Cuviosul Seraphim Rose

Ianuarie 26, 2009

P. Johnson – Pr. Serafim Rose si stiinta secolului al XXI-lea – Mecanismul evolutiei

„Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Ieromonah Seraphim Rose

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

Evoluţia biologică este, în fond, o teorie a schimbării, ce îşi propune să explice cum este cu putinţă ca un tip de organism să se schimbe în ceva complet diferit. Ea încearcă totodată să explice cum anume pot lua fiinţă organe şi organisme biologice extrem de complexe fără a fi nevoie de un Crea­tor supranatural. Eminentul darwinist Richard Dawkins a explicat că „Bio­logia înseamnă studierea unor lucruri complicate ce apar ca şi cum ar fi fost proiectate cu un anumit scop”. Cu toate acestea, Dawkins spune că Darwin „a făcut posibil să devii un ateu desăvârşit din punct de vedere intelectual” explicând cum un mecanism material lipsit de inteligenţă a putut săvârşi aparenta minune a creaţiei biologice. Iată deci că mecanismul este centrul teoriei, cum explica însuşi Darwin:

„Examinând Originea speciilor, este de aşteptat ca naturalistul ce re­flectează la afinităţile reciproce ale fiinţelor organice, la legăturile lor embriologice, distribuţia lor geografică, succesiunea geologică şi alte lu­cruri de acelaşi tip, să ajungă la concluzia că speciile nu au fost create in­dependent una de alta, ci au descins, ca varietăţi, din alte specii. Cu toate acestea, o astfel de concluzie, chiar bine întemeiată, nu va fi satisfăcătoa­re până ce se va putea arăta cum anume nenumăratele specii ce populează lumea au fost modificate, astfel încât să dobândească acea desăvârşire a alcătuirii şi coadaptării care cu atâta îndreptăţire ne stârneşte admiraţia.” Cu alte cuvinte, postulând doar că schimbarea a avut loc, sau că speciile primitive sunt „strămoşii” speciilor moderne, nu se trece mai departe de o cre­aţie specială, până ce nu se specifică un mecanism de schimbare. Experienţa noastră spune că „asemănarea naşte asemănare”. O maimuţă nu naşte nici­odată o fiinţă umană (sau invers), şi este încă şi mai de neconceput ca o bac­terie să dea naştere unui fluture. Deci cum anume face un fel de organism să se schimbe în ceva complet diferit ? Şi, mai ales, cum reuşeşte acest proces de schimbare să construiască noi organe complexe (precum ochii, aripile, rinichii sau creierul) care nu existau anterior ? Originea minţii umane este desigur problema cea mai mare, iar Dawkins recunoaşte amploarea acestei probleme:

„Cărţile de fizică par complicate, dar […] obiectele şi fenomenele de­scrise într-o carte de fizică sunt mai simple decât o singură celulă din tru­pul autorului ei. Iar autorul e alcătuit din trilioane de asemenea celule, multe dintre ele diferite una de alta, organizate cu o arhitectură complica­tă şi o inginerie de precizie într-o maşina funcţională capabilă să scrie o carte […]. Fiecare nucleu […] conţine o bază de date codate digital, mai ma­re în ce priveşte conţinutul de informaţie decât toate cele 30 de volume ale; Enciclopediei Britanice puse laolaltă. Iar această cifră este valabilă pentru ‘   fiecare celulă, nu pentru toate celulele corpului luate împreună.”

Cum anume face un proces material nesupravegheat ca să creeze o minu­năţie atât de complicată, mult mai complexă decât un computer sau o navă spaţială ?

Răspunsul darwinist spune că schimbări minuscule – de tipul variaţiilor ce apar la fiecare generaţie, diferenţiind organismul juvenil de părinţii săi -se acumulează treptat de-a lungul mai multor generaţii, până când produc un cu totul alt fel de creatură, cu noi organe şi trăsături rezultate din adaptare. Nu s-a putut arăta niciodată că mecanismul acesta ar fi fost în stare să gene­reze altceva decât variaţii minore (de tipul creşterii şi descreşterii mărimii ciocului la cintezoi, sau variaţii ale frecvenţei relative a exemplarelor de cu­loare deschisă sau închisă la o populaţie de molii). Fiind însă singura posibi­litate naturalistă ce este cât de cât plauzibilă, darwiniştii extrapolează cu frenezie pornind de la aceste exemple triviale, spre a postula un mecanism capabil să creeze nenumărate minuni de adaptare, inclusiv creierul uman. Asemenea pretenţii sunt slab argumentate, ca să nu zicem mai rău, iar în ul­timii ani s-au lovit de exemple contrare de nedepăşit. Amănuntele se găsesc în cartea mea Darwin on Trial (Darwin sub acuzaţie) şi în diferite articole ce sunt reunite pe web-site-ul meu (http://www.arn.org). Foarte pe scurt, iată două dintre categoriile independente de dovezi ce sunt decisive:

1. Staza fosilă. Arhiva fosiliferă e caracterizată în mare măsură de un mo­del ce indică apariţia bruscă urmată de stază. Noi tipuri de organisme apar dintr-o dată şi deplin formate, rămânând practic neschimbate în continuare. Modelul poate fi eventual folosit în sprijinul afirmaţiei că creaţia nu a avut loc doar la început, ci de-a lungul întregii istorii a pământului (admiţând că datarea rocilor este corectă), dar refuză în orice caz să susţină pretenţia cheie a darwinismului că un fel de creaturi se schimbă, pas cu pas, în ceva complet diferit. Modelul nu se poate atribui nici unui fel de lacună în arhiva fosiliferă, căci el este mai evident şi incontestabil tocmai în acele domenii (în special al nevertebratelor marine) unde datele sânt cât se poate de complete.

Starea cu totul anti-darwinistă a arhivei fosilifere era cunoscută dintotdeauna iniţiaţilor ca „secretul de fabricaţie al paleontologiei”, dar a ajuns în atenţia publicului pentru prima oară în anii optzeci, datorită publicităţii făcu­te teoriei evoluţiei de către „echilibrele punctuale”. Teoria încerca să împace darwinismul cu modelul apariţiei bruşte şi al stazei, presupunând că o evolu­ţie semnificativă are loc în grupuri mici, care se îndepărtează de populaţia principală (neschimbătoare), apoi reapar ca noi specii fără a lăsa urme ale transformării în arhiva fosiliferă. Prin acest mijloc, absenţa dovezilor în fa­voarea evoluţiei a fost transformată în dovadă a unei evoluţii invizibile. în memorabilele cuvinte (1995) ale lui Niles Eldredge, unul din întemeietorii teoriei echilibrelor punctuale, „Evoluţia nu poate avea loc la nesfârşit altundeva. Iată de ce arhiva fosiliferă i-a izbit pe mulţi paleontologi ce încercau cu disperare să afle câte ceva despre evoluţie”.

Aşa cum sugerează şi remarca lui Eldredge, acest spectaculos model al infirmării fosile persistă chiar după un secol de eforturi susţinute ale paleon­tologilor darwinişti de a găsi dovezi în sprijinul îndrăgitei lor teorii. Orice fosilă îndoielnică care ar fi putut să fie interpretată cât de cât ca o formă in­termediară în tranziţia darwinistă a fost citată ca dovadă că darwinismul este corect şi totuşi, chiar după aceste eforturi eroice, marea majoritate a arhivei fosilifere este absolut la fel de incompatibilă cu aşteptările darwiniste pe cât era atunci când Darwin a propus teoria, în 1859.

2. Complexitatea ireductibilă. Cartea specialistului în biologie molecula­ră Michael Behe, din 1996, a adus în atenţia publicului faptul că sistemele biologice la nivel molecular sunt de o complexitate ireductibilă. Aceasta în­seamnă că ele sunt alcătuite din mai multe părţi şi subsisteme complicate, care trebuie să se afle toate la locul lor pentru ca sistemul în întregul său să poată îndeplini o funcţie utilă. Cu alte cuvinte, aceste complicate sisteme nu se pot construi pas cu pas, cum pretinde teoria darwinistă, iar specialiştii în biologie moleculară nici măcar nu încearcă să prezinte scenarii amănunţite despre cum anume le-ar fi putut produce evoluţia. Ca şi staza predominantă din arhiva fosiliferă, complexitatea ireductibilă la nivel molecular era de mult timp cunoscută specialiştilor, dar fusese ţinută ascunsă de atenţia publi­cului, fiindcă biologii nu ştiau cum să o explice într-un cadru darwinist. Aceasta ilustrează fenomenul descris în chip strălucit de Thomas Kuhn: fap­tele ce nu se potrivesc cu paradigma ştiinţifică dominantă tind a fi ignorate în mod sistematic, abătându-se de la cercetările aflate pe ordinea de zi.

Când li se pun în faţă dovezile zdrobitoare împotriva mecanismului dar­winist şi li se aminteşte lipsa dovezilor concrete în favoarea lui, darwiniştii tind să se retragă pe o poziţie socotită a fi mai uşor de apărat. Ei fac distinc­ţie între „teoria lui Darwin ca atare”, despre care admit că este vulnerabilă, şi ceea ce numesc „realitatea de fapt a evoluţiei”, despre care pretind că ar fi incontestabilă. Ajungem astfel la a doua temă.

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: