Cuv. Serafim Rose
din „Sufletul după moarte”
Editura Tehnopress 2003
trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu
Tot ce s-a spus aici despre experienţele „în afara trupului” este deajuns pentru a aşeza experienţele de „după moarte” de astăzi în propria lor lumină. Să prezentăm pe scurt cele ce am aflat noi:
1. Acestea sunt, în întregime şi în chip firesc, experienţe „în afara trupului”, lucru foarte cunoscut mai ales în literatura ocultă, experienţe care în ultimii ani li se întâmplă din ce în ce mai des oamenilor obişnuiţi care nu sunt deloc adânciţi în ocultism. Cu toate acestea, aceste experienţe, nu ne spun aproape nimic despre cele ce se întâmplă cu sufletul după moarte, în afară de faptul că este viu şi conştient.
2. Sălaşul în care intră sufletul îndată ce iese din trup şi începe să piardă legătura cu ceea ce noi cunoaştem ca „realitate materială” (fie după moarte, fie într-o experienţă obişnuită „în afara trupului”), nu este nici raiul, nici iadul, ci un sălaş nevăzut, aproape de pământ, care se numeşte în chip felurit: „după moarte” sau „planul Bardo” (Cartea tibetană a morţilor ), „lumea spiritelor” (Swedenborg şi spiritismul), „planul astral” (teosofie şi ocultism), „locul de lucrare II” (Monroe) – sau, în limbaj ortodox, lumea văzduhului de sub ceruri unde sălăşluiesc duhurile cele căzute şi sunt lesne lucrătoare în înşelarea oamenilor care să-i ducă la osândire. Aceasta nu este „lumea cealaltă” care îl aşteaptă pe om după moarte, ci doar partea nevăzută a acestei lumi, prin care trebuie să treacă omul pentru a ajunge cu adevărat în lumea „cealaltă” a raiului sau a iadului.
Pentru cei care au murit cu adevărat, şi care sunt călăuziţi de îngeri din viaţa pământească, acesta este sălaşul unde începe Judecata particulară, la „vămile văzduhului”, unde duhurile văzduhului îşi descoperă firea lor cea adevărată şi vrăjmăşia lor faţă de oameni; pentru toţi ceilalţi, acesta este un sălaş al înşelării drăceşti, care se află întru iscusinţa aceloraşi duhuri.
3. Fiinţele cu care se ia legătura în acest sălaş sunt întotdeauna (sau aproape întotdeauna) draci , fie că sunt chemaţi prin mediumuri sau alte practici oculte, fie că se întâlnesc în experienţe „în afara trupului”. Aceia nu sunt îngeri, căci ei sălăşluiesc în rai, iar în acest sălaş se află numai în trecere, ca vestitori ai lui Dumnezeu. Nu sunt suflete ale morţilor, căci acelea sălăşluiesc în rai sau în iad şi prin acest sălaş sunt doar în trecere, îndată după moarte, în calea lor către judecata pentru faptele din această viaţă. Chiar şi cei mai râvnitori părtaşi ai experienţelor „în afara trupului” nu pot rămâne multă vreme în acest sălaş, fără a se pune în primejdia de a se rupe definitiv de trup (moartea), şi chiar în literatura ocultă, asemenea părtaşi se întâlnesc rareori unii cu alţii, după cum se relatează.
4. Nu trebuie să se aibă încredere în experienţele din acest sălaş, şi de bună seamă, acestea nu trebuie să fie socotite după „însemnătatea lor aparentă”. Chiar cei care au o pregătire temeinică în învăţătura creştin ortodoxă, pot fi înşelaţi cu uşurinţă de către duhurile cele căzute ale văzduhului, prin vreo „vedenie” pe care o pot avea. Dar cei care intră în acest sălaş fără să cunoască măcar ceva despre acest sălaş, şi îi primesc „descoperirile” cu încredere, nu sunt nimic mai mult decât victime vrednice de milă ale duhurilor celor căzute.
Se poate pune întrebarea: Ce este cu simţămintele de „pace” şi „desfătare” care par să se vădească aproape întotdeauna în starea din „afara trupului”? Ce este cu vederea „luminii” pe care o văd atât de mulţi? Sunt şi acestea numai înşelări?
Poate, într-un fel, aceste experienţe sunt „fireşti” pentru suflet, atunci când acesta iese din trup. În această lume căzută, trupurile noastre materiale sunt trupuri ale durerii, stricăciunii şi morţii. Când iese din acest trup, sufletul se află de îndată într-o stare mai „firească” pentru el, mai aproape de starea pe care Dumnezeu o plănuieşte pentru el; căci „trupul duhovnicesc” înviat, cu care va vieţui omul în Împărăţia cerului, este mai asemenea cu sufletul decât cu trupul pe care îl cunoaştem pe pământ. Chiar şi trupul cu care a fost zidit Adam, la început avea o fire deosebită de trupul după căderea lui, având mai mare subţirime şi fără pricină de durere sau osteneală.
În acest sens, „pacea” şi „desfătarea” experienţei „în afara trupului” pot fi socotite adevărate, iar nu o înşelare. Cu toate astea, înşelarea pătrunde în clipa în care omul începe să socotească aceste simţăminte „fireşti” ca pe ceva „spiritual” – ca şi cum această pace a împăcării cu Dumnezeu, şi „desfătarea” ar fi adevărata dezmierdare duhovnicească a raiului. De fapt, oamenii socotesc în felul acesta experienţele lor „în afara trupului” şi pe cele de „după moarte”, din pricina lipsei lor de experienţă duhovnicească adevărată şi a lipsei de cunoaştere. Că aceasta este o greşeală, se poate vedea din faptul că până şi necredincioşii cei mai nepricepuţi au aceeaşi trăire de desfătare când „mor”. Am văzut deja aceasta într-un capitol anterior în cazul hindusului, ateistului şi sinucigaşului. Un alt exemplu uimitor este acela al romancierului britanic agnostic Somerset Maugham, care, atunci când a avut o scurtă experienţă a „morţii”, chiar înainte de moartea sa adevărată, la vârsta de 80 de ani, a văzut mai întâi o lumină care se aprindea tot mai tare şi a avut „cel mai puternic simţământ de eliberare”, după cum a spus cu cuvintele sale (vezi Allen Spreggett, Starea nemuririi , New American Library, New York, 1974, pag. 73). Această experienţă nu a fost nici în cea mai mică măsură duhovnicească; a fost doar o trăire „firească” într-o viaţă care s-a sfârşit în necredinţă.
Prin urmare, ca experienţă a simţurilor ori ca una „firească”, s-ar părea că moartea este într-adevăr desfătătoare. Această desfătare poate fi trăită la fel de către cineva a cărui conştiinţă este curată înaintea lui Dumnezeu, cât şi de către cineva care nu este adânc pătruns de credinţa în Dumnezeu şi nici în viaţa cea veşnică, şi de aceea, conştiinţa lui nu pricepe cum nu i-a fost bineplăcut lui Dumnezeu în vremea vieţii sale. După cum bine a zis un scriitor, o „moarte năprasnică” este trăită doar de către „cei care ştiu că Dumnezeu există, şi totuşi şi-au trăit viaţa ca şi cum El nu ar exista”[1] – adică, de către cei a căror conştiinţă îi chinuiesc şi îşi liniştesc durerea prin „desfătarea” firească a morţii trupeşti. Deci, deosebirea dintre credincioşi şi necredincioşi nu se vădeşte în clipa morţii, ci mai târziu, la judecata particulară. „Desfătarea” morţii poate fi destul de adevărată, dar nu are o legătură necesară cu soarta veşnică a sufletului, care, poate fi foarte bine una de chinuire.
Cu mult mai adevărată este vederea „luminii”. Aceasta poate fi şi ceva cu adevărat firesc – o reflectare a adevăratei stări de lumină pentru care a fost zidit omul. Dacă-i aşa, este totuşi o mare greşeală să i se dea înţeles „duhovnicesc”, aşa cum procedează întotdeauna cei care nu au experienţă duhovnicească. Literatura ascetică ortodoxă este plină de atenţionări împotriva încrederii în orice fel de „lumină” care ar putea să i se arate cuiva. Şi când cineva începe să socotească o astfel de lumină că este „înger” sau chiar „Hristos”, este limpede că omul acela a căzut în înşelare, alcătuindu-şi o „realitate” din propria sa închipuire, chiar înainte ca duhurile cele căzute să-şi fi început lucrarea de înşelare.
Este de asemenea „firesc” pentru sufletul ieşit din trup, să aibă o conştiinţă înaltă a realităţii şi să pună în lucrare ceea ce se numeşte acum „percepţie extra-senzorială” (ESP). Este un fapt limpede, prezentat atât în literatura ortodoxă cât şi în cercetările ştiinţifice moderne, că sufletul, chiar şi după „moarte” (şi adesea chiar înaintea morţii) vede lucruri pe care cei din preajma lui nu le văd, ştie când cineva de la mare depărtare moare, etc. Se poate vedea o oglindire a acestui fapt în experienţa Dr. Moody, pe care el o numeşte „viziunea cunoaşterii”, când sufletul pare să aibă o „iluminare” şi să vadă „toate cunoştinţele” în faţa sa (Consideraţii asupra vieţii după viaţă , pag. 9-14).
Sf. Bonifatie descrie experienţa „călugărului de la Wenlock”, pe care a avut-o îndată după moarte, în chipul acesta: „S-a simţit ca un om care vede şi este foarte treaz, ai cărui ochi fuseseră învăluiţi de un înveliş gros, şi apoi, învelişul s-a ridicat fără veste, şi toate cele ce mai înainte erau nevăzute, ascunse şi necunoscute, s-au făcut foarte limpezi. Aşa şi cu el, când învelişul trupului a fost dat la o parte, lumea întreagă părea să fi fost adusă înaintea ochilor lui, aşa încât, într-o singură privire cuprindea toate părţile pământului şi toate mările şi popoarele” (Emerton, Scrisorile Sf. Bonifatie , pag. 25).
Unele suflete par să aibă o subţirime firească mai mare a simţurilor la aceste experienţe, chiar şi atunci când se află în trup. Sf. Grigorie cel Mare socoteşte că „uneori, sufletele pot prevedea viitorul printr-o putere ascuţită proprie”, care este opusă acelora care proorocesc viitorul prin descoperirea lui Dumnezeu (Dialoguri , IV, 27, pag. 219). Dar aceste „mediumuri” cad în înşelare întotdeauna, când încep să socotească ori să-şi sporească acest dar, care poate fi folosit cum se cuvine, numai de către persoanele de o mare sfinţenie şi (de bună seamă) de credinţă ortodoxă. „Mediumul” american Edgar Cayce este un exemplu de cădere în înşelare din pricina acestei „percepţii extra-senzoriale” (ESP): îndată ce a descoperit că are acest dar de a pune diagnostic corect în stare de transă, a început să aibă încredere în toate veştile primite în această stare şi a sfârşit prin a izbuti să proorocească viitorul (făcând uneori greşeli impresionante, ca aceea cu cataclismul care nu a avut loc în 1969, pe coasta de apus), oferind scrieri astrologice şi prezentând „vieţile trecute” ale oamenilor din „Atlantida”, Egiptul antic şi din alte locuri.
Trăirile „fireşti” ale sufletului, când acesta este foarte simţitor, sau este ieşit din trup – fie că acestea ar fi experienţe ale „păcii” şi desfătării, luminii, sau ale „percepţiei extrasenzoriale” – sunt numai „materia primă” a conştiinţei înalte a sufletului, dar oferă (trebuie să o spunem din nou) foarte puţine cunoştinţe adevărate despre starea sufletului după moarte, şi foarte adesea îl duc pe om spre socotinţe neîntemeiate despre „lumea cealaltă”, ca şi spre legătura nemijlocită cu duhurile cele căzute al căror sălaş este acesta. Toate aceste experienţe au loc în lumea „astrală” şi nu au nimic duhovnicesc ori ceresc, nici măcar atunci când trăirea este adevărată, tălmăcirile acestora nu trebuie să se bucure de încredere.
5. Chiar prin firea lucrurilor, nu se poate dobândi o cunoaştere adevărată a sălaşului din văzduh al duhurilor şi a lucrurilor care se petrec acolo numai prin experienţă.
Lăudăroşenia tuturor laturilor ocultismului, că informaţiile lor sunt sigure pentru că se bazează pe „experienţă”, este de bună seamă punctul slab de neocolit al tuturor „cunoştinţelor” oculte.
Pentru că aceste experienţe au loc în văzduh şi sunt săvârşite de draci cu scopul de bază de a înşela şi a pierde sufletele oamenilor, ele sunt mai degrabă legate de înşelare chiar prin firea lor , dacă ţinem seama de faptul că omul, simţindu-se străin în acest sălaş, niciodată nu-l poate cunoaşte pe deplin şi nu poate fi sigur de adevărul lui, aşa cum poate fi sigur de adevărul lumii materiale. Doctrina budistă (după cum este arătată în Cartea tibetană a morţilor ) este, de bună seamă, adevărată când vorbeşte despre firea înşelătoare a arătărilor din „planul Bardo”; dar este greşită când socoteşte, numai pe baza experienţei trăite, că nu se află nici un fel de adevăr obiectiv dincolo de aceste arătări. Adevărul despre sălaşul nevăzut nu poate fi cunoscut, căci ce este acesta cu adevărat, dacă nu se poate descoperi de către un izvor din afara lui sau mai presus de el.
Cercetarea contemporană a acestui sălaş prin mijloace de experimentare personală şi/sau „ştiinţifică” este, din anumite cauze, mărginită la un rezultat cu concluzii greşite şi înşelătoare.
Aproape toţi cercetătorii contemporani primesc sau cel puţin sunt de partea teoriilor oculte cu privire la acest sălaş, numai din pricină că se bazează pe experienţă, care este şi baza ştiinţei. Dar „experienţa” din lumea materială este ceva destul de deosebit de „experienţa” din sălaşul din văzduh. Materia primă care se experimentează şi se cercetează într-un caz este „neutră”, din punct de vedere moral, şi se poate cerceta cu obiectivitate şi se poate verifica de alţii. Dar în celălalt caz, „materia primă” este ascunsă, foarte greu de priceput, şi în multe cazuri are voie proprie – voia de a-l înşela pe cercetător. Pentru această pricină, cercetările profunde ale Dr. Moody, Dr. Crookall, ale doctorilor Osis şi Haraldsson şi Dr. Kubler-Ross, ajung aproape inevitabil să fie folosite pentru a răspândi idei oculte, care reprezintă ideile „fireşti” ce se pot deduce dintr-o cercetare a sălaşului aerial ocult. Acest domeniu ocult poate fi lămurit numai cu ideea (care este foarte rară astăzi) că există un adevăr descoperit, care se află deasupra tuturor experienţelor. Astfel firea lui poate fi recunoscută şi se poate face o deosebire între acest sălaş de jos şi sălaşul înalt al cerului.
********************
S-a cuvenit să dedicăm acest capitol lung experienţelor din „afara trupului” pentru a lămuri cât se poate de bine firea experienţelor care li se întâmplă acum unui mare număr de oameni obişnuiţi, nu numai mediumuri şi ocultişti. (În concluzia acestei cărţi vom încerca să lămurim de ce asemenea experienţe au ajuns să fie astăzi atât de obişnuite.) Este destul de limpede că aceste experienţe sunt adevărate şi nu se pot socoti „halucinaţii”. Dar este la fel de limpede că aceste experienţe nu sunt duhovniceşti, iar încercările, acelora care au trecut prin ele, de a le socoti ca fiind „experienţe duhovniceşti” care descoperă firea cea adevărată a vieţii de după moarte şi starea cea de pe urmă a sufletului – slujesc numai pentru a spori nelămurirea omenirii contemporane şi descoperă cât de departe este conştiinţa acesteia de adevărata cunoaştere şi experienţă duhovnicească.
Pentru a vedea aceasta mai bine, vom cerceta câteva cazuri de experienţe adevărate din cealaltă lume – lumea veşnică a raiului care este deschisă omului numai prin voia lui Dumnezeu, şi care este foarte deosebită de sălaşul din văzduh pe care l-am analizat aici, care este doar o parte a acestei lumi, care va avea un sfârşit.
[1] David Winter, Lumea cealaltă: ce se întâmplă după moarte? Harold Shaw
Publishers, Wheaton, III, 1977, pag. 90.
Cuviosul Seraphim Rose 
Lasă un comentariu