, iar anul 2000 anul jubileu al Duhului [n. tr.].

[4] De la moartea pǎrintelui Serafim şi pânǎ astǎzi, adunǎrile, conferinţele, lucrǎrile etc. care au ca subiect persoana Duhului Sfânt s-au înmulţit vertiginos, în special în lumea romano-catolicǎ şi protestantǎ. În acest ‚duh’ se doreşte chiar şi o unire între religii şi confesiuni creştine [n. tr.].

5. RĂSTURNAREA EGALITĂŢII CREŞTINE/PRINCIPIULUI EGALITĂŢII CREŞTINE

Circulă acum o idee care pune stăpânire pe mulţi oameni: aşa-numita idee a emancipării/eliberării femeii[1]. Aceasta a luat forma preoteselor din Biserica Anglicană, dar si în Biserica Catolică, care se află în pregătiri. Desigur ca dacă priviţi cu seriozitate aceste lucruri, aşezându – vǎ undeva si cazând pe gânduri, si mai ales dacă veţi citi ceea ce spune Apostolul Pavel despre femei, toate problemele se vor risipi. E foarte clar ca aceasta e tot un fel de idee nebunească din cele noi. Dar este la fel de interesant sa privim mult mai profund la ea si sa vedem de unde vine – de ce a fost cu putinţǎ o asemenea idee, care este natura ei si ce se află în spatele ei? – căci dacă veţi pricepe meşteşugul diavolului, veţi fi puţin mai bine pregǎtiţi pentru a lupta împotriva lui.

Ideea eliberării femeii îşi are început încă de acum mai bine de două sute de ani. Desigur, putem merge mai departe, la înaintaşii lui Karl Marx, la primii socialişti, totuşi prezenţa ei concretă datează de acum aproximativ două sute de ani. Socialiştii vorbeau de o era noua, utopică, care se va instaura atunci când toate distincţiile de clasă, rasă, religie si aşa mai departe, vor fi abolite. Va fi o societate nouǎ, mǎreaţǎ, spun ei, când toţi oamenii vor fi egali. Bineînţeles cǎ aceastǎ idee s-a întemeiat iniţial pe Creştinism, dar cǎruia ei i-au stat împotrivǎ, ţintind în cele din urmă la rǎsturnarea lui[2].

Un filosof chinez de la sfârşitul secolului XIX, a reuşit, pe cât s-a putut, sa ducă această filosofie la o concluzie logică. Numele lui este K’ang Yu-Wei [1858-1927]. Nu prezintă un interes deosebit, doar ca el întrupează această filosofie a epocii, acest spirit al vremurilor. El a fost de fapt unul din precursorii lui Mao Tse-Dung si a preluării puterii de către comunişti. El si-a întemeiat ideile nu numai pe un Creştinism răsturnat, preluat de la liberalii si protestanţii din Vest, dar si pe idei budiste. El a venit cu ideea unei utopii prognozată a lua fiinţǎ, cred eu, în secolul XXI, conform profetiilor. În această utopie, toate treptele societǎţii, toate diferenţele religioase, si toate celelalte tipuri de diferenţe care pot afecta relaţiile sociale vor fi abolite. Toată lumea va dormi în dormitoare comune si vor mânca în săli comune. Uzând de ideile budiste, el a mers mai departe. Afirma ca toate distincţiile dintre sexe vor fi abolite[3]. Având o lume unită, nu mai avem nici un motiv sa ne oprim aici – mişcarea/tendinţa trebuie sa meargă mai departe. Trebuie sa aibă loc si o înlăturare a distincţiilor dintre om si animale[4]. Animalele vor intra si ele în aceastǎ împǎrǎţie, si, dacă tot aveţi animale… ştim de asemenea ca budiştii au un mare respect pentru plante si animale; de aceea, întreaga împǎrǎţie va trebuie sa intre în acest paradis, chiar împreună cu lumea neînsufleţitǎ. Astfel, la sfârşitul lumii, va fi o utopie absolută ce va cuprinde toate felurile de fiinţe care s-au amestecat în oarecare fel una cu alta, iar toatǎ lumea va fi absolut egală.

Bineînţeles cǎ, citind despre toate acestea, veţi spune ca omul trebuie sa fi fost nebun. Dar dacă priviţi mai în adâncime, veţi vedea ca viziunea lui provine dintr-o dorinţǎ adâncă de a avea un fel de fericire pe pământ. Cu toate acestea, e clar ca nici o filozofie pǎgânǎ nu poate oferi fericirea; nici o filosofie omenească nu poate da fericirea. Numai Creştinismul dǎ speranţa pentru o Împǎrǎţie care nu este din această lume. Ideea găsirii unei împǎrǎţii desǎvârşite vine din Creştinism, dar întrucât primii socialişti nu au crezut în cealaltă lume sau în Dumnezeu, au ajuns sa viseze o realizare pe pământ a acestei împǎrǎţii. Iată cum se înfǎţişeazǎ comunismul. Sigur ca, atunci când ideea este pusă în aplicare, se poate vedea limpede ce întâmplă. Aveţi experimentul Revoluţiei Franceze, care în aparenţǎ a avut idei pozitive –libertate, egalitate, fraternitate– sau a Revoluţiei Bolşevice sau a altor revoluţii comuniste din vremurile mai noi. Ultima dintre ele e cea din Cambogia, o micǎ ţarǎ sǎracǎ, care timp de trei ani a suferit un comunism absolut, unde cel puţin o pătrime din populaţia sa a fost exterminată din cauză cǎ nu se „potrivea” [didn’t fit]. Toţi cei care aveau ceva mai mult decât o educaţie liceealǎ trebuiau eliminaţi, cei care aveau păreri proprii si aşa mai departe. Acum regimul a fost răsturnat de oameni care sunt ceva mai puţin nemiloşi/cruzi, dar nu avem cine ştie ce motive de bucurie.

Aceasta ne arată cǎ odată ce încerci sa pui în lucrare aceste idei, nu obţii un paradis pe pământ, ci ceva ce seamǎnǎ mai mult a iad pe pământ. Dar si întregul experiment din ultimii şaizeci de ani din Rusia a fost o dovadă concludentă ca nu poate exista un paradis pe pământ decât în Biserica lui Hristos decât cu suferinţe sau prigoniri. Domnul nostru a proorocit ca vom primi înapoi însutit ceea ce dam, încă din această viaţǎ, dar numai cu suferinţe si prigoniri. Cei ce doresc sa aibă această fericire pe pământ fǎrǎ suferinţe si prigoniri, si chiar fǎrǎ a crede măcar în Dumnezeu, aduc iadul pe pământ.

---

[1] Mişcarea de eliberare a femeilor din America are – după cum spune si pr. Serafim – rădăcini adânci care ajung până la începutul secolului XIX, acestea au dat oarecare rod în primul sfert al secolului XX, luând amploare după anii 50, odată cu industrializarea, progresul economic, cultural etc. fenomene care au stârnit în special interesul femeii de pe continentul american si, la un nivel mai mic, a celei din toată lumea, în general. Aceasta, pǎtrunsǎ de tradiţiile bigote protestante de nuanţǎ iudaică, a fost obişnuitǎ – mai mult sau mai puţin de bǎrbat – sa se ocupe mai mult cu treburile de ordin casnic, celelalte meserii sau funcţii fiind considerate incompatibile cu condiţia ei. Cât de departe a mers eliberarea femeii se poate vedea si astăzi [n. tr.].

[2] Acestea filosofii socialiste, iluministe sau de altă natură, au fost o replică la totalitarismul romano catolic, centralist, ele provin în general din tradiţiile protestante [n. tr.].

[3] La un oarecare nivel moral această dorinţǎ – prezicere se pare ca s-a împlinit [si] în zilele noastre [n. tr].

[4] Vezi nota precedentă. La acesta a contribuit darwinismul – care ignoră demnitatea umană si divină dată omului de Dumnezeu, echivalând-o cu cea a dobitoacelor necuvântătoare, respectiv singurătatea omului din marile oraşe, care uneori îsi gǎseşte în animal un prieten mai bun decât omul. Părintele Serafim relevă totuşi [si] alte aspecte ale acestei indistincţii [n. tr].

6. INTERESUL „CREŞTIN” ÎN OZN-uri

Un al doilea exemplu de fenomen nou, despre care la prima vedere nu prea ştim ce sa spunem, este cunoscutul fenomen al OZN-urilor sau al farfuriilor zburătoare.

Exista un anume protestant de rit evanghelic, mai – sus – pomenitul Carl McIntire, o persoana foarte stricta si cinstita care se întemeiază masiv pe Scriptura. El are o emisiune radio [Reforma Secolului Douăzeci] şi un ziar. El vrea sa para foarte drept – trebuie sa ne despǎrţim de toţi cei aflaţi în apostazie/apostaţii – iar ideile lui sunt foarte atrăgătoare.

Este anti-comunist. Pe Bily Graham îl numeşte apostat, împreuna cu toţi cei care se depărtează de linia stricta a ceea ce el crede ca este drept. Din acest punct de vedere este foarte strict, si totuşi, în filosofia lui se gǎsesc lucruri dintre cele mai ciudate. De pilda, s-a apucat sa construiasca în Florida Templu din Ierusalim. Are un model al Templului şi vrea sa-l construiasca pentru a rivaliza astfel cu Disneyworld. Oamenii vin şi plătesc pentru a vedea marele Templu ce urmează a se construi, pentru ca Hristos sa vina pe pământ. Se presupune ca aceste demers va fi o buna ocazie de a da mărturie creştina/pentru Creştinism.

El şi-a făcut o pasiune şi pentru farfuriile zburătoare. În fiecare număr al ziarului sau se gǎseşte o coloana numita „Coloana OZN,” unde se vorbeşte, spre mirarea multora, despre toate lucrurile pozitive şi minunǎţiile pe care le fac aceste farfurii zburătoare. Ei ţin conferinţe şi fac filme despre ele.

Recent au apărut mai multe cǎrţi protestante despre OZN – uri, care arata destul de limpede ca ele sunt demoni. Persoana care scrie coloana din ziar s-a enervat tare pe aceste afirmaţii, spunând ca, deşi unii afirma ca aceste fiinţe sunt demoni, acest lucru nu se poate dovedi cu certitudine. El zice ca este posibil ca doar câteva dintre ele sa fie demoni, dar ca cele mai multe nu sunt demoni. El citează un caz recent în care o familie din Vestul Mijlociu a văzut o farfurie zburătoare. Farfuria a coborât, a aterizat, iar familia a văzut ca în interior se aflau câţiva omuleţi – de obicei aceştia au un metru, un metru si ceva înǎlţime – care au cântat „Aliluia.” S-au oprit, au privit în jur, după care au zburat; presupun ca n-au mai vorbit cu ei mai departe. Acest eveniment a pus familia pe gânduri; au cugetat la „Aliluia,” au început sa se gândească la Creştinism, s-au uitat prin Biblii, iar în cele din urma au ajuns la o biserica fundamentalista, unde s-au convertit la Creştinism.

Deci, spune el, aceste fiinţe trebuie sa fie un fel de oameni care ajuta la punerea aplicare a planului lui Dumnezeu de face o lume crestina, fiindcă ei au spus „Aliluia”.

Daca-l citiţi pe Episcopul Ignatie Briancianinov, veţi cunoaşte toate înşelările de care sunt capabili demonii: demonii „se roagă” pentru voi, demonii fac minuni, ei creează cele mai minunate fenomene, aduc oamenii la biserica, fac ceea ce vreti atâta timp cât va ţin în aceasta înşelare. Iar când vine vremea, va trag clapa/va face sa muşcaţi din momeala lor/va arunca în tulburare. Astfel ca aceşti oameni, care au fost convertiţi la un fel de Creştinism de către aşa-zisele fiinţe din afara spaţiului, aşteapta ca ele sa vina din nou; iar data viitoare, mesajul lor trebuie sa aibă de-a face cu Hristos, Cel ce se întoarce în curând pe pământ, sau ceva de genul acesta. Este limpede ca aici e numai lucrarea demonilor. si totul este real. Câteodată este implicata doar imaginaţia, dar când este real, acest gen de
întâmplări vine sigur de la demoni.

Este ceva elementar. Daca citiţi indiferent ce text al primilor Pǎrinţi, oricare din Vieţile Sfinţilor sau Istoria Lausiacǎ, veţi gǎsi multe cazuri în care deodată apar fiinţe. Astăzi ele apar în nave spaţiale, întrucât acesta este modul prin care demonii s-au adaptat la oamenii vremurilor; dar daca veţi înţelege cum lucrează înşelarea duhovniceasca si ce fel de meşteşugiri are diavolul, atunci nu veţi mai avea probleme în înţelegerea fenomenului farfuriilor zburătoare. Si totuşi persoana care scrie coloana OZN este un creştin fundamentalist foarte strict. Ceea ce căuta el de fapt sunt noi revelaţii de la fiinţe din afara spaţiului.

7. TREBUIE SA AVEM O VIZIUNE ORTODOXĂ ASUPRA LUMII

Haideţi sa repetăm primul punct: priveghem asupra semnelor vremii pentru a-L recunoaşte pe Hristos în momentul venirii Sale, din pricină ca au fost mulţi Hristoşi mincinoşi, mai mulţi vor veni, iar la sfârşitul efectiv al lumii va veni cineva numit antihrist. Antihristul îi va unii/aduna pe toţi cei care au fost înşelaţi sǎ gândească ca el este Hristos, iar această mulţime îi va cuprinde si pe toţi aceia a căror înţelegere a Creştinismului a ajuns la un punct critic. Îi puteţi vedea adesea pe unii oamenii care mărturisesc Creştinismul, si se pare ca multe din ideile lor sunt corecte – si care zic ca sunt în acord cu Biblia. Apoi va uitaţi ici colo si vedeţi aici o greşealǎ, acolo alta…

Nu cu mult timp în urmă, părintele Dimitrie Dudko, într-un mic ziar pe care-l conduce, zice ca la el a venit cineva care pretindea ca este creştin. Începând sa vorbească cu el, observă ca acea persoană nu este ortodoxă, si zise: De ce confesiune eşti? „O, acesta nu-i un lucru important. Suntem cu toţii creştini. Singurul lucru important este sa fim creştini” El ii spuse” „Ei, nu, nu, trebuie sa fim mai exacţi în privinţa aceasta. De pildă, daca tu eşti baptist si eu ortodox, eu cred ca avem parte de Sângele si Trupul Domnului, pe când tu nu crezi asta.” Trebuie sa fim mai stricţi, căci există multe deosebiri. Este bine sa avem următoarea atitudine: „Eu va respect si nu vreau sa ma amestec cu credinţa voastră, dar cu toate acestea există o singură cale adevǎratǎ de a crede, în ciuda altor cǎi care se îndepǎrteazǎ de adevăr. Eu trebuie sa fiu conform adevărului.” Tot astfel putem vedea ca foarte mulţi oameni dintre eterodocşi au de spus multe lucruri de folos despre acestea (despre semnele vremurilor), dar apoi rǎtǎcesc, într-o anume mǎsurǎ. În cele din urmă ţine de judecata lui Dumnezeu, nu de noi. Dar cu siguranţǎ vom vedea ce se va întâmpla dacă toate aceste mici cǎi pe care rǎtǎcesc oamenii sunt proiectate în vremurile de pe urmă, dacă oamenii încă vor crede aşa atunci când va veni sfârşitul. Aceste greşeli îi determină pe oameni, în momentul în care îl văd pe antihrist, sa creadă ca el este Hristos. În prezent există foarte multe secte care afirmă ca Hristos va veni sa împǎrǎţeascǎ timp de o mie de ani din Templul din Ierusalim. De aceea, atunci când evreii vor începe sa construiască Templul, aceste secte nu vor mai putea de bucurie deoarece, pentru ele, acesta este semnul venirii lui Hristos. Dimpotrivă, ştim foarte bine cǎ acesta este semnul venirii lui antihrist , căci Hristos nu va mai veni a Templu. Templul a fost distrus. Hristos va veni la sfârşitul vremurilor doar pentru a deschide veşnica împǎrǎţie a cerurilor. Singurul care va veni la Templu va fi Antihrist.

Aşadar, iată de ce sunt absolut necesare o înţelegere creştin – ortodoxă si o pregătire bazată pe această înţelegere. Cu cât ne apropiem mai mult de vremurile din urmă, cu atât mai necesare devin această înţelegere si pregătire.

8. O PRIVIRE ASUPRA UNOR SEMNE CONCRETE

Sa analizăm acum câteva din semnele vremurilor în care trăim, care se leagă de apropiata Venire a lui Hristos, precedată de venirea lui Antihrist. Proorocirile arătate în cap. 24 de la Sf. Matei – în primul rând, venirea hristoşilor mincinoşi, apoi războaiele, foametea, cutremurele si prigonirile – sunt greu de explicat, deoarece evenimente de acest fel se tot întâmplă de aproape doua mii de ani. Este adevărat ca acum sunt la un nivel mai mare ca înainte, dar este de asemenea adevărat ca se pot amplifica. Aceste semne sunt începutul semnelor, si încă nu sunt atât de teribile încât sa putem spune ca ne aflăm chiar în perioada ultimilor zile.

Există totuşi un semn care mi se pare foarte sugestiv pentru vremurile în care trăim, acela ce ni-L prezintă pe Hristos pe scenă. Înainte vreme nu se îngăduia cu nici un chip ca Hristos sa fie într-un fel dramatizat pe scenă, deoarece un actor nu poate decât sa-si ofere propria interpretare [strict] omenească, iar Hristos este Dumnezeu.

Poate ca în Ortodoxie nu există un canon precis în acest sens, dar întreaga viziune creştin – ortodoxă este împotriva acestei practici; mai mult, până acum câţiva ani, protestanţii si catolicii s-ar fi îngrozit de ideea vreunui actor în rolul lui Hristos. Acum a devenit un lucru obişnuit, si nu numai în contexte religioase, dar si în contexte aflate departe de tărâmul religios[1].

Godspell,[2] Jesus Christ Superstar si altele: toate acestea nu sunt altceva decât parodii blasfemiatoare care prezintă publicului un hristos în formă seculară[3]. Este deosebit de simptomatic pentru vremurile noastre deoarece prezintă chiar si celor necredincioşi o oarecare imagine a lui Hristos, astfel încât, în momentul venirii lui Antihrist, ei vor spune: „A, am văzut pe scenă/mai văzut undeva ceva asemănător. Da, el trebuie sa fie”[4].

---

[1] Vezi, de pildă, nebunia contemporană după filmul lui Mel Gibson, Ultimele patimi ale lui Hristos, respectiv nenumăratele filme „religioase” sau cu subiect „biblic,” de la posturile de televiziune [n. tr.].

[2] Vraja lui Dumnezeu, joc de cuvinte format din numele dumnezeiesc [God] si spell, unde sufixul s se presupune a fi un genitiv [n. tr.].

[3] Filmul Ultima ispită a lui Hristos, care a urmat la câţiva ani după moartea părintelui Serafim, este mult mai blasfemiator decât aceste exemple.[n. tr]

[4] Prezentarea lui Hristos în diferitele lumini antropologice sau culturale antropocentriste de către diferiţi autori sau oameni „de cultură” este atât consecinţa creării unei imagini a lui Dumnezeu de către „creştini” după chipul si asemănarea [patimilor] lor, cât si imaginea creată de unii „credincioşi” fără Biserică sau atei, care vor sa facă cultura de calitate, pentru diferite scopuri, mai puţin religioase. Oricum, prima vină aparţine Creştinismului occidental secularizat, sau istoric, cum îl numeşte M. Eliade [n. tr.]

9. RǍCIREA CRESCÂNDǍ A CREDINŢEI

O alt semn deosebit de simptomatic al vremurilor noastre este cel următor menţionat în acest capitol din Matei: ca dragostea multora se va răci. Aceasta pare a fi o caracteristică distinctivă a vremurilor noastre, dar într-o măsură mult mai mare decât în orice altă perioadă a istoriei. Aceasta se poate vedea în ceea ce poate fi numit nihilism.

Oamenii comit crime fără nici un motiv anume, nu pentru câştig, ci doar pentru senzaţia pe care o pricinuieşte, aceasta deoarece nu-L au pe Dumnezeu înlăuntrul lor. Acum, în locuri dintre cele mai diverse, se poate vedea lipsa unor relaţii normale în familii, fapt de natură sa creeze oameni insensibili, reci. Într-o societate totalitară, acest tip de oameni sunt folosiţi ca sclavi care lucrează în lagăre de concentrare sau în altă parte.

Am aflat cu toţi de recenta tragedie din Jonestown, a cărei victime i-au căzut cetăţeni americani. Oamenii de acolo erau nişte idealişti care se dedicau în întregime unei cauze. Deşi în cele din urmă a reieşit ca era vorba de fapt de o grupare comunistă, totuşi, se presupunea ca oamenii sunt creştini. Liderul era un preot al aşa-numitei Biserici a lui Hristos, una din denominaţiunile de frunte. Şi totuşi, după cum se presupune, aceşti oameni, având o oarecare conştiinţă a prezenţei lui Dumnezeu si a Creştinismului, s-au omorât unii pe alţii cu sânge rece. Cei care au băut si au administrat otrava copiilor lor au făcut-o cu fetele calme/împăciuite/împăcate. Nu-i nici o problemă, este doar de datoria ta, asta ţi s-a spus sa faci. Despre acest fel de răceală vorbeşte Hristos. Orice fel de căldură umană firească a fost abolită/înlăturată pentru ca Hristos a plecat de la inima/uşa inimii; nu mai e Dumnezeu. Este un semn înfricoşător al vremurilor noastre. Însăşi faptul ca s-a întâmplat în Jonestown este un avertisment, deoarece pare ca se vor întâmpla lucruri mult mai înfricoşătoare. Este foarte clar ca aceasta este lucrarea lui Satan.

Cu un an sau doi înainte de acest eveniment, am auzit si de cele întâmplate în Cambogia. Un mic partid de oameni – zece sau douăzeci cu totul – au luat puterea unei ţări întregi ucigând fără mila cel puţin două milioane de oameni, întemeiaţi pe nişte idei abstracte. Ne vom întoarce la ţară, spuneau ei; pentru aceasta, toată lumea trebuie sa părăsească oraşele. Dacă nu poţi părăsi oraşul, vei muri. Pacienţii spitalelor au trebuit sa plece de pe mesele de operaţie, si dacă nu puteau merge, erau ucişi – erau împuşcaţi si aruncaţi într-un şanţ/canal. Cadavrele erau strânse în oraşe – era groaznic.

Acelaşi lucru s-a întâmplat si în Jonestown: răceală întemeiată pe o idee – care arata a idealism – instaurării comunismului pe pământ. Reiese de aici ca Dostoievsky avea dreptate. În cartea sa, Demoni/Demonizaţii [engl. The Possessed = demonizaţii], scrisă în 1870, era un personaj rus numit Şigalov, un teoretician, care avea o teorie absolută a modului prin care comunismul putea fi instaurat pe pământ. El credea ca statul ideal de pe pământ va fi comunismul autentic. Din nefericire, spunea el, pentru a face fericiţi şaizeci de milioane de oameni, trebuie sa ucizi o sută de milioane. Dar acei şaizeci de milioane de oameni vor fi mai fericiţi ca oricine altcineva care a fost fericit vreodată, iar suta de milioane de oameni vor fi o masa fertilă pentru viitorul paradis mondial. Se întâmplă ca începând cu 1917, Rusia a avut lipsă exact de o sută de milioane de oameni, din care cel puţin şaizeci de milioane au fost ucişi chiar de sovieticii.

Aşadar, iată un semn foarte prezent în vremurile noastre: răcirea dragostei. Această răceală este răspândită nu numai prin lume în general, ci si printre creştini.

Apoi avem un alt semn, care în vremurile noastre a atins proporţii fără precedent: Evanghelia este propovăduită la toate neamurile. Se ştie foarte bine ca textul Evangheliei este răspândit în aproape toate limbile vorbite de pe pământ – cred ca în cel puţin o mie de limbi. Mai mult, Evanghelia Ortodoxă este propovăduită acum în toată Africa.

Revistele noastre le trimitem în Uganda si Kenya, de unde primim si scrisori de răspuns – scrisori foarte mişcătoare de la tineri africani convertiţi la Ortodoxie. Au un respect profund pentru episcopul lor; merg la seminar. Este evident ca acestor oameni din Africa li se oferă un simţire foarte ortodoxă. Sunt oameni foarte simplii. Ortodoxia nu trebuie sa apară foarte complicată dacă cei cărora li se propovăduieşte Evanghelia sunt oameni simpli. Oamenii încep sa se zăpăcească doar atunci când alţii vin sa-i provoace, încearcă sa dea o interpretare exagerată, anume ca preoţii si episcopii ar trebui înlăturaţi/daţi deoparte. Dacă li se propovăduieşte Evanghelia ortodoxă, oamenii simplii reacţionează cum aşa cum au făcut-o dintotdeauna în trecut. Problema e, mai degrabă, cu oamenii complicaţi.

10. TEMPLUL DIN IERUSALIM

Urmează acum semnul urâciunii pustiirii si toate cele legate de Templul din Ierusalim. Pentru prima dată în istorie, acesta a devenit o posibilitate reală. Reconstruirea Templului a fost încercată o singură dată în secolul IV. Cunoaşterea acestui aspect este un foarte bun exemplu al modului cum ne poate lumina lectura istoriei Bisericii. În secolul IV avem mai multe izvoare care o menţionează: Sf. Chiril o menţionează, precum si alţi istorici ai timpului. Iulian Apostatul, ca unul care si-a făcut o pasiune din a răsturna Creştinismul, a hotărât ca, deoarece Hristos a profeţit ca nu va rămâne piatră pe piatră din Templu, dacă el ar reconstrui Templul, ar dovedi ca Hristos este un impostor si, astfel, păgânismul ar fi revigorat. Astfel ca a purces cu tot dinadinsul la invitarea iudeilor înapoi în Ierusalim, care au început reconstruirea Templului cu binecuvântarea lui Iulian Apostatul. Ei construiau câte puţin în timpul zilei, iar doua zi dimineaţa, când veneau din nou, toate pietrele erau la pământ. Au încercat din nou, iar din pământ au început sa iasă mingi de foc. Toţi istoricii s-au pus de acord în privinţa acestui episod. Numai istoricii raţionalişti moderni, văzând ca nu se pot nega cu nici un chip textele si ca ceva tot s-a întâmplat, au început sa afirme lucruri de genul: „Trebuie sa fi dat de petrol,” sau „de vreun canal/pungă de gaze.” Era limpede ca a fost o minune a lui Dumnezeu care se împotrivea construiri templului, deoarece nu era timpul – Templul urma sa fie construit numai la sfârşitul lumii. Oricum, încercările lor au eşuat, ei renunţând în final la lucrare. Din cele câteva pietre care au rămas, nici una n-a rămas pe cealaltă. Astfel ca proorocia sa împlinit în vremea lui Iulian Apostatul.

Dar acum, începând cu 1967, locul pe care a fost aşezat Templul este în mâinile evreilor. De aceea, pentru prima dată devine foarte posibil ca Templul sa fie construit. Singurul lucru care sta în calea evreilor este marea moschee a musulmanilor de acolo. Dacă aceasta va fi distrusă, este foarte probabil ca după aceasta va urma un război.

Numai începând cu anul 1948 a putut exista un stat separat al evreilor în Ţara Sfânta. Venirea lui Antihrist se va datora evreilor necredincioşi. El se va apropia întâi de iudei, apoi de întreaga lume prin evrei; iar rămăşiţa credincioasă a evreilor se va converti la sfârşit la Creştinism numai după ce vor avea loc toate acestea.

Astfel ca acest semn al Templului este unul foarte mare/de proporţii. Când vedem ca Templul este pe cale de a fi construit, atunci vom şti ca timpul este aproape, fiindcă acesta este hotărât a fi chiar unul dintre semnele sfârşitului. Desigur ca până acum nu s-a construit nimic, dar circulă tot felul de zvonuri conform cărora s-au făcut unele planuri ca se adună pietrele etc. Este clar ca evreii se gândesc la el.

11. ALTE SEMNE

Un alt semn este faptul ca atunci când va veni, Antihrist trebuie sa fie si conducătorul lumii, iar acest lucru s-a făcut posibil numai în vremurile noastre, adică ca un om sa poată conduce întreaga lume. Toate imperiile de până acum au putut domni doar asupra unei părţi din lume, iar înaintea dezvoltării mijloacelor de comunicare moderne, era cu neputinţă ca un singur om sa domnească peste o lume întreaga.

Mai mult decât atât, odată cu dezvoltarea comunicaţiilor, cu bombele atomice si cu armamentul sofisticat, posibilitatea unei catastrofe mondiale devine de acum tot mai probabilă/mai mare ca niciodată. Este evident ca următorul război va fi cel mai distrugător din istoria omenirii, si probabil ca va pricinui, în primele lui zile, mai multe stricăciuni decât au fost în toate războaiele din istorie. Pe lângă bombele atomice mai sunt diferitele arme bacteriologice utilizate în răspândirea epidemiilor printre oameni, gaze otrăvitoare si alte tipuri de invenţii fantastice ce pot fi folosite într-un război total.

De asemenea, faptul ca toţi locuitorii lumii se află într-o legătură mai strânsa ca niciodată, înseamnă ca în momentul în care într-o ţară va veni o catastrofă de proporţii – o strâmtorare sau ceva de acest gen – atunci tot restul lumii va fi afectat. Am văzut ceva asemănător în anii 1930, când a avut loc Marea Depresiune Economică [Great Depression] din America ale cărei urmări s-au resimţit si în Europa. Este evident ca în viitor se va întâmpla ceva mult mai rău. Dacă o ţară va suferi de foame sau dacă în Canada, Australia, America sau Rusia se pierde o recoltă – cele patru ţări care asigură hrana multor populaţii – imaginaţi-vă prin ce suferinţă va trece o lume întreagă.

12. UN AVERTISMENT CELOR ATRASI CǍTRE ÎNTUNERIC ŞI PIERZANIE

Toate aceste semne ale vremurilor sunt deosebit de negative. Sunt semne care vestesc colapsul acestei lumi, ne indică ca sfârşitul lumii este aproape si ca Antihrist este pe cale sa vină. Este foarte uşor sa stăm si sa privim la ele, cazând într-o stare care ne îndeamnă la căutarea exclusivă a semnelor negative. De fapt, oricine si-ar putea dezvolta o întreagă personalitate – un tip negativ de personalitate – întemeiat pe aceasta.

Ori de câte ori apare vreo ştire, auzim spunându-se: „A, da, bineînţeles, asta e si va fi si mai rău.” Vine o altă ştire, si altcineva spune: „Da, da, este clar ce se va întâmpla, dar acum o sa fie mai rău ca aceea.” Orice constatare a cuiva poate fi privit apoi ca o împlinire a vremurilor groazei.

Din pricina faptului ca veştile din vremea noastră sunt rareori bune, este de dorit sa le conştientizăm cum se cuvine pe toate, fără a afişa vreun optimism nechibzuit/deşart.

Deşi, în acelaşi timp, trebuie sa avem în vedere scopul precis al privegherii noastre. Urmărim semnele vremurilor nu pur si simplu pentru a afla timpul venirii lui Antihrist. Acesta e mai degrabă un amănunt secundar. Urmărim semnele vremurilor ca sa cunoaştem când va veni Hristos. Este un lucru de căpetenie pe care trebuie să-l reţinem pentru a nu fi doborâţi de întunecime, depresie, ori de vreo tendinţă de retragere, în scopul adunării de hrană pentru o mare catastrofă. N-ar fi un lucru chibzuit. Trebuie sa fim mai degrabă tot mai creştini, adică sa ne gândim la aproapele nostru, încercând sa-i ajutăm pe alţii. Dar dacă noi înşine suntem insensibili/reci, întunecaţi si pesimişti, noi participăm astfel la răceala ca semn al sfârşitului. Trebuie sa ne unească un duh plin de căldură prin care sa ne ajutăm reciproc. Acesta este un semn al Creştinismului. Dacă priviţi în istorie (un alt motiv de a citi istorie bisericească), veţi vedea că de-a lungul întregii istorii a omenirii, în tot Vechiul Testament, în Noul Testament si în toate împărăţiile creştine de după aceea – si dacă priviţi la lumea păgână, aceeaşi poveste – veţi observa un timp continuu/neîncetat al suferinţelor. Acolo unde creştinii sunt prezenţi/implicaţi, avem ispite/încercări si prigoniri, dar prin toate acestea creştinii au dobândit împărăţia cerurilor. De aceea, odată cu venirea prigonirilor, nu avem decât pricină de bucurie.

În micul ziar al părintelui Dimitrie Dudko, se relatează un mic incident destul de interesant. O femeie din Rusia a fot internată într-o clinică de psihiatrie pe motiv ca-si făcea semnul crucii unde nu se cuvine, ca poartă o cruce sau ceva de genul acesta. Părintele Dudko a plecat spre Moscova împreună cu fiii săi duhovniceşti, s-a dus la clinică, a aranjat o întâlnire si a vorbit cu medicul, iar în final l-a convins ca nu e bine ca ea sa rămână acolo. Părintele Dudko spune: „Le e teamă de noi, deoarece atunci când faci presiuni asupra lor, spun ca de fapt nu există vreo lege specială prin care s-o ţină acolo.” Astfel ca s-au hotărât sa-i dea drumul, după ce stătuse acolo timp de o săptămână. Cât vreme a stat acolo i s-au administrat diferite medicamente si „inoculări,” încercând sa o doboare psihic, scăpând-o astfel de religia asta a ei. Era puţin şocată când a ieşit. S-a aşezat pe o bancă undeva în afara clinicii si a început sa vorbească. „ştiţi,” zise ea, „când am fost acolo si ma tratau aşa de rău, eram liniştită, deoarece simţeam ca era Cineva lângă mine care mă păzea; dar de îndată ce am ieşit de acolo, deodată m-a cuprins frica. Acum sunt neliniştită si ma tem ca vor veni din nou după mine, ca poliţia secretă se uită chiar de după colţ.” Este evident de ce simţea aşa. Când te afli în poziţia de prigonit, Hristos este cu tine, pentru ca suferi pentru El. Iar când eşti în afară, atunci nu este sigur dacă e posibil sa te mai întorci în acea poziţie. Începi sa te întorci la înţelegerea omenească. Când te afli acolo nu ai pe nimeni pe care sa te poţi bizui, drept care ai nevoie de Hristos. Dacă nu-L ai pe Hristos, nu ai nimic. Când eşti afară, începi sa devii calculat, sa te încrezi în tine, pierzându-l astfel pe Hristos.