Cuviosul Seraphim Rose

Ianuarie 25, 2009

P. Johnson – Pr. Serafim Rose si stiinta secolului al XXI-lea – Introducere (2)

„Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor”

Ieromonah Seraphim Rose

Editura Sophia, Bucureşti, 2006

După aceste comentarii introductive, voi explica câteva din confuziile obişnuite în privinţa problemelor ştiinţifice, cu care s-a confruntat Părintele Serafim, încercând ca pe parcurs să aduc la zi discuţia sa. Gândirea Părinte­ lui Serafim era cu totul divergentă faţă de ştiinţa secolului douăzeci, ştiinţă modelată de aprioricul ei ataşament faţă de materialismul metafizic. Este totuşi cu putinţă ca ştiinţa secolului viitor să fie mai modestă, şi deci mai realistă, caz în care Părintele Serafim ar putea să fi fost un om ce se afla cu mult înaintea epocii sale.

Ce este „evoluţia” ?

O definiţie succintă şi exactă a „evoluţiei”, în accepţia dată termenului de majoritatea savanţilor şi profesorilor de ştiinţe de astăzi, apare în declaraţia orientării oficiale (USA, 1995) a Asociaţiei Naţionale a Profesorilor de Bio­logie (NABT):

„Diversitatea vieţii pe pământ este rezultatul evoluţiei: un proces ne­ supravegheat, impersonal, imprevizibil şi natural de descendenţă tempo­rală cu modificări genetice, influenţat de selecţia naturală, întâmplare, împrejurări istorice şi schimbări de mediu.”

Definiţia cuprinde trei elemente:

1.     evoluţia este un proces nesupravegheat şi impersonal – adică nu este dirijată şi călăuzită de Dumnezeu;

2.     evoluţia e un proces natural de descendenţă prin modificare, prin care toate organismele vii de astăzi descind, printr-un proces natural, dintr-un singur strămoş primordial, care şi el a evoluat (fără ajutor supranatural) din
elemente chimice neînsufleţite;

3.     mecanismul evoluţiei este o combinaţie de neprevăzute modificări ge­netice (întâmplare) şi selecţie naturală, operând în contextul împrejurărilor istorice şi schimbărilor de mediu.

Voi discuta mai jos cele trei elemente, în ordine inversă. Mai întâi însă, trebuie să corectez cu fermitate una dintre numeroasele greşeli de înţelegere ale Doctorului Kalomiros. Nu orice tip de schimbare din natură constituie „evoluţie”, în sensul de azi al termenului. Creşterea unui stejar uriaş dintr-o ghindă nu este evoluţie, cum nu este nici dezvoltarea pruncului uman din embrion, în pântecele mamei. Aceste procese, ţinând de ceea ce biologii nu­mesc „dezvoltare”, sunt fundamental diferite de evoluţia biologică, căci sunt programate prin informaţia moştenită de la părinţi, fiind deci cu totul pre­vizibile. Un embrion uman nu devine niciodată un alt fel de animal, ci doar o fiinţă umană, iar o ghindă nu se abate niciodată de la calea programată, spre a deveni pin sau o tufă de trandafiri.

Dăinuie încă printre evoluţionişti o legendă care spune că „ontogenia re­capitulează filogenia”; adică dezvoltarea fătului uman în pântece este un fel de refacere a istoriei evoluţiei, embrionul trecând de la stadiul de peşte la cel de reptilă şi aşa mai departe. Acest fenomen inexistent e numit adesea „Le­gea lui Haeckel”, după cel mai cunoscut discipol german al lui Darwin. Sub o altă formă, „Legea” afirmă că embrionul trece nu prin stadiile adulte, ci prin formele embrionare ale formelor timpurii, „ancestrale”. În oricare dintre formele ei, „Legea” nu există, şi nu e susţinută de embriologii acreditaţi în literatura de specialitate. Se pot totuşi găsi unele stadii ce apar ici şi colo, cu caracteristici care, cu puţină imaginaţie, pot fi făcute să se încadreze în Legea lui Haeckel, iar acestea sunt mereu citate în lucrările de popularizare ca dovezi ale „evoluţiei”. Exemplul cel mai faimos este cel al presupuselor „fante branhiale” ale embrionului uman într-un anumit stadiu de dezvoltare, deşi acele fante nu sunt branhii şi nu devin niciodată branhii.

Deşi Legea lui Haeckel a fost discreditată cu multe zeci de ani în urmă, ea exercită o fascinaţie atât de irezistibilă asupra imaginaţiei darwiniste, în­cât este încă predată în multe şcoli din întreaga lume. Chiar muzee şi uni­versităţi onorabile continuă să propage o anumită versiune a ei, într-o formă vagă şi neatacabilă. Iată, de pildă, ce are de spus pagina de Internet a Muze­ului de Paleontologie de la Berkeley University din California despre Legea lui Haeckel:

„«Legea recapitulării» a fost discreditată încă de la începutul secolului douăzeci. Morfologii şi biologii experimentalişti au arătat că nu există o corespondenţă pas cu pas între filogenie şi ontogenie. Deşi o formă radi­cală de recapitulare este incorectă, filogenia şi ontogenia sunt întreţesute, mulţi biologi începând atât să exploreze, cât şi să înţeleagă bazele acestei legături.”

În fapt, cercetarea embriologică a demonstrat că este vorba de un proces riguros orientat, ce nu se potriveşte cu paradigma darwinistă. Efortul de a altera procesul prin inducerea de mutaţii poate produce diformităţi de tot felul, dar ele nu reuşesc să schimbe calea de dezvoltare aşa încât embrionul să se dezvolte într-o creatură viabilă de un tip diferit.

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: