Cuviosul Seraphim Rose

Iunie 5, 2008

Ortodoxia si Religia Viitorului – Ecumenismul „crestin” si cel necrestin


„Ortodoxia şi Religia Viitorului”

Ieromonah Serafim Rose

Trad: Mihaela Grosu

2. Ecumenismul „crestin” si cel necrestin


În cel mai bun caz ecumenismul asa-zis crestin poate să reprezinte greseala neintentionată si care, deci, se poate bucura de circumstante atenuante – prin care Bisericile Protestantă si Romano-Catolică nu îsi dau seama că Biserica lui Hristos există deja si că ele fiintează în afara ei. „Dialogul cu religiile necrestine” însă este cu lotul altceva, el însemnând o îndepărtare constientă si voluntară de o anumită constiintă de sine a crestinului, constiintă de care nu se leapădă nici unii dintre protestantii si catolicii de astăzi (din ce în ce mai rar, e drept). Acest dialog nu poate fi nicidecum socotit dialog al bunelor intentii, ci mai curând o „sugestionare” de tip demonic care nu poate prinde decât la cei care deja s-au îndepărtat atât de mult de învătătura crestină, încât au devenit practic păgâni, închinători la „dumnezeul veacului acestuia” (II Cor. 4,4). Sau altfel spus „închinători ai lui Satan si următori ai feluritelor mode intelectuale pe care acest puternic dumnezeu este capabil să le inspire”.


Ecumenismul „crestin” se bazează mai ales pe sentimentul vag, dar care cuprinde un sâmbure de adevăr, că există „un crestinism comun” împărtăsit de multi insi, care nu cugetă prea mult la Biserică, sau care nu prea respectă preceptele ei. Acest ecumenism doreste cumva să „clădească” o Biserică care să-i cuprindă pe toti acesti „crestini” indiferenti. Dar atunci care este suportul comun pe care se bazează „dialogul cu necrestinii”? Care ar putea fi terenul pe care să se realizeze o unitate oricât de slabă între crestini si cei care, nu numai că nu cunosc pe Hristos, ci – asa cum este cazul tuturor reprezentantilor religiilor necrestine care vin în contact cu crestinismul -, Îl resping hotărât pe Hristos?
Acei care, precum Mitropolitul Georges Khodre al Libanului, se află în fruntea avangardei apostatilor ortodocsi (căci asa se numesc cei care „cad”, fără putintă de tăgadă, de la dreapta credintă), vorbesc de „comorile spirituale” si de o viată de autentică spiritualitate prezentă în religiile necrestine; dar numai pentru că abuzează de sensul cuvintelor si numai pentru că atribuie experientei altora propriile lor fantezii sunt ei în stare să afirme că păgânii îl găsesc pe „Hristos” si „harul” Său atunci când îsi citesc scripturile lor sau că „orice martir pentru adevăr si orice om prigonit pentru dreptatea lui moare în comuniune cu Hristos”[1].


Cu sigurantă că cei în cauză (fie budistul care îsi dă foc, fie comunistul care moare pentru „cauza” în care crede sincer, sau fie oricine) nu ar afirma niciodată că ei mor pentru Hristos sau că se împărtăsesc cu El – iar ideea unei mărturisiri sau împărtăsiri neconstiente cu Hristos este contra esentei însăsi a Crestinismului. Dacă vreun necrestin răzlet pretinde să-L fi experiat vreodată pe Hristos, atunci el nu a putut-o face decât în felul lui Swami Vivekananda: „Noi, hindusii, nu numai că tolerăm, dar chiar ne unim cu oricare religie, căci ne rugăm la moschee cu musulmanul, ne închinăm la foc cu zoroastrul si îngenunchem în fata crucii împreună cu crestinul”; experienta „crestină” a acestui necrestin nu ar fi decât una între multe alte experiente spirituale, la fel de valabile toate.
Nu. Crestinismul, indiferent cât de departe se merge cu reinterpretările si redefinirile sale, nu are cum fi numitorul comun al „dialogului cu religiile necrestine”. Numele de Crestinism este doar adăugat pe deasupra ca ornament unei unităti care se defineste si se identifică la un alt nivel. Singurul numitor comun posibil al tuturor religiilor este conceptul foarte vag de „spiritualitate”, care oferă deja „liberalilor” religiosi teren aproape nelimitat pentru teologizările lor cetoase.


Cuvântul pe care l-a adresat Î.P.S. Georges Khodre la întâlnirea Comitetului Central al CMB de la Addis-Abbeba, din ianuarie, 1971, poate fi socotit un experiment în încercarea de a pune bazele unei astfel de teologii „spirituale” a „dialogului cu religiile necrestine”. Ridicând problema „dacă crestinismul este într-adevăr atât de exclusiv fată de alte religii pe cât s-a afirmat până acum, cu exceptia celor câteva proiectii ale sale asupra religiilor necrestine, absurde în idilismul lor – mitropolitul are mai ales un lucru de subliniat: „Duhul Sfânt” este Acela care, în mod total independent fată de Hristos si de Biserica Sa, constituie cu adevărat numitorul comun al tuturor religiilor.


Referindu-se la profetia: Vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul (Ioil, 3:1), mitropolitul spune: „Acest verset trebuie citit ca însemnând Cincizecimea universală, de la începutul veacurilor. Pogorârea Duhului în lume nu este subordonată Fiului… Duhul lucrează prin energiile Sale potrivit propriei Sale iconomii si din această perspectivă putem considera religiile necrestine ca locuri asupra cărora lucrează insuflarea Sa”. După părerea acestui ierarh, noi trebuie „să dezvoltăm o eclesiologie si o misiologie pe tema predominantă a Duhului Sfânt”.


Toate acestea se constituie fără nici o îndoială într-o erezie care neagă însăsi natura Sfintei Treimi si care nu are alt scop decât să submineze si să distrugă întreaga realitate si semnificatie a Bisericii lui Hristos. De ce să fi întemeiat Hristos o Biserică, dacă Duhul Sfânt actionează independent de ea si, nu numai de ea, dar chiar de Hristos însusi? Trebuie să recunoastem însă că erezia aceasta este prezentată deocamdată cu destulă prudentă, desigur pentru a testa mai întâi posibila reactie a altor „teologi” ortodocsi; numai după aceea îsi va permite ea să devină mai categorică în demersurile si formulările sale.


Adevărul este că „ecleziologia Duhului Sfânt” deja s-a scris, si chiar de un gânditor „ortodox”, unul dintre „profetii” recunoscuti ai miscării asa-zise spirituale de astăzi. Să-i examinăm asadar ideile pentru a vedea ce perspectivă ne oferă el asupra naturii si scopului miscării „spirituale” mai largi, în care se încadrează si „dialogul cu religiile necrestine”.


[1] * Sobornost, Summer, 1971, p. 171.

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: