Cuviosul Seraphim Rose

Aprilie 19, 2008

Experienţele „din afara trupului” în literatura ocultă – Notă asupra reîncarnării


Cuv. Serafim Rose

din „Sufletul după moarte”

Editura Tehnopress 2003

trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu


Printre ideile oculte care sunt acum larg discutate şi sunt uneori acceptate de către cei care au experienţe „în afara trupului” şi „după moarte”, şi chiar de către oameni de ştiinţă, este reîncarnarea: că sufletul după moarte nu trece prin judecata particulară ca să sălăşluiască apoi în rai sau în iad, aşteptând învierea trupului şi Judecata de Apoi, ci (după o şedere mai lungă sau mai scurtă în „planul astral”) se întoarce pe pământ şi intră într-un trup nou, fie al unui animal fie al unui alt om.


Această părere a fost larg răspândită în antichitatea păgână din apus, înainte de a fi înlocuită de învăţătura creştină. Dar răspândirea ei de astăzi se datoreşte în mare măsură înrâuririi hinduismului şi budismului, unde este încuviinţată în chip obişnuit. Astăzi această părere este de obicei „umanizată”, prin aceea că oamenii socotesc că în „vieţile anterioare” au fost oameni, în vreme ce există o părere mai obişnuită printre hinduşi cât şi printre budişti şi printre grecii şi romanii antici, potrivit căreia este destul de rar să dobândeşti „încarnarea” ca om, şi că majoritatea „încarnărilor” de astăzi sunt ca animale, insecte şi chiar plante.


Cei ce cred în această idee, spun că ea lămureşte toate „nedreptăţile” vieţii pământeşti, cât şi toate fricile bolnăvicioase care par să nu se lămurească în nici un chip: dacă cineva se naşte orb sau într-o stare de sărăcie, aceasta este ca o răsplată dreaptă pentru faptele omului dintr-o „viaţă anterioară” (sau, după cum spun hinduşii şi budiştii, din pricina „karmei rele” a individului); dacă cuiva îi este frică de apă, aceasta este din pricina faptului că acela s-a înecat într-o „viaţă anterioară”.


Cei ce cred în reîncarnare nu au o filosofie întreagă despre originea şi menirea sufletului, şi nici un fel de mărturie  convingătoare pentru a-şi sprijini teoria; principalele lor puncte de atracţie sunt de suprafaţă: să aducă aşa-zisa „dreptate” pe pământ, să lămurească unele ascunzişuri spiritiste, şi să dea un oarecare chip „nemuririi” pentru cei care nu sunt creştini.


Cu toate acestea, la o cercetare mai adâncă, teoria reîncarnării nu dă nici o lămurire adevărată a nedreptăţilor: dacă suferă în această viaţă pentru păcatele şi greşelile dintr-o altă viaţă, pe care nu şi-o poate aminti, şi pentru care (dacă cineva a fost „mai înainte” animal), acela nu poate fi făcut răspunzător, şi dacă (potrivit doctrinei budiste) chiar nu există nici o „individualitate” care supravieţuieşte de la o „încarnare” la alta, şi greşelile trecute ale unui individ au fost de fapt ale altuia – atunci nu există nici o dreptate care să poată fi recunoscută, ci numai o suferinţă oarbă pentru păcate pe care nu le-a săvârşit şi pentru care nu este răspunzător. Învăţătura creştină despre căderea lui Adam, care este pricina tuturor păcatelor lumii, dă o lămurire cu mult mai bună pentru nedreptăţile din lume; şi descoperirea creştină despre dreptatea desăvârşită a lui


Dumnezeu în judecata Sa asupra oamenilor pentru viaţa veşnică din rai sau iad, arată nesocotinţa dobândirii „dreptăţii” prin „reîncarnări” succesive în această lume.


În ultimele decenii, ideea reîncarnării a dobândit o mare popularitate în lumea apuseană, şi există numeroase împrejurări care sugerează „amintiri” din „vieţile trecute”. Mulţi oameni se întorc din experienţele „în afara trupului” crezând că aceste experienţe sugerează sau insuflă ideea reîncarnării. Ce trebuie să credem noi despre aceste situaţii?


Trebuie să observăm că foarte puţine din aceste împrejurări aduc „mărturia” care este ceva mai mult decât o întâmplare nedesluşită, şi ar putea cu uşurinţă să fie alcătuirea simplei închipuiri: un copil se naşte cu un semn pe gât, şi pe urmă „îşi aminteşte” că a fost spânzurat ca hoţ de cai într-o „viaţă anterioară”; o persoană se teme de înălţimi, şi atunci „îşi aminteşte” că în „viaţa trecută” a murit din pricina căderii; şi altele asemenea. Tendinţa omenească firească spre închipuire aduce astfel de situaţii fără de folos, ca „mărturie” a reîncarnării. Cu toate acestea, în multe cazuri, asemenea „vieţi anterioare” au fost descoperite prin tehnica hipnozei, cunoscută ca „hipnoză regresivă”, care a dat de multe ori rezultate uimitoare în amintirea întâmplărilor de mult uitate de mintea conştientă, chiar cu mult înaintea copilăriei, în trecut. Hipnotizatorul duce o persoană „înapoi” la copilărie şi apoi întreabă: „Ce poţi să spui mai înainte de aceasta ? Adesea, în astfel de cazuri, o persoană îşi va „aminti” propria „moarte” sau chiar o întreagă viaţă diferită. Ce trebuie să credem despre asemenea amintiri?


Hipnotizatorii bine pregătiţi vor recunoaşte capcanele „hipnozei regresive”. Dr. Arthur C. Hastings, din California, specialist în psihologia comunicării, observă că lucrul cel mai limpede care se întâmplă sub hipnoză este acela că individul hipnotizat este foarte deschis oricărei sugestii ascunse, inconştiente, nespuse, cât şi celor verbale ale hipnotizatorului.


Dacă le ceri să meargă la o viaţă trecută, şi ei nu au o viaţă trecută, ei vor închipui una pentru tine! Dacă le sugerezi că au văzut o farfurie zburătoare, ei cred că au văzut o farfurie zburătoare[1]. Un hipnotizator din Chicago, Dr. Larry Garrett, care a făcut el însuşi vreo 500 de regresii hipnotice, socoteşte că aceste regresii, adesea nu prezintă acurateţe, chiar şi atunci când este o chestiune de amintire a vreunei întâmplări trecute din această viaţă: „De multe ori, dintr-o minte dornică de a fi pe plac, oamenii născocesc lucruri, închipuiri, vise, lucruri ca acestea … Oricine se află în stare de hipnoză şi face orice fel de regresie, va descoperi că de multe ori oamenii au o imaginaţie atât de vie, încât aceştia vor sta acolo şi vor face tot felul de lucruri, doar ca să facă pe plac hipnotizarorului” (Capătul realităţii , pag. 91-92).


Un alt cercetător al acestei probleme scrie: „Această metodă este plină de întâmplări neprevăzute, cea mai primejdioasă este înclinarea inconştientă către închipuiri zguduitoare. Urmarea celor ce ies la iveală în stare de hipnoză, poate fi un vis de felul existenţei anterioare, pe care subiectul şi-ar fi dorit să o trăiască sau crede, fie că este bine ori nu, că a trăit-o cu adevărat … Un psiholog a iniţiat un număr de subiecţi hipnotizaţi să-şi amintească o existenţă anterioară, şi toţi au făcut-o, fără excepţie. Unele dintre aceste relatări erau pline de amănunte vii şi păreau convingătoare … Cu toate astea, când psihologul i-a hipnotizat din nou, în transă, aceia au fost în stare să urmeze fiecare amănunt din relatările existenţei precedente până la vreo sursă corespunzătoare – o persoană pe care o cunoscuseră în copilărie, întâmplări dintr-un roman pe care îl citiseră sau din filme pe care le văzuseră cu ani în urmă, şi aşa mai departe.”[2]


Dar ce spuneţi despre acele cazuri, care au fost mediatizate mult în ultima vreme, în care există „mărturia obiectivă” a „vreunei vieţi anterioare” a cuiva – în care persoana îşi „aminteşte” amănunte despre timp şi locuri, care nu-i stăteau aceleia în putinţă să le cunoască, şi care pot fi verificate prin documente istorice?


Astfel de cazuri par foarte convingătoare acelora care sunt deja înclinaţi să creadă în reîncarnare, dar acest fel de „mărturie” nu este deosebit de veştile obişnuite spuse de „spirite” în şedinţele de spiritism (care pot fi de asemenea foarte uimitoare), şi nu se află nici o pricină de a socoti că sursa este deosebită. Dacă spiritele de la şedinţele de spiritism sunt în chip limpede draci, atunci veştile cu privire la „vieţile anterioare” pot fi de asemenea aduse de draci. În amândouă situaţiile, scopul este acelaşi: să-i tulbure pe oameni cu o arătare uimitoare a cunoştinţelor ce par „supranaturale”, şi astfel să-i înşele cu privire la firea adevărată a vieţii de după moarte, şi să-i lase nepregătiţi pentru aceasta din punct de vedere duhovniceşte.


În general, chiar şi ocultiştii care cred în general în ideea reîncarnării, socotesc că „mărturia” reîncarnării poate fi tâlcuită în chipuri felurite. Un american care a făcut mare popularitate ideilor oculte, crede că „cele mai multe întâmplări care aduc mărturia reîncarnării, ar putea fi cazuri de îndrăcire[3].


„Îndrăcirea”, potrivit unor asemenea ocultişti, are loc atunci când o persoană „moartă” ia în stăpânire un trup viu şi atunci personalitatea aceluia împreună cu însuşirile sale par să se schimbe, dând astfel părerea că individul este stăpânit de însuşirile „vieţii sale anterioare”. De bună seamă, acele fiinţe care „stăpânesc” oameni sunt draci, fără să aibă însemnătate măsura în care se prefac că sunt suflete ale morţilor. Renumita carte recentă, Douăzeci de cazuri sugestive de reîncarnare de Dr. Ian Stevenson pare, într-adevăr, să fie o colecţie de cazuri de astfel de „stăpânire”.


Biserica creştină timpurie a combătut ideea reîncarnării, care a pătruns în lumea creştină prin teoriile orientale, cum ar fi cele ale maniheilor. Teoria falsă a lui Origen a „pre-existenţei sufletelor” a fost legată îndeaproape de aceste teorii, şi la Sinodul V ecumenic de la Constantinopol, din anul 553, a fost combătută cu tărie, iar susţinătorii ei au fost anatemizaţi. Mulţi Părinţi ai Bisericii au scris împotriva acestei teorii; de remarcat sunt Sf. Ambrozie al Milanului în Apus (Despre credinţa în înviere , cartea a II-a), Sf. Grigorie de Nissa în Răsărit (Despre suflet şi reînviere ), şi alţii.


Pentru creştinii ortodocşi de astăzi, care sunt înclinaţi să creadă în această idee, sau care îşi pun întrebări despre presupusa „mărturie”, poate că este destul să cugete asupra a trei dogme creştine de bază, care alungă desăvârşit tocmai putinţa reîncarnării:


1. Învierea trupului . Hristos S-a ridicat din morţi cu acelaşi trup cu care a omorât moartea tuturor oamenilor şi S-a făcut cel dintâi rod al tuturor oamenilor, ale căror trupuri vor fi de asemenea înviate în cea din urmă zi pentru a se uni cu sufletele lor, pentru a trăi veşnic în rai sau în iad, potrivit judecăţii celei drepte a lui Dumnezeu pentru viaţa lor de pe pământ. Acest trup înviat, ca acela al lui Hristos, va fi deosebit de trupurile noastre cele pământeşti, în sensul că va avea mai mare subţirime şi va fi mai asemănător firii celei îngereşti, fără de care nu ar putea sălăşlui în Împărăţia cerului, unde nu se află moarte sau stricăciune. Şi totuşi, va fi acelaşi trup , restaurat în chip minunatşi pregătit pentru viaţa veşnică de către Dumnezeu, aşa cum a văzut Iezechiel în vedenia sa cu „oasele cele uscate” (Iezechiel 37, 1-14). În cer, cei răscumpăraţi se vor recunoaşte unii pe alţii. Trupul este astfel o parte nedespărţită a întregii persoane care va trăi veşnic, şi ideea mai multor trupuri care sunt ale aceleiaşi persoane se împotriveşte însăşi firii Împărăţiei cerului, pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru cei care Îl iubesc.


2. Răscumpărarea noastră de către Iisus Hristos. Dumnezeu a luat trup şi prin viaţa Lui, prin suferinţa şi moartea pe Cruce ne-a răscumpărat de sub robia păcatului şi a morţii. Prin Biserica Lui, noi suntem mântuiţi şi pregătiţi pentru Împărăţia cerului, fără să mai suferim vreo „osândire” pentru călcările legii din trecut. Dar potrivit ideii reîncarnării, dacă cineva este „mântuit” în întregime, aceasta se întâmplă numai după multe vieţi în care şi-a şters urmările păcatelor. Aceasta este legalitatea rece şi tristă a religiilor păgâne, care a fost înlăturată în întregime prin jertfa lui Hristos pe Cruce; tâlharul de la dreapta Lui a primit mântuirea într-o clipă, prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, „karma rea” a păcatelor lui fiind ştearsă prin harul lui Dumnezeu.


3. Judecata. Şi precum este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata (Evrei 9, 27). Viaţa oamenilor este o perioadă de judecată individuală şi precisă, după care nu mai există „a doua şansă”, ci numai judecata lui Dumnezeu (care este atât dreaptă cât şi milostivă), pentru om, potrivit stării sufletului său, când viaţa aceasta a luat sfârşit.


În aceste trei dogme descoperirea creştină este foarte desluşită şi de neschimbat, împotrivitoare religiilor păgâne care nu cred nici în înviere, nici în răscumpărare şi nu au limpezime asupra judecăţii şi vieţii viitoare. Singurul răspuns la toate presupusele experienţe sau amintiri ale „vieţilor anterioare” este în chip limpede, învăţătura creştină curată despre firea vieţii omeneşti, şi legăturile lui Dumnezeu cu oamenii.


[1]J. Allen Hynek şi Jacques Vallee, Viaţa este veşnică, Henry Regnery Co., Chicago, 1975, pag. 107.

[2] Allen Spraggett, Starea nemuririi, New American Library, New York, 1974, pag. 137-138.

[3] Suzy Smith, Viaţa este veşnică, G. P. Putnam’s Sons, New York, 1974, pag. pag. 171.

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: