Cuviosul Seraphim Rose

Mai 2, 2008

Experienţele creştine adevărate ale raiului – „Locul lucrărilor” raiului şi iadului


Cuv. Serafim Rose

din „Sufletul după moarte”

Editura Tehnopress 2003

trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu


Am văzut acum, în numeroase relatări ale Sfinţilor Părinţi cât şi în Vieţile sfinţilor, că după moarte, sufletul intră îndată în sălaşul din văzduh de sub cer, ale cărui însuşiri le-am arătat în amănunt. Am văzut, de asemenea că, după ce trupul a murit cu adevărat, iar sufletul a rupt legătura cu lucrurile cele pământeşti, înălţarea sufletului prin acest sălaş al văzduhului este descrisă ca un urcuş prin vămi, unde începe Judecata particulară, pentru a hotărî care sunt însuşirile potrivite pentru sălăşluirea sufletelor în rai. Acele suflete care se dovedesc vinovate pentru păcate nepocăite, sunt aruncate în adânc, în iad, de către duhurile cele căzute; acelea care trec biruitoare prin judecăţile vămilor, urcă slobod, purtate de către îngeri spre cer.


Ce este raiul? Unde se află el? Este raiul un loc? Se află acesta „sus”? Aşa cum se întâmplă şi cu toate problemele privitoare la viaţa după moarte, nu ar trebui să punem asemenea întrebări din simplă iscodire, ci numai pentru a pricepe mai bine învăţătura despre acest subiect, pe care ne-a împărtăşit-o Biserica. Şi pentru a scăpa de întunecimea pe care o pot pricinui ideile moderne şi unele experienţe mediumnice chiar şi creştinilor ortodocşi.


Se întâmplă astfel că problema „localizării” raiului (şi iadului) este înţeleasă greşit în foarte mare măsură în vremurile moderne. Doar cu câţiva ani în urmă, dictatorul sovietic Hrusciov râdea de oamenii religioşi, care încă mai credeau în rai, căci el trimisese „cosmonauţi” în spaţiu şi aceia nu l-au văzut.


De bună seamă, nici un creştin care are dreaptă judecată, nu crede în strâmbătura ateistă a unui rai „în cer”, deşi sunt unii protestanţi necunoscători, care aşezau raiul într-o galaxie sau constelaţie îndepărtată. Întreaga lume văzută este căzută şi stricată, şi nu se află nici un loc în ea pentru raiul cel nevăzut al lui Dumnezeu, care este un adevăr duhovnicesc iar nu material.


Dar mulţi creştini, pentru a scăpa de batjocura necredincioşilor şi pentru a ocoli chiar şi cea mai mică întinare a vreunei concepţii materialiste, au ajuns la capătul opus şi spun că raiul nu se află „nicăieri”. Printre romano-catolici şi protestanţi există explicaţii nefireşti, care spun că raiul este „o stare nu un loc”, că „sus” este doar o metaforă, că Înălţarea lui Hristos (Luca 24, 50; Fapte 1, 9-11) nu a fost cu adevărat o „înălţare”, ci numai o schimbare de stare.


Urmarea unor asemenea explicaţii este că raiul şi iadul ajung nişte concepţii foarte nedesluşite şi fără limpezime, şi adevăratul sens al lor începe să se piardă – cu urmări pierzătoare pentru viaţa creştină, căci acestea sunt tocmai adevărurile către care se călăuzeşte întreaga noastră viaţă pământească. Toate aceste lămuriri, potrivit episcopului Ignatie Brianceaninov, se bazează pe ideea neadevărată a filosofului modern Descartes, că tot ceea ce nu este material este „spirit pur” şi nu este mărginit de timp şi spaţiu. Aceasta nu este învăţătura Bisericii Ortodoxe. Episcopul Ignatie scrie: „Închipuirea lui Descartes cu privire la libertatea duhurilor în spaţiu şi timp este o prostie hotărâtă. Tot ceea ce este mărginit depinde de spaţiu în mod necesar” (vol. III, pag. 312).


„Numeroasele citate pe care le-am dat mai sus din cărţile de cult şi lucrările Părinţilor Bisericii Ortodoxe, hotărăsc cu deplină mulţumire problema localizării raiului şi iadului … Cu câtă claritate arată învăţătura Bisericii Ortodoxe de Răsărit că localizarea raiului este în cer, iar localizarea iadului este în măruntaiele pământului ” (vol. III, pag. 308-309); sublinierea aparţine Episcopului Ignatie. Vom arăta aici numai cum trebuie tâlcuită această învăţătură.


De bună seamă că este adevărat, după cum arată numeroasele citate ale Episcopului Ignatie, că toate izvoarele ortodoxe – Sfânta Scriptură, sfintele slujbe, Vieţile sfinţilor, scrierile Sfinţilor Părinţi – vorbesc despre rai şi cer ca fiind „sus” şi despre iad ca fiind „jos”, sub pământ. Şi este, de asemenea, adevărat faptul că, întrucât îngerii şi sufletele sunt mărginite în spaţiu (după cum am văzut în capitolul de mai sus, „Învăţătura ortodoxă despre îngeri”), acestea toate trebuie să se afle pururi într-un loc oarecare – fie în rai, în iad ori pe pământ. Am citat deja învăţătura Sfântului Ioan Damaschin că atunci „când îngerii se află în cer, nu se află pe pământ, şi când sunt trimişi de Dumnezeu pe pământ, aceştia nu rămân în cer” (Expunere adevărată a credinţei ortodoxe, II, 3, pag. 206), care este aceeaşi învăţătură prezentată mai înainte de Sf. Vasile cel Mare (Despre Duhul Sfânt, cap. 23), Sf. Grigorie Teologul (Învăţături pilduitoare la Cartea lui Iov , Cartea a II-a, 3) şi de către toţi Părinţii Bisericii.


Prin urmare, raiul este cu adevărat un loc, şi acesta este cu adevărat sus din oricare loc de pe pământ, iar iadul este cu adevărat jos , în măruntaiele pământului; dar aceste locuri şi locuitorii lor nu pot fi văzuţi de oameni până când ochii lor duhovniceşti nu sunt deschişi, după cum am văzut mai înainte, cu privire la sălaşul din văzduh. Mai mult, aceste locuri nu se află între „hotarele” sistemului nostru spaţio-temporal: un avion de pasageri nu trece „în chip nevăzut” prin rai, nici un satelit pământesc prin cel de al treilea cer, nici sufletele nu pot să aştepte în iad până la Judecata de Apoi, ca să fie pregătite să ajungă pe pământ. Ele nu se află acolo, ci într-un loc de un fel deosebit, care începe chiar aici, dar se întinde într-o altă direcţie. Sunt semne, sau cel puţin păreri, despre acest fel al adevărului chiar în experienţa acestei lumi, în fiecare zi. De pildă, existenţa vulcanilor şi a căldurii mari din centrul pământului este socotită de mulţi Sfinţi şi Părinţi ca un semn nemijlocit al existenţei iadului în măruntaiele pământului. De bună seamă, iadul nu este „material” în sensul în care curge lava de sub scoarţa pământului, care este materială. Se pare însă că este o „asemănare” între cele două lumi – întâi de toate, o asemănare se poate vedea chiar în firea omului, căruia îi stă în putinţă, în împrejurări oarecare, sau prin voia lui Dumnezeu să înţeleagă cele două feluri de realitate chiar în această viaţă. Oamenii de ştiinţă moderni au ajuns să recunoască faptul că ei nu mai sunt siguri de natura de bază a materiei şi de hotarele ei, şi nici unde se sfârşeşte aceasta şi unde începe realitatea „transcedentală”.


Numeroase întâmplări din Vieţile sfinţilor arată cum acel alt fel al spaţiului „pătrunde” în spaţiul „obişnuit” al acestei lumi. Adesea, de pildă, sufletul unui om care de-abia a murit este văzut ridicându-se la cer, ca atunci când Sf. Benedict a văzut sufletul Sf. Germanus de Capua ridicat la cer de îngeri într-o minge de foc (Sf. Grigorie, Dialoguri , II, 35), sau locuitorii din Afognak au văzut sufletul Sf. Gherman urcându-se într-un stâlp de foc, sau Cuviosul Filaret de Glinak a văzut sufletul Sf. Serafim de Sarov urcând. Proorocul Elisei l-a văzut pe Proorocul Ilie, cum a fost răpit la cer într-un car de foc (III Regi 2, 11). De asemenea, sufletele sunt văzute adesea trecând prin vămi; sunt astfel de împrejurări, mai ales în Viaţa Sf. Nifon de Constantia (23 decembrie) şi a Sf. Columba de Iona – unele dintre aceste întâmplări au fost citate în capitolul despre vămi.


În Viaţa Cuviosului Teofil al Kievului, singurul martor al morţii unui om drept, a văzut cum atunci „ceva a străfulgerat în faţa lui şi un curent de aer rece i-a izbit faţa. Dimitrie a privit în sus cu uimire şi a împietrit. În chilie, plafonul a pornit să se ridice iar cerul albastru, ca şi cum şi-ar fi întins braţele, se pregătea să primească sufletul sfânt al celui drept care murea.”


Nu trebuie să iscodim, dincolo de cunoştinţele generale, că raiul şi iadul sunt cu adevărat „locuri”, dar nu locuri din lumea aceasta, din sistemul nostru spaţio-temporal. Aceste „locuri” sunt atât de deosebite de noţiunile noastre pământeşti de „loc”, că ne vom tulbura fără nădejde, dacă încercăm să reconstituim o „geografie” a lor. Unele Vieţi ale sfinţilor arată limpede că „cerurile” se află deasupra „raiului pământesc”; altele arată că sunt cel puţin „trei ceruri” – dar nu este de datoria noastră să aşezăm „hotarele” acestor locuri sau să încercăm să desluşim însuşirile lor. Prin Pronia lui Dumnezeu ne sunt dăruite asemenea descrieri pentru a ne însufleţi să luptăm ca să ajungem în aceste locuri, printr-o viaţă şi moarte creştină – iar nu pentru a ne folosi de chipuri de judecată lumească şi cunoştinţe care nu li se potrivesc. Sf. Ioan Gură de Aur ne aminteşte cu dreptate că trebuie să cercetăm în chip potrivit cele ale raiului şi ale iadului:


„Vă întrebaţi unde se află iadul; dar de ce trebuie să ştiţi voi asta? Voi trebuie să ştiţi că iadul există, nu unde se află el ascuns …. După părerea mea, iadul se află undeva în afara acestei lumi …. Nu trebuie să încercăm să aflăm unde se află iadul, ci cum să scăpăm de el” (Omilie la Romani 31, 3-4).


Nu ne este nouă dat să pricepem prea mult despre adevărul celeilalte lumi în această viaţă, deşi cunoaştem destule lucruri pentru a răspunde raţionaliştilor care spun că raiul şi iadul nu se află „nicăieri” şi de aceea nu există, pentru că oamenii nu le pot vedea. Aceste locuri se află cu adevărat „undeva”, şi unii locuitori de pe pământ au fost acolo şi s-au întors ca să povestească despre ele. Dar noi putem vedea aceste locuri când suntem în trup, mai mult prin credinţă decât prin cunoaştere. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu (I Cor. 13, 12).

Anunțuri

2 comentarii »

  1. ‘Printre romano-catolici şi protestanţi există explicaţii nefireşti, care spun că raiul este „o stare nu un loc”, că „sus” este doar o metaforă, că Înălţarea lui Hristos (Luca 24, 50; Fapte 1, 9-11) nu a fost cu adevărat o „înălţare”, ci numai o schimbare de stare.’ Ma surprinde profund usoara judecata inaintata protestantilor.Cred ca pt a aduce un argument pentru o crestere spirituala a unor persoane ce doresc acest lucru,nu e necesar sa dam astfel de exemple firesti(bine spus).E important sa ramaneti la statura care a ingaduit o Dumnezeu sa o puteti trai prin har,nu neaparat sa creati pricina de poticnire si sa aratati cu degetul.Incercati sa va potriviti unei eternitati nu unui veac ,unei lumi in care cel din stanga mereu va avea ceva de comentat despre cel din dreapta si invers.E foarte important sa traim nu doar sa intelegm dragostea pe care o descrie apostolul Pavel in 1Corinteni cap 13.Cnd vom reusi sa iubim asa cum scriptura o cere in special Domnul Isus in cele zece porunci cu siguranta vom intelege si vom fi pe deplini incredintati ca raiul poate fi nu doar asa cum descrieti,ci si in inima noastra.Eeu daca mor nu am certitudinea ca plec in rai,insa sunt constient ca va trebui sa ingenunchez inaintea scaunului de Domnie al Dumnezeului Cel Viu.M a rog insa inaintea Lui ca El sa ma invredniceasca sa inteleg chemarea care mi a facut-o,si sa imi pot iubi semenii asa cum au facut o cu mult timp alti crestini,incat acceptau sa fie batjocoriti si chiar omorati pt aceasta definitie de crestin.Vorbim adesea de viata altor episcopi pe care ii numim sfinti si incercam sa luam aminte la invataturile lor insa uitam cine este adevaratul Invatator.cine este cel mai bun exemplu dupa care nu suntem in stare sa mergem dar mite’sa traim pt el.Putem sa ne sfintim si astfel nu devenin preot,popa sau mai stiu eu cum!Putem trai prin neprihanire asta numai daca cerem Dumnezeului Celui Viu sa ne smereasca,sa ne curateasca de orice pacat si cand spun de orice ,fac referire la cel mai marunt pacat pe care il considerati dv.Consider cu deplinatate ca,cuvantul sfant,nu poate fi cantarit astazi dar nici in urma cu 100 de ani.Exista smerenie,credinta si dragoste insa toate pot fi cantarite asa cum numai Dumnezeu o poate face.Efoarte usor sa canti despre Dumnezeu,sa spui o poezie,o predica in fata a mii si mii de persoane,ce este greu este trairea prin smerenie,prin credinta si asa cum am spus,dragoste.De aceea Domnule Seraphim,va rog sa numai aduceti pricina de poticnire celor ce va citesc astfel de cugetari,pt ca exemplele triste cu privire la viata preotilor,calugarilor sau protestatilor sunt foarte multe.Cugetati,insa cu smerenie,dragoste si aducand totul ca o jertfa placuta si vie Dumnezeului Celui Viu! Eu va doresc cu deplinatate binecuvantari frumoase din partea lui Dumnezeu si nu uitati ca aveti o datorie fata de oameni asa cum am si eu,un simplu tanar!

    Comentariu de Mihai Alin — August 18, 2009 @ 5:24 pm | Răspunde

  2. Draga Domnule Mihai Alin, daca ai fi citit cu smerenie aceste randuri incercand sa le intelegi sensul lor si daca ai fi privit mai atent pagina ce le curprinde ai fi vazut ca sunt citate din lucrarea unui mare parinte al Bisericii Ortodoxe, care a trait si a slujit Domnului cu o credinta fierbinte, o smerenie desavarsita si o dragoste fara margini pe care ti le doresc sa le ai fata de Cel care te-a creat si te ajuta!

    Comentariu de constaqnce — August 30, 2010 @ 12:06 am | Răspunde


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: