Cuviosul Seraphim Rose

Ianuarie 28, 2009

P. Johnson – Pr. Serafim Rose si stiinta secolului al XXI-lea – Teza stramosului comun

„Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Ieromonah Seraphim Rose

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

Deosebirea între aşa-zisa incontestabilă „realitate de fapt a evoluţiei” şi „teoria lui Darwin” este obscură, pentru bunul motiv că simpla existenţă a unui model de înrudire nu are mare însemnătate fără existenţa unei teorii care să explice cum anume a apărut acel model. „Faptul” acesta este de obicei descris ca „existenţa unui strămoş comun”, afirmaţie ce înseamnă că oa­menii (şi celelalte animale) au un strămoş comun cu plantele, ciupercile şi bacteriile. Presupusa dovadă a acestui fapt este aceea că vieţuitoarele există în grupuri, iar grupurile sunt legate printr-o serie de asemănări mai mari sau mai mici. Oamenii sunt asemănători în multe privinţe cu maimuţele, ceva mai puţin asemănători cu iepurii, încă şi mai puţin asemănători cu şerpii, încă şi mai puţin asemănători cu copacii, şi aşa mai departe. Toate grupurile disparate din ordinea clasificării (bacterii, plante, animale etc.) au o bază biochimică comună care arată că provin dintr-o obârşie comună. Explicaţia darwinistă a modelului spune că ea rezultă din existenţa unui strămoş co­mun, grupurile cu cel mai mare grad de asemănare fiind cele care au stră­moşi comuni relativ recenţi. în realitate, strămoşii comuni sunt postulatele unei teorii ce tinde să explice faptul clasificării sau înrudirii.

Teza „strămoşilor” presupune un proces de schimbare treptată foarte în­delungat, întrucât progeniturile diferă foarte puţin de părinţi în fiecare gene­raţie. Deci teza strămoşilor comuni presupune nu numai existenţa acestor strămoşi pe pământ, ci şi existenţa unor şiruri foarte lungi de descendenţă treptată ce legau pe vechii strămoşi de prezumtivii lor urmaşi moderni. Ni­mic din aceste lucruri nu este confirmat de studiul fosilelor, însă darwiniştii cred că procesul trebuie totuşi să fi avut loc, socotind că este singura expli­caţie ştiinţifică (adică naturalistă) a modelului vieţii.

Dimpotrivă, un model ce arată existenţa unor asemănări mai mari sau mai mici, sau al unor variaţii în cadrul unui tipar fundamental, pare mai curând să dovedească existenţa unui plan comun decât a unui proces natural de evo­luţie. Acest lucru a fost demonstrat în mod neintenţionat într-o carte din 1990, scrisă de un zoolog darwinist care ilustra „realitatea de fapt” a evo­luţiei citând exemplul unei linii de automobile:

„Totul evoluează, în sensul unei descendenţe cu modificări, fie că e vorba de politica guvernamentală, religie, maşini de curse sau organisme. Revoluţionara Corvette din fibre de sticlă a evoluat din strămoşi automotori mult mai modeşti din 1953. Printre alte puncte de vârf din perfecţio­narea evolutivă a maşinii Corvette se numără modelul din 1962, în care originalul de 102 inci a fost redus la 98 de inci, introducându-se şi noul cuplaj strâns de tip Stingray; modelul din 1968, premergătorul morfolo­giei Corvette de astăzi, care a apărut cu acoperiş decapotabil; şi modelul aniversar de argint din 1978, cu model de spate închis ermetic. Versiunea de azi este urmarea perfecţionărilor ce s-au acumulat din 1953 pas cu pas. Lucrul cel mai importat este faptul că Corvette a evoluat printr-un proces de selecţie, exercitat asupra variaţilor ce au dus la o serie de forme tranziţionale şi la un final destul de diferit de punctul de pornire. Un proces similar modelează şi evoluţia organismelor.”

Evident că maşinile Corvette, asemeni organismelor, au trăsături comune, fiindcă au fost concepute în mintea unui proiectant, iar nu fiindcă le-ar fi al­cătuit vreun proces inconştient. Cu alte cuvinte, faptul înrudirii nu este o do­vadă a existenţei unui mecanism de creaţie pur naturalist sau inconştient. Simfoniile lui Beethoven urmează modelul unui plan comun cu variaţii, dar acest model nu poate nicidecum să vină în sprijinul teoriei că simfoniile s-au compus singure, fără nici un ajutor din partea lui Beethoven.

Teoria evoluţiei este astăzi într-o stare de confuzie, în care marile perso­nalităţi precum Stephen Jay Gould şi Richard Dawkins se contrazic puternic în ce priveşte felul cum se presupune că ar fi avut loc evoluţia (pentru trece­rea în  revistă a acestor dispute majore vezi capitolul 4 din cartea mea Reason in the Balance). Aceşti ideologi aflaţi în război au un program de acelaşi tip, dar e mai curând un program filosofic, decât unul ştiinţific. Singurul lucru cu care sunt de acord, fie ce-o fi, este faptul că Dumnezeu trebuie scos afară din cadru. Aceasta ne duce la a treia şi cea mai importantă parte a definirii evoluţiei.

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: