Cuviosul Seraphim Rose

Aprilie 7, 2008

Vămile văzduhului – O experienţă a vămilor din zilele noastre


Cuv. Serafim Rose

din „Sufletul după moarte”

Editura Tehnopress 2003

trad.: Prof. Gratia Lungu Constantineanu


Răspunsul obişnuit al unui om „luminat” din vremurile moderne, atunci când a întâlnit vămile după „moartea clinică” (care a durat 36 de ore), poate fi văzut în cartea pomenită mai sus, „De necrezut pentru mulţi dar de fapt o întâmplare adevărată„.


Luându-mă de braţe, îngerii m-au dus în stradă, chiar prin peretele salonului de la spital. Se întunecase deja. Zăpada cădea liniştit în fulgi mari. Vedeam tot ce era în jurul meu dar nu puteam simţi frigul, şi în general diferenţa dintre temperatura din cameră şi cea de afară. Era limpede că aceste lucruri nu mai aveau nici o însemnătate pentru trupul meu care era schimbat. Am început să urcăm repede. Şi din înălţimea la care ne ridicaserăm, cuprinsul se lărgea tot mai mult şi se arăta înaintea ochilor noştri, făcându-se necuprins, aducându-mi înfricoşare, dându-mi seama că eram un nimic în acel pustiu nesfârşit …


Mintea mea nu pricepea atunci ce este timpul, şi nu ştiu cât a durat urcuşul nostru, că la un moment dat am auzit, ca venind de undeva, la început o gălăgie nedesluşită, mai apoi ţipete şi un râs zgomotos al unor fiinţe urâcioase, care se apropiau de noi grabnic.


Duhurile rele! – am înţeles îndată şi am socotit aceasta neobişnuit de repede, iuţime ce venea din spaima pe care o trăiam în ceasul acela, pe care nu o mai cunoscusem niciodată, mai înainte. Duhurile rele! O, ce dureros era! Cât de mult aş fi râs din toată inima la toate astea, doar cu puţine zile în urmă!


Chiar acum câteva ore, povestirea cuiva ar fi stârnit în mine aceeaşi purtare, nu pentru că acela ar fi văzut duhuri rele cu ochii săi, ci doar pentru că credea în existenţa acelor duhuri ca fiind ceva foarte adevărat! Aşa cum era potrivit pentru un om ‘învăţat’ de la sfârşitul sec. al XIX-lea, am socotit că astfel de credinţe erau aplecări nebuneşti, patimi în fiinţa omenească, şi de aceea nici măcar cuvântul nu avea pentru mine semnificaţia vreunui nume, ci a unui termen care definea o noţiune abstractă oarecare. Şi îndată această ‘noţiune’ de până acum, mi s-a arătat ca ceva foarte viu! …


Împresurându-ne din toate părţile, cu ţipete şi cu gălăgie mare, duhurile cele rele au cerut să le fiu dat lor. Au încercat să mă apuce şi să mă scoată de la îngeri, dar n-au izbutit să facă asta. În mijlocul urletelor lor de neînchipuit şi la fel de potrivnice auzului, cum era şi priveliştea aceea pentru mine, au ajuns uneori la urechile mele cuvinte şi grăiri de ale lor. ‘Este al nostru: s-a lepădat de Dumnezeu’ – au strigat îndată cu toţii, şi ne-au lovit cu o asemenea îndrăzneală că pentru o clipă frica mi-a îngheţat curgerea gândurilor. ‘E minciună! Nu este adevărat!’ – am vrut să strig, venindu-mi în sine; dar o aducere aminte binevoitoare mi-a legat limba. Într-un chip necunoscut mie, mi-am amintit îndată de o întâmplare scurtă şi lipsită de însemnătate, care făcea parte dintr-o perioadă îndepărtată a tinereţii mele care, se pare că eu n-aş fi fost în stare cu nici un chip să mi-o amintesc singur.”


Aici autorul istoriseşte o întâmplare din anii de şcoală: Odată, într-o discuţie filosofică, aşa cum obişnuiesc studenţii, unul dintre camarazi şi-a spus părerea: „De ce trebuie să cred? Şi, este imposibil ca Dumnezeu să existe?” La aceasta autorul a răspuns: „Poate că nu există.” Acum, vădit de dracii care-l acuzau, autorul îşi aminteşte:


„Această grăire era în deplinul înţeles al cuvântului o ‘afirmaţie neîntemeiată’: părerea fără judecată a prietenului meu n-ar fi putut stârni în mine îndoiala cu privire la existenţa lui Dumnezeu. Nu ascultasem în chip deosebit ce spusese el – şi acum mi-a atras atenţia că această afirmaţie neîntemeiată a mea nu dispăruse fără să lase o urmă în văzduh. A trebuit să mă îndreptăţesc, să mă apăr de acuza care fusese îndreptată împotriva mea, şi în chipul acesta, cele ce sunt spuse în Noul Testament s-au adeverit: Cu adevărat trebuie să dăm socoteală pentru toate cuvintele noastre nesocotite, dacă nu prin voia lui Dumnezeu, care vede ascunzişurile din inima omului, atunci prin mânia vrăjmaşului mântuirii.


Acuza aceasta a fost de bună seamă, mărturia cea mai temeinică pe care au adus-o duhurile cele rele spre pierzarea mea. Acelea păreau să prindă puteri noi pentru a mă lovi, şi acum s-au îndreptat spre noi cu strigăte mânioase, împiedicându-ne să mergem mai departe. Mi-am amintit o rugăciune şi am început să mă rog, chemând în ajutor pe sfinţii ai căror nume le cunoşteam şi care îmi veneau în minte. Dar aceasta nu i-a înfricoşat pe vrăjmaşii mei. Creştin numai cu numele, sărman neştiutor, se pare că pentru prima oară în viaţa mea, mi-am adus aminte de cea care este numită Mijlocitoarea creştinilor. Şi este limpede că strigarea mea a fost atât de aprinsă, atunci când sufletul meu era cuprins de spaimă, căci, numai ce mi-am amintit şi am rostit numele ei, când, deodată, s-a ivit o ceaţă albă între noi şi duhuri, care, îndată a început să cuprindă laolaltă mulţimea cea urâcioasă a duhurilor rele. Ceaţa le-a ascuns de la ochii mei mai înainte ca ele să fugă dinaintea feţei noastre. Vorbirea lor gălăgioasă s-a mai auzit multă vreme, dar cu cât auzirea lor scădea treptat, mi-am putut da seama că urmărirea cea cumplită fusese dată uitării.”

Anunțuri

1 comentariu »

  1. Este evident ca pe langa realitatea fizica de zi cu zi exista si „lumea de dincolo”. In schimb eu banuiesc desi nu pot demonstra „cu probe” ca printre oameni se afla adevarate slugi ale satanei. Un simplu exemplu: de ce credeti ca dupa revolutie(existau si mai inainte dar nu erau atat de prolifici) au aparut o multitudine de secte, al caror scop este castigarea a tot mai multi adepti? Tocmai pentru a se intampla exact cele relatate in articolul acesta! Practic se incearca prin toate mijloacele macinarea credintei! Dar la o adica daca ne uitam pe cerul de zi cu zi nu se vede nimic , iar unii dintre oameni(sectanti , predicatori evanghelisti !) au creierul asa de spalat incat „prorocesc” date ale apocalipsei, sau imbracat in haine albe ca sa fie ei cei alesi :), se tin de mana in cerc dupa care incep sa vorbeasca cu alte glasuri, „vorbirea in limbi”, etc. Este ca un vartej care incetul cu incetul tinde sa atraga cat mai multi dintre oameni.

    Comentariu de Mircea — Aprilie 8, 2008 @ 2:41 pm | Răspunde


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: